Vântul…unde s-a dus vântul?
Cuvinte se aștern haotic pe foaie. Nu mai știu cine sunt, scriu într-un ritm infernal. Virgule, puncte de suspensie și iar virgule…ce devin silabe, cuvinte ce se transformă în fraze. Și scriu…scriu mereu, aceeași viață o împrăștii pe foaia obosită de atâtea lacrimi câte s-au vărsat pe ea. Ochii mi se-nchid și încep lunga călătorie prin necunoscut. Mă pierd încercând să dau imagine unui sentiment, unui gând. Mă văd căzând în neant…pretutindeni aripi negre mă-nconjoară. Și cad…cad, cad mereu mai adânc și pleoapele îmi sunt lipite, ochi-mi refuză să se deschidă…mă las îmbrățișată de mii de iluzii, dar ochi-mi rămân închiși. Sentimentele ce mă cuprind îmi neliniștesc inima amorțită de cădere…
Nu mai înțeleg nimic. Șterg și iar scriu…dar scriu același lucru, însă cu alte cuvinte. Iar nu mă regăsesc…sau mă regăsesc, dar mi-e frică de ceea ce am devenit. Vreau să revin la ceea ce am fost.
Dar unde este vântul?
Dar cine sunt eu? Cine scrie aceste rânduri? Doamne, cât mi-e de frică! Mi-e frică să nu devin ceea ce urăsc cel mai mult. Să nu mă transform într-un Julien Sorel…
Mi-e frică de ce ar putea spune inima mea prin cuvinte…pseudo-viață, metamorfoză din ceea ce am fost în ceea ce sunt acum…ca o teorie a absurdului ce se naște din mine însămi…sunt ceea ce sunt și totuși mi-e greu să accept că aș putea să fiu altcineva…
Inima îmi explodează, erupe asemeni unui vulcan, se-mprăștie…acum stau și adun rămășițele, dar nu reușesc să-mi dau seama cum a fost la început…o refac de o mie de ori, dar niciodată nu reușesc să o fac așa cum a mai fost…
Încă stau și Te întreb, Doamne, cine sunt? Încă mai aștept un răspuns.

Sunt oare un fluture? Un fluture ce-și deschide încet aripile fragede, încercând să bea din mierea vorbelor…încercând să găsească nectarul iubirii? Săracul fluture…e un neînțeles…și de aceea zboară singur. Aripile încep să i se ofilească, a obosit să zboare. Nici el nu știe încotro mai zboară și de ce. Nici el nu mai știe ce caută. Așteaptă vântul? Unde s-a dus adierea vântului?

Dar poate sunt un drum prin deșert…care duce spre nicăieri. Poate sunt o floare în căutarea mirosului. Poate sunt sclipirea unei stele ce a murit demult și de abia acum ajunge pe Pământ…poate…poate e de ajuns…

Vântule? Crezi că te-am uitat? Niciodată! I-am dat inimii puțină vacanță, un pic de repaus după atâtea sentimente. Și acum, printre gânduri și trăiri, mă voi lăsa purtată de valuri, mă voi ridica încet spre cer, iar visele îmi vor deveni orizont…îmi voi deschide trup și suflet între șoapte și suspine…voi încerca să închid porțile îndoielii…
Vântul…nu-l vedem, dar credem că există. Credem pentru că îl simțim…la fel ca o dragoste transcendentă…

Încep din nou să scriu…și așa voi începe, în fiecare zi până când am să mă regăsesc…