Maestre, regulile-s simple. Trebuie doar să fii un pic atent, ca să n-ai surprize d-alea nasoale. Sari pe loc de trei ori și-apoi spui incantația.
O spui repede, în gând. Iar dacă ți-a ieșit combinația, te ridici imediat, purtat de o misterioasă forță ascensională. E ca o chestie ezoterică. Dacă nu, ai toate șansele să te prăbușești în gol sau, în cel mai bun caz, să rămâi blocat pe loc.
Și-atunci, dacă ai sânge în tine, o iei de la capăt.

…Măi vere, văd că n-ai priceput nimic.
Poate n-am fost destul de clar: incantația, adică rugăciunea! Când zic „în sus”, nu însemnă automat că mergi în Rai, deși orice e posibil pe lumea asta, iar când spun „în jos”, nu trebuie neapărat să-ți imaginezi că ai și căzut în Iad.
Nu, dom’le, „sus” e pur și simplu sus, adică la etaj, iar „jos” înseamnă la subsol, nu-i nevoie să fii prea subtil ca să te prinzi de asta.
Nu trebuie să fii mare filozof, doar te afli în Twin Towers – e drept, doar cu zece etaje, turnurile gemene ale urbei, poreclite de șmecherii din cartier „doi idioți”, pentru că se sprijină unul pe altul fără nici un motiv, ca doi bețivi care nu izbutesc altfel să se țină pe picioare.

Sari de trei ori pe loc, cu speranța ca șocul să declanșeze cine știe ce mecanism complex și liftul se ridică. Dacă n-ai noroc, poți ajunge la subsol sau poți trece cu picioarele prin podeaua acoperită de veșnica mușama jupuită.
Ãsta-i manualul de supraviețuire în cutia infernală! Și dacă tot ai pornit, relaxează-te oleacă, mai citește și tu inscripțiile cu care amatorii de ascensiuni temerare au tapetat cabina: MUE USA, fukiu, Tynă și Eu, 2 PAC, TUPAC, bar de noapte cu program de skryptiz (!). Asta cu „skryptiz” chiar mi-a plăcut, era scrijelită cu cuiu’, același care-ți zgârie auzul, dacă-ți trece prin minte să citești aiurelile astea cu voce tare.

Cu câteva bubuituri înfundate, ca-n Simfonia Destinului - așa pornește ascensorul, iar dacă n-ai curaj, mai bine nu te urca în el. Fă și tu ca moș Elemer, de la etajul nouă, care nu atinge solul patriei cu lunile. Fereastra apartamentului a devenit pentru el singurul contact cu lumea exterioară, de parcă e hubloul unei nave spațiale. Din când în când, hubloul se deschide spre universul înconjurător, care miroase a gunoaie și cartofi prăjiți. Un cap minuscul, cu părul vâlvoi și ochii injectați, răsare atunci la mare înălțime, ca dintr-un cuib de pasăre suspendat pe o stâncă inaccesibilă. Ciudata scăfârlie se rotește apoi lent, scrutând împrejurimile ca o cameră de supraveghere. Panoramarea se oprește de obicei brusc, atât cât să permită reglarea obiectivului și focalizarea acestuia spre cea mai apropiată „victimă”. Victime se găsesc din belșug în ograda părculețului învecinat, unde băncile sunt mereu ocupate de aceiași adolescenți imbecili, marginalizați și fără viitor, care se prăjesc la soare, absorbiți de interminabila pălăvrăgeală despre chefuri și gagici imaginare.

