O doamna

Era de nerecunoscut, chiar si pentru ea insasi. Devenise o fire depresiva si uneori colerica, iar acestea erau defectele pe care si le descoperise ea singura, deci trebuie sa fi fost reale.
Termenul de comparatie fizica era un portret, ce se afla pe peretele din fata ei, tablou ce reprezenta tortura, la care se expunea zilnic si din vointa proprie. Era imaginea ei din tinerete, o femeie inalta, bruna, cu privire semeata si zambet trufas. Linia mijlocului ii era mai plina decat in general, caci atunci cand pozase fotografului, il purta in pantece pe intaiul din cei doi fii ai sai. Era fericita in aceea vreme, era tanara, era frumoasa si mai presus de toate, mai sanatoasa ca oricand…
Caci acesta era necazul ei, cumplita boala care o macina zi de zi. Nimeni nu stia exact care era boala de care suferea, caci Doamnei ii era groaza de medici, vazuse prea multi si preferase sa se trateze babeste decat sa recurga la cei pe care-i considera ucigasii sotului ei. Abia mai tarziu, cand n-a mai putut suporta, a cerut ajutorul lor, iar atunci nimic n-o mai putea salva. Avea sa moara, in solitudine si in penurie, ea care fusese una din apropiatii fostului suveran…
Isi pierduse sotul cu numai doi ani in urma si o data cu el si resortul necesar vietii. Desi bolnav de ani de zile, moartea lui sosise pe neasteptate: o asistenta nepriceputa ii administrase o injectie gresita. Doamna, atat de plapanda in interior, se prabusise si n-avea sa mai fie niciodata la fel...
Copiii o vizitau rar si vedea deja in ochii lor o repulsie fata de cea care daduse totul pentru a le oferi un viitor luminos. Din pacate, rasplata nu era pe masura, chiar mult sub asteptari. Iar biata mama, de teama de a nu fi parasita definitiv, evita sa le aduca chiar si cea mai mica imputare.
Asa ca nu mentiona niciodata fiilor ei mizeriile servitoarei pe care i-o angajasera, caci stia ca pe de alta parte, ar fi fost superfluu: baietii cunosteau situatia, dar erau multumiti ca femeia nu avea pretentii banesti peste salariul de nimic pe care i-l ofereau ei.
Slujnica nu indraznea sa ridice tonul la stapanii care o plateau, deci ii facea zile fripte mamei lor, care nu putea sa protesteze decat verbal. Doamna, imobilizata la pat, era lasata nesupravegheata si i se aducea mancare proasta, caci din banii de cumparaturi, isi rotunjea servitoarea veniturile.
Doamna nu s-ar fi plans de hrana, cu toate ca deseori o numise - in termeni cuminti - “ mancare necomestibila nici pentru caini “ , ci de singuratate, caci asta era poate adevarata ei racila.
Un lucru venit odata cu boala era si acela ca Doamna avea scurte pierderi ale memoriei, mai exact uita ingrijorator de repede, fapt ce era cateodata comic, dar de cele mai multe ori enervant. Femeia avusese dintotdeauna un apetit culinar grozav, pe care si-l satisfacea, inainte de a se imbolnavi, prin mese copioase luate acasa, dar si la cantina din oras.
Evident, Doamna uita ca a mancat, atunci cand, profitand de absenta slujnicei, ii pregatea masa o familie de prieteni, si acuza o foame teribila. Daca i se spunea ca a pranzit deja, atunci femeia cerea descrierea amanuntita a meniului consumat, lingandu-si buzele la auzul bunatatilor, din care nu-si amintea sa fi gustat.
Doamna era amnezica, intr-adevar, dar erau si lucruri care ii ramaneau vii in memorie. Iar data acelei zile era una din ele.
Putea uita Doamna orice altceva, dar nu si de nunta micutei sale, unica copila a familiei despre care am mentionat mai sus. Era o zi mare si se gandise prea mult la ea ca sa nu participe acum, macar cu sufletul, daca nu fizic. De altfel, petrecerea urma sa aiba loc chiar in curtea spre care dadea fereastra ei, curte care-i apartinuse pana la schimbarea regimului, asa cum ii apartinuse intreagul corp de cladiri, din care nu mai avea decat aceasta camaruta imbacsita, pentru care fii ei plateau chirie.
Dar n-avea rost sa se amareasca, zilele de aur ale burgheziei trecusera demult si nu trebuia sa le evoce. Ce conta era nunta micutei sale, care nu era tocmai micuta, daca ne gandim ca tocmai implinise douazeci de ani.
Dar pentru Doamna ramanea aceasi copila careia-i purtase atata grija pana ce-o vazuse pe picioare, pana ce fusese scapata de tragicul destin care i-l prevazusera doctorii.
Isi amintea si acum camera aceea cu iz ciudat… Distingei in acel amalgam un miros intepator de medicamente, dar si unul dulceag de un dulce nesuferit, de parca Mariuca ar fi incercat din rasputeri sa acopere un altul, ce domina straniu incaperea: mirosul mortii.
Pe atunci, Mariuca si Ionel, parintii celei care se casatorea astazi, locuiau inca in podul casei, iar femeia era in slujba ei.
Angela se nascuse distrofica, iar mai tarziu au aflat ca suferea de oligofrenie. Doamna incercase medic dupa medic in speranta ca ingerasul brun se va vindeca, chiar si pe doctorita personala a suveranului, dar raspunsul era mereu acelasi: copilul nu avea sanse de existenta.
