Vara lui ’78 nu mai voia să se termine…
De mult ar fi trebuit să se instaleze ploile, aducând cu ele noroiul care strica cheful oamenilor, dar toamna se lăsa așteptată, ca o fată mare...
De fapt nimeni nu o aștepta, ba mai mult de atât , fiecare își făcea planuri să apuce cât mai mult din acea vară prelungită…
Traian, proaspăt transferat la șantierul din Turda, nu cunoștea pe nimeni.
Fusese un transfer de forță majoră; era transferat disciplinar!
Ce făcuse?
Călcase în străchini…
Înainte, lucrase pe șantierul unei hidrocentrale, departe, la izvoarele Someșului Mic, unde, cea mai apropiată așezare umană era la zeci de kilometri.
Proaspeții ingineri, repartizați de curând, nu-și găseau locul...
Planurile de la facultate nu se prea potriveau cu cele din: producție...
Cel mai grav era la sfârșit de săptămână, când perspectiva unui drum lung, dus și întors, te dădea gata. Nu le prea surâdea și atunci unica variantă de distractie
“la fața locului“ era cheful de pomină, la care se participa la grămadă și unde se bea în neștire .
La asemenea petreceri, apăreau și niscaiva fete din împejurimi, nu cine știe ce, dar la înghesuială nu se cunoaște...
Una nu se păzise, sau o făcuse dinadins ca să poată prinde un inginer ... Oricum, lucrurile se încurcaseră și dosarul încăpuse deja pe mâna miliției.
Tot ce dorise de fapt comisia era să găsească un tată pentru viitorul fiu al patriei care-și anunțase sosirea.
Ce caraghioși fuseseră, care mai de care căutându-și alibiuri unul mai incredibil decât celălalt.
Păcat că nu au putut fi filmați „înainte” și „după” anchetă...
Ar fi ieșit un film pe cinste…
O pensie alimentară nu era, la urma urmei, o chestie cu care să te joci.
Dintr-un salariu de inginer pârlit și începător nu rămâneai nici măcar cu mâncarea, și unde mai pui restul; și asta timp de 18 ani, cei mai frumoși care te asteaptau.
Și apoi, pentru ce?
Pentru o gâscă care și-a greșit socotelile?
Se va ști vreodată cine fusese tatăl; cel adevărat ?
Orișicât, în România, nimeni nu se ocupa cu cercetări genetice… Toate eforturile erau canalizate înspre găsirea victimei paterne bune de muls. Unicul Petrică, rușinos ca o fată (cum dracu’ nimerise la chef el, care nu se dădea scos din casă?), a recunoscut:
“Da, am fost, cu toți ceilalți!“
“Ai fost, plătește!” a încheiat anchetatorul scurt și în câteva minute era deja în autoturismul său în drum spre București.
Toți ceilalți împricinați au fost transferați disciplinar, toți în afară de Petrică. El a rămas să-și facă datoria!
Traian fusese transferat la Turda. Vechea cetate romană Potaissa era la circa 30 km de Cluj, orașul copilariei sale.
Primise o lucrare nouă, o fabrică de sticlă, care, conform planului, urma să fie pusă în funcțiune în mai puțin de 6 luni de zile… Un ideal imposibil, ca toate idealurile...
Șantierul se afla la cițiva kilometrii de oraș, într-o vale, unde, în afara unor blocuri neterminate și a unei șatre de țigani, nu era absolut nimic.
Traian urma să locuiască în unica locuință racordată temporar la un generator care făcea un zgomot care te scotea din sărite... Pentru spălat, avea undeva în curte o fântână veche cu găleată și cu jgheab de adăpat vite.
Era prima lui dimineață la Turda și, gol până la brâu, Traian se spăla sub ochii negrii ai puilor de țigan care se zgâiau la el. O țigăncușă, un copil slab și încă nedezvoltat, se apropie cu îndrăzneală.
“Dă-mi un leu!”
“Pleacă de aici!” o alungă Traian, fără prea multă convingere...
Fata nu se îndepărtă.
“Tu nu mergi la școală?” o întrebă Traian.
“Nu! Am terminat!“ declară copila.
“Ce terminase?” se întrebă în sine Traian, două clase, poate trei… Era greu să-ii dai o vârstă...
“Cum te cheamă?”
“Penelopa! “
Cu greu iși ascunse un zâmbet. Prin ce minune ajunsese soața lui Ulise în șatra de țigani? Avea ochi frumoși Penelopa, negri și foarte strălucitori.
Deodată, nici el nu-și dădu seama de ce, scoase din buzunar 100 de lei…
“Du-te cumpără-ți o rochie!“
Penelopa se repezi la mâna lui, smulse bancnota și o luă la fugă.
Ca la un semnal, toți puradeii săriră deodată…
“Dă-mi și mie!” “Dă-mi și mie!” …


