În cușca ei de sticlă, femeia privi cifrele ce clipeau pe monitorul îngust. 16.53 în ore standard…o abstracție menită să înlocuiască firescul ciclu al zilelor și al nopților care poate că acolo, undeva, afară, își urma drumul său dintotdeauna.
Lumina artificială din coridoarele și cubiculele înguste se stingea însă după un program bine stabilit, calculat în funcție de necesități stricte. Totul se făcea după un program aici, în Bariera Exterioară și uneori motonia devenea copleșitoare, chiar pentru cei de mult obișnuiți cu terna curgere a intervalelor de timp.
Auzul antrenat prinse un zgomot de pași. Ridică capul și privi în lungul coridorului din față. Postul de supraveghere se afla la intersecția mai multor asemenea drumuri labirintice, în care fără o hartă magnetică te puteai extrem de ușor rătăci. Tresări , văzând perechea care se apropia. Mers sigur, ținuta foarte dreaptă, îmbrăcămintea simplă și micuța insignă cu aripile de argint fixată pe piept, nu te puteau lăsa să te înșeli. Proiecte spciale, unitatea Nemesis.
Ii dădeau fiori pe șira spinării, recunoscu, și de fiecare dată, când se întâmpla să-i iasă în cale, se întreba dacă poveștile ce umblau pe seama lor erau adevărate.
Ajunseseră lângă ea acum. Inghițind greu, lua cu vârful degetelor cardul magnetic pe care i-l întinsese una dintre umbrele îmbrăcate în negru și o trecu prin fanta terminalului din fața ei. O voce metalică, impersonală, umplu spațiul îngust.
“ ID acceptat. Aislin Toth, Proiecte Speciale. Cod 451668.”
Fără un cuvânt, femeia întinse cardul înapoi, prin ferestruica cuștii ei de piatră. Ușile se deschiseră in fața lor, apoi se închiseră la loc, impenetrabil. Iși stăpâni cu greu un tremur. Ar fi putut jura că o atinsese fiorul morții.


- Ii era frică, spuse Aislin, după câțiva pași. Iți jur..puteam să o simt…tremura toată.
Bărbatul de lângă ea ridică din umeri, nepăsător, însă glasul avea ceva înciudat în el, când îi răspunse.
- Știi poveștile care umblă, Aislin. Zău așa…Era înalt, cu părul de un blond deschis, aproape alb în lumina fluorescentă din pasajul de trecere. Ochii însă păreau negri…un albastru foarte închis. Ochi cercetători și în același timp plini de liniște, trecând pe deasupra lucrurilor fără să zăbovească prea mult, măturând suprafețele, evitând profunzimea. Insă nimic altceva în ființa sa nu trăda liniștea sau delăsarea. Mai mult un arc încordat, așteptând în orice clipă să elibereze săgeata fatală.
- Resemnare ? întrebă ea ironic. Cum mergea lângă el, aveau aproape aceeași înălțime, deși se deosebeau în rest ca ziua de noapte. Aislin era brunetă, cu trăsături frumoase, o gură voluntară și ochi care chiar și în lumina aceea apăreau de un verde intens. Chiar și uniforma întunecată, cu liniile ei simple, austere, nu reușea să-i ascundă perfecțiunea trupului.
- Oboseală, ripostă Aiden. Le e la fel de teamă de noi ca și de EI…
Aislin nu-i răspunse. Părea că meditează adânc și era greu de știut dacă la vorbele lui, ori la vreun gând răzleț ce-i trecea tocmai atunci prin minte. Aiden nu mai spuse nici el nimic. Ajunseseră la o altă ușă, însă aceasta nepăzită. Aisilin își scoase din nou cardul și-l trecu printr-o altă fantă magnetică, apoi tastă în grabă câteva cifre. Trecură. In fața lor, o sală îngustă, scăldată în aceeași lumină fluorescentă ce domnea pretutindeni. In centru o masă și câteva scaune, nu foarte comode, după toate aparențele. Liniștea deplină. Apoi, de undeva din dreapta, din spatele unei uși ce alunecă în suporturile ei ca să o lase să iasă, apoi se închise imediat la loc, se ivi o făptură scundă, aproape fragilă.
Deși nu răzbătuse decât un fâșâit slab, ei se răsuciră instantaneu spre locul din care apăruse.
- Doamnă…
- Ne-ați chemat ?
- Da, spuse femeia. Era într-adevăr micuță, plăpândă, ca o plantă ținută la întuneric, și parea foarte obosită. Purta același soi de uniformă neagră ca și ei, dar fără aripile deschise. Oftă și îngrijorarea i se putea citi pe față. Am de lucru pentru voi.