„Bă, tu ăla mic, Pedi!” – răsună glasul de tunet prăvălit de la etajul IX și amplificat de fațadele din jur. „Du-te bă la non-stop, adu-mi o conservă de ton mărunțit, o juma’ de franzelă și niște chibrituri, că am rămas fără”… Pedi se ridică de pe spătarul băncii cocârjat sub povara unei musculaturi pe care, deși n-o avea, și-o admira în fiecare dimineață în oglinda de la baie, în care se reflectau și alte chestii jenante, mult mai puțin demne decât acest exercițiu de narcisism.
„Cât dai bacșiș, plătești bine, moșule?!” Măciulia cu ochi din vârfu’ blocului încremeni, preț de câteva secunde, atât cât să permită reverberației gândului greu să se piardă în pădurea de antene ce domina microraionul: „tu-ți gâții lu’ mă-ta!”
„Ai zis ceva, nea Elemere?” – își ridică bărbia impertinentul Pedi.
„Du-te mă băiete și las’ că vedem noi, nu-ți rămân eu dator!” – zise fățarnic moșneagul, pe un ton dulceag. Apoi se retrase în bârlog și se prăbuși pe fotoliul deșelat din sufragerie, rememorând pentru a mia oară noaptea de pomină petrecută în lift, undeva pe la sfârșitul anilor ’70, chiar de Anul Nou. Din cauza unui ciorap prins în mecanism, a petrecut Revelionul în cușca claustrofobă, citind întreaga listă de anunțuri scrise cu pixul pe pereți, anunțuri ce ofereau o largă varietate de servicii sexuale la domiciliu, pe scara blocului sau chiar în aer liber. De-acolo i s-a tras teama de lift. Într-atât luptase venerabilul locatar cu toanele lifturilor dotate cu așa-zisele „uși semiautomate”, încât nici la zece ani după revoluție nu suferea să vadă filmele cu cow-boy, care dădeau buzna în saloon pe ușile acelea batante, ce semănau la fix cu ușile blestemate. Auzi, „semiautomate”, ce tâmpenie, avusese în armată o pușcă d-asta, semiautomată…

Piticu’ nu era un tip materialist. Þinea prin preajmă doar puțină mobilă, atâta câtă să aibă ce sparge la beție. Omul trăia într-o cămăruță mizeră de pe acoperiș, un fel de anexă a uscătoriei și se recomanda drept „liftier-mecanic”, reprezentant al unei firme de profil din capitală. Dacă și-ar fi făcut vreo carte de vizită, pe ea ar fi trebuit trecut: salvator de situații, stăpân al cablurilor roase de șoareci, care adesea se mai țineau doar într-un fir, binefăcător al reparațiilor de circumstanță și cavaler al ordinului lifturilor ieșite definitiv din garanție.
Însă – prietenii știu de ce! – nu toți îl aveau la inimă pe Piticu’. Cârcotașii o țin pe a lor: atunci când se machește, Piticu’ oprește liftul cu de la sine putere! Desigur, se putea rezolva și asta, bărbătește, la un pahar de votcă sau prin câțiva pumni îndesați cu obidă, în tăcere, pe palier. Cafteală mută, punctată de icnete obidite, pentru că nimeni nu-și putea permite să urle la etajul zece, de frica… celei de-a patra puteri în stat ! Da’ ce, la etajul patru, tremura cineva de groaza celei de-a zecea puteri în stat?!

De ce tocmai la zece? Pentru că era emisie, domnule, „on air”, mă înțelegi? Pentru că acolo, chiar sub coșmelia lui Piticu’, se aciuise un post pirat de radio, despre a cărui existență știa tot cartieru’, mai puțin comunitarii de la poliția comunitară. Băgau muzică mișto, d’aia-i iubea lumea. Băieții din cartier îi botezaseră pe subversivii „digei” drept „los cocaleros”, după numele sindicatului cultivatorilor de coca, organizație profesională de tradiție și mare prestigiu, din rândurile căreia se ridicase Evo Morales, întâiul președinte amerindian al Boliviei. Ãsta avea râcă pe americani, d’aia bătuse palma cu Fidel Castro, iar tipii de la radio își luaseră rolul de „los cocaleros” în serios, începuseră să se creadă revoluționari, nădușeau în tricourile lor negre cu Che Guevara la etajul X, se simțeau rebeli, ai dracului, că-i mâncase în c’… cu postul lor de radio cu tot, de-l tot mutau dintr-o mansardă în alta! Și totuși, chestia aia, cu „los cocaleros”, nu era chiar așa, o simplă legendă locală. Se pare că Simi, Canibalu’ și DJ Raoul mai trăgeau pe nară, mai băgau la venă, dar, oricum, viața e scurtă, iar cine se crede fără păcat, să arunce primul cu piatra! Totuși, paharul se cam umpluse, nu putuseră sta liniștiți să dea numai muzică, că nu le avea nimeni treaba! Nu, ei trebuia să facă „revolucion” pe unde, „Cuba si, yanquis, no!” - îi venise unuia poreclit DJ Raoul să urle la microfon într-o noapte, că era pilit și pe deasupra convins că așa o să arunce audiența în aer. Nu știu ce l-a apucat, pe legea mea! Tipul, căruia i se zicea Þavă atunci când nu era „on air”, era un ins cu măsură. Măsura totul: berea, la metru, garsoniera o închiria cu ora, numai la sex era ceva mai grăbit, acționând după deviza desprinsă dintr-un vechi film porno german: „drei Nummern in zehn Minuten!”