Pe șantier îl aștepta echipa de săpători.
Nou fiind, nu cunoștea pe nimeni… Se apropie de buldozerist (statea rezemat de buldozer și fuma o mărășească), dădu mâna și:
‘’Hai să începem!“
Pe șantier nu exista ceremonialul prezentărilor, oamenii te știau de inginer dinainte.
Salahorii stăteau rezemați de cazmale și lopeți. Deși era încă dimineață, soarele era puternic . Nu-și pusese casca (deci de la început încălca regulile de protecție a muncii), dar zău ca nu avea nimic ce să-îi cadă în cap!
Încerca să-și refacă în minte stadiile lucrării, precum fusese instruit: “TREBUIE SCURTAT, TOVARÃȘI, ÎN ȘASE LUNI AVEM OBLIGAÞIA SÃ PUNEM LUCRAREA ÎN FUNCÞIUNE!”
Bineînțeles, tăcuse, știa la fel de bine ca și toți ceilalți că lucrarea nu va fi gata.
Deodată, un miros puternic de vin tămâios îi izbi nările!
“Ce-i asta?“ îl auzi pe buldozerist, care deja sărise jos din cabină și avea mâna vârâtă pâna la cot în ceva ce semăna mai degrabă a căcat (consistența), dar, mirosea teribil de îmbătător!
Salahorii se înghesuiau și ei în jurul gropii prospăt săpate
“Are un miros pe cinste!”
“Te îmbeți numai de la miros!” …
Traian nu știa care este sursa mirosului, dar știa un lucru sigur: trebuie anunțate autoritățile!
Cei de la județ se deplasară imediat la fața locului, unde apărură și cițiva ziariști locali, împreună cu un tip mic chel și care se prezentă:
“Mă numesc Ion Lăzărescu și sunt arheologul șef al județului!”
Bineânțeles, săpăturile au fost oprite. Cele 6 luni de teminare prezentau mult mai puțin interes decât “IMPORTANTA DESCOPERIRE ARHEOLOGICÃ!“
“Aici a fost o imprtantă pivniță de vinuri, poate chiar din vremea romanilor!“ a fost explicația cât se poate de doctă a lui Lăzărescu, în timp ce se depărta cu “EXPONATUL“ încărcat în mașină până la ultima picătură.
“Putem continua?” apucă Traian să-l întrebe în ultima clipă .
“Da, dar cu condiția că mi se va raporta în cazul în care vor apărea alte “EXPONATE “!



Soarele trecuse de orizont și muncitorii așezați cu merindele de-acasă îl îndemnau:
“Poftiti de luați, domnu’ inginer!“
Traian își aduse aminte că nu îmbucase nimic de ieri și, instantaneu, simți un gol in stomac.
“Trebuie să mă înscriu la o cantină“ își spuse în gând...
“Mâine continuăm“ le spuse muncitorilor și ieși pe șosea să apuce un tremp spre oras, ca să mănânce ceva.
Mâncă la un birt sărăcăcios dar curat, mai bău și o bere, “cald a dracului, și când te gândești că suntem deja în plină toamnă …“
Să mai stea, să plece?
Nu avea nimic de făcut și nu cunoștea pe nimeni…
Se simți dintr-o data gol; gol pe dinăuntru ; gol de trecut, de prezent, de viitor...
Soarele dispărea și orizontul roșu vestea o zi cu mult vânt.
O porni agale prin praf spre casă…
Era deja întuneric când ajunse ...
Nu departe, țiganii adunați în jurul focului coceau cartofi (se simțea după miros). Ochii, obișnuiți deja cu întunericul, descoperiră silueta subțiratică a Penelopei. Purta o rochie deshisa la culoare (albă ?) și era desculță, ca toți ceilalți.
Din întuneric se apropie o umbră...
“Cât dai pe ea?”
În prima clipă nu înțelese care era tranzacția. Tipului i se deslușeau în întuneric câțiva dinți de metal stralucind în lumina țigării de la colțul gurii…
“Þi-o dau, c-am văzut ca-ți place, da’ să știi că e nevinovată, nimeni nu s-a antins de ea, nici măcar eu, deși am dreptul, că sunt tată legitim!“
Simți că stomacul i se întoarce pe dos.
“Știu că acolo ai avut necazuri cu o fată! “
“ A , da! “ uitase că zvonurile te depășesc fără nici un drept de dezmințire.
“Cu Pene a mea n-ai grijă de nici un fel, e curată ca lacrima și nici nu-ți cer mult, dar am multe datorii, știi, familie grea...“
De departe, fata îi privea cu sclipiri in ochi …
“Oare știa de vânzare? Probabil ca da; și dacă nu de data asta, va fi vândută data viitoare unui client mai puțin sensibil la comerțul cu carne vie...”
“ Lasă-mă să mă mai gândesc. “ se retrase Traian în vizuina lui.


