Se caută o clădire înaltă, cu un ultim etaj, cu o fereastră deschisă de la care poți vedea cerul. Neapărat clădirea trebuie să aibă o parcare, de preferință goală, sau o curte betonată, fiindcă ce s-a născut din țărână se va izbi de ciment. Și fără copaci între fereastră și beton! ( fiindcă viața tinde să oprească viața în căderea ei).
Nu se lasă bilețele sau scrisori de adio, e ingrat. Cei ce rămân în urmă au dreptul la o ultimă ghicitoare. Dacă toate pregătirile sunt făcute și intimitatea este asigurată, se mai verifică o dată Decizia, apoi urmează, simplu, Gestul: se aruncă trupul prin fereastra deschisă, în zbor neplanat, în picaj necontrolat, un kamikaze ce nu va produce stricăciuni nimănui. Experiențe îndelungate care datează de la primele prăbușiri voluntare, din Turnul Babel, de pe una dintre Piramide (nu se știe exact care) și de pe umbrele Marelui Zid, arată că trupul în cădere nu va flutura ca o batistă nici nu va păstra legănatul debil la trestiei gânditoare, ci va bate grațios din aripile apărute instantaneu și irevocabil, înainte de a izbi. Scurt.
Astfel, prin tumefierea cărnii, cutremurul oaselor și risipirea sângelui, se obține o minunată, eterică și eternă eliberare a spiritului de trup, spun cercetătorii, înainte ca ideea semicarnală de a sufla, a respira, să devină răsuflată.


Câteva rânduri pe-o bucată de hârtie. Două-trei momente notabile de isterie. Suficient să mă închidă în camera asta albă cu fereastră cu gratii. Ca o recluziune brutală, ieșire neprogramată din grații.
Am gratii și la căpatâiul și la picioarele patului. S-au gandit că voi încerca sa mă arunc din brațele vreunui vis somnoros în lustruiala banală a podelei.
N-am cătușe, nici cămașă de forță, doar albul ăsta enervant pe care aș vrea să-l pot împroșca cu vopseaua de pe pastilele colorate pe care mi le administrează ca să mă facă lucid, sau stupid, nu mai țin minte. De la atâta alb, am ajuns să-mi iubesc pijamaua maro, albastră, verde, din două în două zile.
Acum două zile m-a vizitat Claudia mea. I-am spus că spitalele miros așa din cauza albului de pe pereți, din paturi, din neoane. Ești obosit, ar trebui să dormi acum, Sebi, dragul meu. A plecat, cu lacrimi în ochi, dezorientată. Săraca fată, ce i-ai mai spus, măi băiatule, mi-a zis tanti Roza, gardiana mea obeză ce păzește fereastra de la capătul holului. O văd, cu buzele țuguiate dezaprobator. Apoi albul devine, încet, orbitor. Inchid ochii și-aștept, sunt prezent, sunt erect.
Singurul alb care nu mă deranjează e albul halatului Silviei, asistenta. Silvia știe că o iubesc. A iubit-o cel de dinaintea mea, o va iubi cel de după mine. Claudia e departe și nu scrie nicăieri că un pat de spital e un pat moral. Silvia e bună. Se plimbă cu mine, citește cu mine, râde cu mine, mi-a adus pix si hârtie de scris și somn în seringă. M-a ținut în brațe când am visat urât. M-a privit altfel de cum mă privește Claudia de când sunt altfel. Și nu m-am mai săturat din privit.
M-am întrebat cum e Silvia pe sub halat. Și m-a lăsat. Nu să văd, dar să simt. Un trup cu carne destulă sa hrănească iubirea cea mai nesătulă. Cu destule unduiri ca să amețească orice minte. Terapie fără cuvinte. Pe piept, are două buzunare, cu doi nasturi, sfârcuri pe rotunjimile pline ale halatului. Zâmbetul din secunda ultima a spânzuratului. Da, în sfârșit un alb care nu ma deranjează. O gură care mă rujează; pe suflet, pe pași când mă plimb. I-am dat mintea mea la schimb.
Sunt subiectul ei de licență, studiul ei de caz, sunt drăguț și am haz. Claudia e departe, i-am cerut să rămână, acum Silvia și seringa ei mi-e stapână.
Ce fain, am putea trăi fericiți, nu mai am chef să mă vindec, îmi plac vorbele lazaretstetoscoppsihoticdozăextraveral… Ești obosit, ar trebui să dormi acum, Sebi, dragul meu…


Dar gata cu episoade erotice de amețit spectatorii, gata cu hârtii scrijelind prostii, gata cu rimele, să se întâmple faptele: o să dorm, dacă așa vrei, dar când ieși din tură și din halatul tău, când pleacă tanti Roza în pauza de masă, înainte dea se hotărî Claudia să mai încerce o dată și să apară la ora de vizită, înainte să-mi băgați capsulele voastre colorate pe gât, și mult după ce veți fi renunțat să mai înțelegeți ceva, eu voi găsi o fereastră deschisă!