Lucia Dărămuș


*** Poveste distinsă cu Premiul Editurii Porțile Iașului la Concursul Național de Povești, Povestiri, martie, 2006


Povestea Lebedei


Era iarnă. Norii erau albi și grei, că abia mai stăteau atîrnați de cer, gata-gata să cadă. Lîngă clădirea din parc, în care se aflau Ilinca și Toader, se făcuse un heleșteu pe a cărui luciu străveziu și înghețat rătăcise o lebădă cu un gît lung și subțire ca un fuior, care toată ziua cît era de mare striga hualap-sasîh-vîsîh-hualap-sasîh-vîsîh. Vorbea pe egiptenește, că maică-sa cunoștea foarte bine toate limbile pămîntului și-o învățase pe tînăra albă cu puf și gît lung cîte o limbă în fiecare săptămînă.
Copacii înalți, îmbrăcați cu flori de gheață, se răsuceau spre norii din depărtare, într-un dans sălbatic produs de buzele răutăciosului vînt. Încercau să-și trimită ramurile lungi, subțiri și vlăguite de frig, în mijlocul valsului aerian cu multă, multă grație. De la fereastra celor doi copii, Ilinca și Toader, totul părea atît de straniu, de o frumusețe nemaipomenită. Erau de-a dreptul fermecați de spectacolul de afară. Doar cîntecul trist al lebedei - hualap-sasîh-vîsîh-hualap-sasîh-vîsîh – spus în egiptenește o puse pe gînduri pe Ilinca. Toader, un băietan năzdrăvan, doar împlinise nu de mult 10 ani, nu avea el timp de lebede, de cîntecele lor!
- Toadere, Toadere, strigă într-o noapte copila, trăgînd de așternutul prietenului ei. Te rog, trezește-te! Ascultă ce trist cîntă lebăda hualap-sasîh-vîsîh-hualap-sasîh-vîsîh. Nici luna nu mai e la locul ei și e atît de întuneric, adăugă fetița speriată, dar mai mult îndurerată de cîntecul care venea dinspre lac.
Toader și Ilinca erau doi copii care fuseseră uitați de părinții lor într-un sanatoriu. Acum ei trăiau acolo printre medici și asistente și nimeni nu-i întreba nimic. Doar povestea spusă de vreo frunză, de vreun nor îi făcea să zîmbească.
La insistențele prietenei lui, năzdrăvanul Toader se ridică din pat supărat nevoie mare și se răsti la aceasta.
- Mihau, hulap! Parca-i fi bleaga aia de lebădă de pe lac! În loc să plece la familia ei stă toată ziulica și cîntă la lună. Tu ca și ea „mi-e frică de-ntuneric”, se smiorcăi acesta imitînd-o pe fată.
- Nici măcar lună nu mai are acum, a dispărut, la ce să mai cînte?! Hai, ridică-te, să mergem la ea, spuse copila.
Trăgea de așternutul băiatului. Dorea atît de mult să o însoțească pînă la lebădă. Trebuia să afle ce o frămîntă. Ce o apasă atît de mult, de cîntă în fiecare zi, în fiecare noapte hualap-sasîh-vîsîh-hualap-sasîh-vîsîh, imitînd glasul unui fierăstrău. În plus, rămăsese și fără lună.
Toader smulse cu putere cearșaful din mîinile fetiței, că se rupse pe dată (pentru asta aveau ei să-și afle pedeapsa în ziua următoare), se afundă apoi în salteaua îngălbenită de vreme și urît mirositoare și, cît ai zice dulce-dulce-lipici, la pește de dat păpici, adormi.
- Toți băieții sînt așa, șopti ca pentru ea fata. Cînd ai nevoie de ei, ba le e somn, ba le e foame!
Știa ea ce spune. Cu o zi înainte rămase flămîndă. Îi cedă lui Toader porția ei de mîncare, pentru ca acesta s-o ajute în schimb să coboare dintre crăpăturile geamului din podul clădirii o vrabie înghețată. Doar trebuia s-o înmormînteze cum se cuvine!
Lăsîndu-l pe Toader să doarmă mai departe, punîndu-și o pătură pe umeri, se furișă din clădire – oricum nu-i purta nimeni de grijă- și merse la heleșteu. Chiar dacă ar fi aflat careva de mica ei excursie nu i-ar fi păsat, pentru că și așa, gîndea ea, avea să capete o zdravănă bătaie pentru cearșaful rupt. Dar acum, alta era grija ei: lebăda care cînta sfîșietor, de ți-ar fi rupt inima dacă ai fi auzit-o! Și ca să nu mai lungim vorba, pentru că se întîmplă ca ascultătorul să moară de foame din cauza lungimii poveștii, trebuie să spunem că fata ajunse la marginea lacului.
- Bună noapte, doamnă Lebădă!