Tocmai când aplica în viața de zi cu zi această deviză, odată cu audiența a sărit în aer și ușa de placaj a studioului ilegal, iar gaborii, precipitați înăuntru cu răcnete demențiale și bulanele ridicate amenințător în aer, au curățat rapid păduchelnița. DJ Raoul (Þavă, în viața de toate zilele) a reușit să scape, cu nădragii în vine, refugiat pe scara de incendiu, alături de concubina lui costelivă și veșnic nemulțumită….

„Păcat că s-a dus distracția”, gândi moș Elemer, rămas singur. Nu se lăsă doborât de nostalgii, mai ales că țicnitul de Pedi bătea cu disperare în ușă, de parcă ar fi fost sfârșitul lumii. „Ho, mă, ai înnebunit, ce reac’ ai, crezi că am surzit de tot?” – strigă moșneagul, furios că nu-și găsește papucii. „Stai că viu!”
„Þi-am adus nene, dar n-a avut să-mi dea rest de la cincizeci de mii”, zise cretinul Pedi, rânjind încântat de „perfidia” lui.
„Du-te-n mă-ta, ia de aici și taci dracului” – îl concedie scurt moș Elemer, smulgându-i plasa cu provizii din mână.
Rămas singur, locatarul solitar de la etajul nouă își pregătea festinul: conservă de ton mărunțit, cu pâine. La așa un ospăț, mergea oricând și un film bun, unul d-alea adevărate, alb-negru, văzute pe întuneric la vechiul televizor cu lămpi. În seara asta, au băgat „Infernul din zgârie nori”, un film catastrofic, în care lifturile se prăvăleau la pământ, iar la etajele superioare, niște cucoane țâțoase, cu șuncile strânse în rochii de seară, țipau de mama focului, așteptând să fie salvate de vreun pompier vânjos. „Păcat”, gândi la un moment dat Elemer, „lifturile ăstora păreau să meargă mai bine ca la noi la bloc”…
Dintr-o dată, pe când se simțea mai confortabil, îl inundă un sentiment ciudat, de nesiguranță. Ceva nu era în ordine… dar ce să fie? Scrută încăperea cu ochii lui de vultur bătrân apoi, într-un târziu, se repezi la plasa mototolită adusă de Pedi. Băgă înfrigurat mâna înăuntru și scoase chibriturile. Năuc, rămase o secundă cu cutia în mână: „la ce naiba mi-o folosi mie asta, că eu nu mai folosesc de ani de zile aragazul?”
La un moment dat, își aminti și un val plăcut de căldură îi inundă corpul. Scoase chibriturile, le aruncă la coș și păstră cu grijă cutia.
„În asta o să pun de-acum banii pentru pită și conservă, și-o să-i arunc direct jos, pe geam, să nu mă mai deranjeze de două ori dobitocul ăla, la ușă.”

Ușurat, moș Elemer reluă vizionarea „Infernului din zgârie-nori”. Cum-necum, madamele cele planturoase se cățăraseră pe acoperișul buildingului ce fumega din greu. La douăzeci de etaje mai jos, sirenele ambulanțelor și strigătele pompierilor creau o atmosferă cu adevărat infernală, iar elicopterele cu salvatori vânjoși erau din ce în ce mai aproape.

Cristian Nouraș Ghinea,
Lugoj, 12 mai 2006