Fetita se imbolnavise de dizenterie, asemeni majoritatii bebelusilor din spitalul unde se nascuse. Realizand ca se confrunta cu o epidemie si ca mortalitea infantila lua amploare, spitalul intrase in carantina, insa gestul lor era extrem de tardiv, din punctul de vedere al zecilor de parinti, carora boala le rapise copiii, in cumplita iarna a anului precedent.
Angela scapase din acel infern, dar mama ei vazuse acolo atatea grozavii cat sa-i ajunga pentru o eternitate; o imagine cumplita, n-avea s-o uite in veci, aceea a unui balcon al spitalului, plin de trupuri micute lipsite de viata, ce asteptau sa fie ridicate de parinti pentru ultimul lor drum.
Cum Ionel obisnuia sa bea si putinii banii pe care-i aveau, Doamna s-a oferit sa se ocupe ea de toate cele necesare iminentului deces al micutei. Parca vedea si acum sicriasul comandat si hainutele pentru ingropaciune, lucrusoare udate de zeci de ori de frumosii ei ochii caprui, pana ce avu certitudinea ca sunt complet nefolositoare.
Un prieten de-al ei, doctorul Koncister infaptuise minunea, dar nu ezitase sa le spuna ca desi traia, fetita va suferi toata viata de pe urma debilitatii mintale, forma usoara a bolii sale.
De parca asta mai conta!… Angela avea sa traiasca si iat-o acum, mireasa!
Doamna se ridica pe jumatate si inlatura usor perdeaua de la fereastra. Oare nu era timpul ca fetita sa apara?… Ii promisese ca avea sa urce la ea ca sa-i poata admira in voie rochia de mireasa.
Deodata auzi zvon de glasuri si recunoscu vocea Angelei care se certa cu servitoarea. Nu cumva femeia le strica ploile?…
Ah, ar fi vrut sa scoale sa vada ce era, dar se stapani: ultima data cand incercase sa se ridice din pat, sprijinindu-se de masuta, cazuse si mobila se rasturnase peste ea. Nu mult i-ar fi trebuit sa se taie in acea foarfeca, ce se gasise intamplator pe masa!… Asa ca ramase cuminte la locul ei si se multumi s-o strige pe servitoare.
Degeaba, afurisita sluga n-o lasa pe Angela sa urce la ea! Of, daca ar mai fi fost stapana, Doamna de pe vremuri, altfel ar fi stat acum lucrurile!… Dar nu era decat o femeie bolnava, care nu putea face mare lucru.
Dar putea sa iubeasca! Sa iubeasca aceasta familie, care ii era atat de draga, s-o iubeasca pe fata aceasta, care-i fusese aproape o fiica.
Amintirea ii strabatu mintea ca un fulger si o vazu pe Angela de cativa anisori, radiind de fericire in fata bradului, impodobit special pentru ea. Fetita de atunci deschidea geamantanul cu podoabe si le studia pe fiecare in parte plina de incantare. Si bucuria ei ii incalzea sufletul Doamnei, stiind-o multumita si sanatoasa, in limita posibilului.
Vocea fetei o trezi din reverie. Angela se urcase pe un scaun, asezat in dreptul geamului, in asa fel incat bolnava sa-i poata vedea rochia. Multi spusesera ca nunta aceasta era o imensa gresala, fata nu trebuia sa se marite, caci un eventual copil rezultat din aceasta casnicie, ar fi putut mosteni boala ei; Doamna nu credea asta, era riscant, dar - cine stie? - putea iesi bun de aici.
Esentialul era ca Angela sa fie fericita si asta tot in limita posibilului.
Nuntasii se veselira pana in zori. Doamna urmari petrecerea de la fereastra ei si adormi fericita in cantecele de petrecere interpretate de orchestra…

La numai doua saptamani dupa acest eveniment, Doamna era incinerata. Aceasta fusese dorinta ei si pentru a se asigura ca urmasii aveau s-o respecte, achitase in prealabil o taxa anuala pentru acest tip de servicii.
Doamna se stinsese intr-o amiaza de toamna, singura, in camaruta ei obscura. Simtindu-si sfarsitul aproape, cu o zi inainte ii chemase pe toti la dansa pentru a-i vedea pentru ultima oara. Fostii servitori, acum prieteni devotati, se induiosara de starea in care o gasira.
Doamna obisnuia sa fumeze, dar de cand se imbolnavise, se vazuse nevoita sa renunte la aceasta placere de teama unui incendiu accidental. De aceea, atunci cand Ionel ii aprinse o tigara si i-o aseza intre degetele ei tremurande, gestul lui avu un ecou sfasietor in inima Doamnei. Timp de cateva secunde ii repeta numele cu o asa frenezie incat toti din incapere izbucnira in plans. De piatra sa fi fost si tot te-ar fi impresionat chemarea aceea, ce parea ca vine de la hotarul dintre lumi…
Corbiere spunea odata ca omul trebuie sa fie creatia sa postuma; prin felul ei de-a fi, Doamna isi indeplinise cu succes aceasta datorie de suflet. Caci desi nu-i cursese in vene sange albastru si poate ca in fond, nu fusese decat o femeie obisnuita, cu calitati si cu defecte ca orisicare om, ce-i care o cunoscusera n-aveau s-o uite in veci.
Iar daca continui sa traiesti in inimile oamenilor, se poate spune ca ai devenit nemuritor.
20 NOIEMBRIE 2005