A doua zi după- amiază, avea fixată o ședință de partid.
Ședința decurgea oarecum monoton, fuseseră câteva luări de cuvânt, angajamente, dar aerul îmbâcsit de fum de țigară, împreună cu mirosul de picioare nespălate, pe fundalul căldurii, îl dăduseră gata și ațipise pe scaun...
Se trezi tocmai când cineva iși lua angajamente de depășire a planului.
De fapt, îl treziseră cele câteva aplauze din sală, și apoi, ca din senin, cineva complet necunoscut începu să vorbească despre el, despre Traian, vorbind la persoana a treia singular, cu o ură vădită, care-i produse scârbă.
Se sculă în picioare. Se simțea ca un elev scos în fața clasei pentru a fi pedepsit și, pe furiș, aruncă o privire circulară în sală. Hotărât, nu cunoștea pe nimeni, nici măcar din vedere…
Cel ce îi strigase numele, probabil UN-TRIMIS-DE-LA-CENTRU, continua să-l critice pe o chestie cu care cei de față nu aveau nici un fel de legătură … Nu, nu se simțea umilit. CRITICA – AJUTORUL – NOSTRU -ÎN-MUNCÃ …
Totul putea fi luat drept un teatru absurd…”COMPORTAMENTUL INGINERULUI ÎN SOCIETATE... EXEMPLUL PERSONAL”... etc... etc...
La un moment dat, ședința luă sfârșit.
La ieșire, câțiva îi strânseră mâna: devenise o personalitate!


Înaintea ședinței, apucase să îmbuce ceva, așa că stomacul, cel puțin până în prezent, era în ordine.
“Un film ?”
“De unul singur și cine știe unde este vreun cinematograf, dacă este unul?”
“Să meargă acasă !?“
Își aduse aminte de Penelopa și zâmbi.
Pașii îl duseră spre șantier ...
Muncitorii plecaseră de mult; “când pisica nu-i acasă“…
Groapa de ieri se mai adâncise și devenise un fel de șanț. “Pământ proaspăt, reavan“, gândi Traian și coborî în fundul gropii, unde aroma vinului străvechi încă persista.
”Oare cine culesese ciorchinii de struguri; ce picioare de codane îi călcase în picioare să-l tescuiască…”
Se rezemă ușor de zidul proaspăt săpat...
Aroma îi amețea gândurile, închse ochii…
Visa sau totul era aievea … cineva îi dăduse o lovitură puternică în creștet și, in jur, auzea zgomot de săbii, iatagane, călăreții care năvăleau și furau fecioarele, dansuri de cheflii până la pierderea tuturor simțurilor, alți năvălitori, alte săbii, robi duși în lanțuri grele la galere, turci ce se luptau cu iataganele ridicate în slăvi, unguri cu brandenburguri pe tunici“ ...și dintr-o dată o liniște profundă, ca din mormânt...
Parcă se trezea, dar când și cum adormise?!
”Unde era?” “Ce se întâmplase? “
Era pe jos; în jur, grămezi de pământ reavăn...
Soarele, un glob roșu aprins, se pregătea să se ascundă după un deal.
Își pipăi creștetul... Nu, nu era marmelada de ieri, ci propriul sânge, care apucase să se închege. Nu simțea nici un fel de durere, ci, mai degrabă, un fel de amețeală...
Se sculă din țărână și-i luă un timp până să se dezmeticească...
Ce se întâmplase: sprijinindu-se de zidul proaspăt săpat și încă neîntărit, o parte din zid alunecase, cu el cu tot …
În gaura ce se formase din surparea zidului, se vedea ceva ca o lada din lemn, în mare parte putrezit...
Traian, în cădere, dăduse probabil cu capul de ladă...
Cu gesturi domoale, Traian eliberă lada de pământul care-o ascunsese cine știe de când și dădu să-i ridice capacul...

Era clar de unde venise “zgomotul “ de lanțuri, și iatagane…
Mii de monezi de toate mărimile se înghesuiau una într- alta și vorbeau pe toate limbile … Uite, asta trebuie să fie romană, după chip; asta pare bizantină, asta e o monedă de aur de la curtea vreunui rege francez …Oare ce regină a avut profilul atit de fin?
Băgă mâna adânc în istorie și simți fizic atingerea zecilor de mâini care transmiseseră simbolul comerțului al bogăției al puterii.
Își ridică cu greu comoara și porni cu pași înceți spre locuința sa.



Era deja întuneric când ajunse acasă. Pe drum, țipenie de om și nici țiganii nu se vedeau pe nicăieri..
Era bogat ! În sfârșit, acum putea să se gândească la un viitor … dar capul îi era ca de plumb.
Se culcă așa cum era, îmbrăcat, și adormi imediat.
Dimineața se sculă devreme și se spălă îndelung la fântână.
“În primul rând, are să-și dea demisia; va găsi el un motiv, dar cel mai important lucru e să nu afle nimeni, altfel pușcăria îl mănâncă pe toată viața. “CÃ NU A DECLARAT!“
Își săpuni îndelung fața, gâtul, brațele…
Nu departe de el, auzi un uruit de căruță.
Ochii îi erau plini de clăbuci. Îi limpezi. Se uită în jur. Þiganii iși ridicaseră șatra și se îndepărtau. Ochii îi usturau de la săpun.
Undeva, într-una din căruțe, Penelopa ședea pe o ladă și-i zâmbea.
Căruța se îndepărta tot mai tare și Traian iși dădu seama că mai văzuse o dată lada pe care ședea Pene…
Era lada LUI, lada cu monezile găsite deunăzi…
Își limpezi ochii cu și mai multă apă și se uită în zare unde căruța se făcea tot mai mică…
Pe cer, începeau să se ivească norii de ploaie.