- Bună noapte, îngînă lebăda.
- Dar ce vînt rău te ceartă de plîngi cîntat în fiecare zi, în fiecare noapte hualap-sasîh-vîsîh-hualap-sasîh-vîsîh?
- Ei, de unde vin eu, din lumea lebedelor, am fost învățate să vorbim în toate limbile pămîntului, chiar și în cele mai rare, ca să-i putem găsi pe copiii care știu să povestească și să le cîntăm despre lumea lui între, unde se vorbește numai în versuri. Dar acum, iacă-tă, m-am rătăcit.
Așa credea lebăda, pentru că ea vorbea egiptenește, dar în locurile pe unde zăbovise fără voia ei se auzeau alte graiuri.
- Nu-ți fie cu supărare, mătușă lebădă, dar eu nu te înțeleg, mai spuse copila, cum vine lumea lui între?
Lebăda, cu o grație de silfidă a florilor, îi povesti despre o lume în care sînt adunate luna, soarele, apele, pietrele, norii, curcubeiele și toate culorile și toate melodiile, o lume unde pietrele vorbesc în graiul pietrelor și rîd în rîsul pietrelor și dansează în dansul pietrelor. Acolo apele sînt vesele precum veselia apelor și frunzele frunzuiesc precum frunzuirea frunzelor, iar aerul e o glăsuire a acestora.
- Aerul e o glăsuire?! Se minună Ilinca.
Lebăda, care purta cu ea pe oriunde mergea puțin din lumea de unde venise, întinse larg aripile, își struni penele albe și, luîndu-și avînt, alunecă pe luciul apei, spărgînd pojghița subțire și străvezie de deasupra, pleznind în același timp corzile văzduhului. O melodie stranie se înălță în atmosferă, pînă la norii grei, care explodară, atinși de vîrful de cristal al lanciei cîntec. Ce prăpăd de vată de zahăr se risipi pe pămînt! Cu ochii căscați cît cepele, Ilincăi nu-i venea să creadă ce vede.
- Care va să zică, norii sînt făcuți din vată de zahăr! Spune-mi, deja se împrietenise cu lebăda după o așa năzdrăvenie, cum e cu lumea ta? De ce se numește lumea lui între?
Lebăda nu era sigură dacă acest copil știa să povestească și stătea la îndoială dacă trebuie să-i destăinuie totul depre lumea povestașilor. Oricum era puțin abătută că începuse discuția. Dar de vreme ce se rătăcise.... nu mai avea încotro.
- Acolo poți fi ce vrei tu și nu ești nimic din ele, te numești lebădă și locuiești într-o poezie.
- Adică eu, dacă vreau, pot să fiu și trandafir și grîu, dar nu sînt nici trandafir nici grîu și stau într-o poezie?
- Da, adăugă simplu lebăda, zăbovind peste privirea copilului ca să vadă dacă a înțeles.
- E tare frumoasă lumea din care vii tu.
Ilinca își îndreptă mîinile spre lebădă, le încolăci de gîtul lung și alb și o rugă să o ducă în lumea în care poți fi tot ce vrei, unde stai într-o poezie.
Lebăda avea o frumusețe aproape stînjenitoare. În noaptea de catran se înălță deasupra pămîntului care, de sus, părea o mărgea de sticlă. Ieși în largul univers. Îi arătă rînd pe rînd planetele. Toate erau atît de viu colorate, cu forme felurite și în dansul lor rotund scoteau o melodie diafană, ca atunci cînd atingi o petală de trandafir înghețat cu vîrful unui țurțur atîrnat de streașina unui acoperiș. Albastrul întunecos al spațiului dintre astre era spart de săgeți de lumină, de cozi arzînde, de bile rotunde cu sunete roșiatic-vîscoase, portocaliul se spărgea în verde și roz, galbenul rătăcea și el în bleu, violetul, de o frumusețe sălbatică, tremura în albul aburului învîrtejit.
- Oare cum de există așa minunății, se mira Ilinca. Și totuși, unde este luna?
Își aminti că pornise spre lebădă din două motive, unul fiind lipsa lunii. Fără să se gîndească prea mult, prinse o lumînare din cer, deschise gura larg să adune în inima ei cît mai multe furtuni ca apoi să le dea drumul treptat (avea nevoie de viteză) și, desprinzîndu-se de gîtul lebedei, porni din stea în stea, printre stînci și ape astrale în căutarea acesteia. Îndepărtă cu greu cenușa nopții din drumul ei, și tot căutînd și negăsind nici urmă de luminătoare a nopții, ajunse din nou pe pămînt. Chiar lîngă lac dădu peste lună, făcută zob. Bucăți din ea erau împrăștiate peste tot. Lebăda sosi, în cele din urmă, cu mult greu. Se așeză pe luciul apei și lăsă să curgă aceeași sfîșietoare melodie hualap-sasîh-vîsîh-hualap-sasîh-vîsîh.
- Lebădă, Lebădă, de ce plîngi iar? Și ce s-a întîmplat cu luna?
- Cînd mă tîngui eu, spuse Lebăda, hualap-sasîh-vîsîh-hualap-sasîh-vîsîh, sfîrtec tot în drum.
- Adică hualap-sasîh-vîsîh-hualap-sasîh-vîsîh distruge tot albastrul, toate cozile de foc, tot șiragul de mărgele de sticlă colorată? Tot ce-am văzut în drumul nostru?!
Era cumplit pentru biata pasăre. Se cuvenea să-i dea o mînă de ajutor. Mai întîi adună cioburile de lună și le împreună rostogolindu-le pe scînteierea lacului înghețat, cît să prindă strălucire. Dar ce păcat, nu apucă să o pună la locul ei, că se apropia foarte grăbită ziua, iar dinspre salon se auzeau glasuri, huruitul căruciorului care aducea micul dejun se dădea de-a dura pe coridoare, asistentele în halate albe intrau prin camere și, inevitabil, venea pedeapsa. Își luă în fugă la revedere de la Lebădă, pe care o rugă să nu mai jelească hualap-sasîh-vîsîh-hualap-sasîh-vîsîh și, într-un suflet, intră în clădirea sanatoriului cu luna ascunsă în buzunarul de la bluză. În salon, năzdrăvanul Toader povestise deja despre cearșaful rupt de Ilinca, de dispariția ei, încît pentru fetiță nici nu mai era o surpriză palma care i se lipise de obrazul bucălat, nici că rămase fără gustarea de dimineață. Lui Toader chiar îi păru rău de această pedeapsă, pentru că știa că acum nu mai putea primi nimic din porția prietenei lui.
Ilinca își ținea în căușul palmelor obrazul lovit. O durea tare rău, dar nu plînse. Se gîndi că așa le va face în ciudă.
În timp ce o infirmieră cu mișcări bruște îi dădu jos bluza de pijama să se spele, mărgeaua de sticlă căzu, rostogolindu-se pe pardoseala cimentuită. Femeia o ridică, îi dădu drumul în buzunarul halatului ei și-i anunță o nouă pedeapsă pentru ziua respectivă, pentru obrăznicia de a aduna cioburi de sticlă. Avea să stea totă ziua în cameră, numai în pat, fără să vorbească.
Ilinca își voia luna înapoi, doar atît. Trebuia să o pună pe cer. Ceilalți nici nu știau că dispăruse, că noaptea nu mai avea lumină. O rugă pe infirmieră să-i înapoieze mărgeaua de sticlă. Refuzată, strigă. Un val de căldură îi stăpîni tot corpul, apoi o răceală i se scurse pe trup, capul plesnit de vîrtej. Reuși, fără prea mult efort, să adune în jurul ei întreg personalul. Le povesti de lebădă, de hualap-sasîh-vîsîh-hualap-sasîh-vîsîh, de dansul culorilor, de focul cozilor din cer, de dispariția lunii, dar cine să o creadă?! În tăcere, își duse pedeapsa pînă spre amiază, cînd i se aduse totuși prînzul. Nu se atinse de el. În schimb își ceru din nou luna. Cu insistență. Primi o nouă palmă. Clipa imediat următoare purta în ea ceva ciudat. Nu mai auzi nimic, nimic nu mai văzu, mîncarea zbură de-a dreptul pe halatele celor prezenți, Ilinca sfîrșind legată de pat. Se zbătu să se desfacă din noduri, dar nu reuși. În aer plutea golul lăsat de strigătele medicului, apoi de zgomotul metalic al ușii trîntite. Rămase singură. O ceață de imagini se coborî de nicăieri peste ea, simțirea din ochi și trup îi alunecă pe zidul lumii, mărgeaua pătrunse plutind pe gaura cheii, o prinse pe dată și zbură cu ea spre cer, unde o lipi la locul ei.
Toată această întîmplare o obosi profund. Într-un tîrziu, copila adormi. La geamul ei fîlfîia adînc lebăda care, trimisă să caute copii ce știu să zboare prin cîmpiile cu imagini din cuvinte, se rătăcise pe lacul de lîngă sanatoriu. Aceasta era tristețea ei, se abătuse de la drum și nu știa dacă-și va duce la bun sfîrșit menirea. Cînd hualap-sasîh-vîsîh-hualap-sasîh-vîsîh dispăru, Ilinca tocmai lăsase luna la colțul nopții, moment în care Lebăda știu că-și găsise povestașul, care nu uitase în vis că vine din lumea lui între.
De la aceea întîmplare, pentru Ilinca nimic nu mai contă. Știa că este Lebăda, că lumea ei e lumea poeziei în care poate zbura colorat.