agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1275 .



Orașul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [2tweety ]

2006-06-20  |     | 



Orașul

Pașii mă purtau prin inima orașului.Într-o atmosfera de liniște si calm, imi părea că mă plimb prin paginile unei cărți de povești pentru copii. Casele colorate proaspăt in culori pastelate erau întocmai celor desenate in copilărie, cu ferestre mari, cu o simplitate incântătoare.
Călcam încet prin iarba proaspătă.
Nu erau străzi, nici măcar poteci, nu exista asfalt, numai verde crud pe care călcasem de la primii pași.Pentru unii, faptul că firul de iarbă nu rămânea la pământ, strivit de călcătura dură, de greutatea bocancului, că rămânea întreg în poziție verticală, reprezenta un mister imposibil de elucidat.
Ei nu știau că, trebuia sa știi cum să calci să-l păstrezi, să te poți bucura la fiecare pas de fiorul dulce al atingerii lui..
Ei nu știau că trebuie să mergi desculț!
Am ridicat ochii spre cerul senin.Am zâmbit la norii pufoși amintindu-mi de legenda lor.Cineva îmi spusese că ei sunt făcuți din aburul căldurii sufletelor noastre și că au gustul dulce al acestora.
Picurii de ploaie, se zice că sunt lacrimile noastre, lacrimile tristeților adânci și ale durerilor.Dar de când locuiam acolo, niciodata nu plouase si nu știam cum arată.
Razele soarelui invadau casele prin ferestrele larg deschise.Era atât de cald înăuntru lor, încât ușile erau întocmai.
Cu toate acestea, aerul era proaspăt și înviorator iar atmosfera nicidecum apăsătoare. Dinpotriva, plutea in aer o poftă nemărginita de viață, de energie și bucurie de a trăi.
M-am surprins alergând fără gânduri si fără grijă.Știam că nu sunt expusă nici unui risc, că nu există șansa de a mă rănii, tăiată de un ciob ascuțit pentru că prin iarba moale nu era nici un gunoi! De fapt, nu existau nici tomberoane!
Am simțit deodata o mână rece și mare strângându-mi brațul. Trăgându-mă cu putere, încercarea mea de a mă împotrivi era total inutilă.
Totul se desfășura haotic, extrem de rapid, fără să am timp să deschid ochii bine, să văd clar ce era in jurul meu, care e drumul pe care-l urmez. M-am simțit proiectată într-un univers nou. Mă aruncase într-o lume diferită, înconjurată de necunoscuți si de lucruri străine.
Zăceam întinsă privind de jos orizontul care mi se deschidea.
Efectul șocului, impactul loviturii, au făcut să am nevoie de o putere supraomenească pentru a mă ridica.Dar gândul ca voi atinge din nou mătasea verde mi-a dăruit forța si hotărâre.
M-am ridicat în picioare și am rămas țintuită locului. Nu mai simțeam fiorul plăcut al atingerii ierbii.
Materialul negru îmi transmise duritate si răceala lui îmi îngheță picioarele și odată cu ele, simțurile.Oamenii de acolo iși construiseră drumuri din asfalt. Căutam disperată cu privirea iarba, dar iarba nu mai exista!
Înaintam cu imensă greutate si zimții săpați în asfalt mă răneau zrențuindu-mi tălpile.
M-am uitat înspre cer așteptând cu speranță un răspuns. N-am primit nici o explicație.Am văzut însa norii mari, grei si cenușii atârnând cu greutate pe cerul întunecat.
Și a început să plouă, cu picuri mari si grei. Mă loveau, arzându-mi carnea.
Ochii căutau un refugiu dar privirii mele i se oferi doar usile mici, metalice, închise ale caselor protejate de sisteme de alarmă. Probabil că locuitorilor de aici le este teamă ca un străin să pătrundă în intimitatea lor!
Ciudați oameni!Sau,…ciudat… .Nici măcar nu au ferestre la case.Trebuia să fac ceva așa că m-am hotărât să-mi construiesc un adăpost.Mai întai mi-am înălțat din beton scări înalte pentru ca astfel să nu fiu înghițită de inundațiile cauzate de ploi.
Am luptat să ridic această casă, am făcut lucruri de care nu credeam să fi fost in stare dar când am terminat-o și am intrat in ea, nu am simțit nici o bucurie. Mai mult, mă simțeam strânsa, apăsată, presată de greutatea pereților, tremuram chinuită de răceala lor, așteptând căldura soarelui care nu mai apărea.
Picăturile de ploaie loveau sadic in ferestre si parcă mă zgâriau cu o lamă ascuțită.
Neavând altă soluție, le-am astupat!
În semiîntunericul camerei, parcă am zărit o pereche de ochi sclipind. Sclipind de răutatea în care am văzut amestecată o unda de curiozitate. O clipa mai târziu, am realizat de unde provenea aceasta din urmă.Casa mea era scundă, foarte aproape de pământ, pe când ei toți aveau case cu etaje. Ei vroiau să fie cât mai sus, luptându-se continuu să mai construiască un nivel urmărindu-și scopul pentru care trăiau: să agațe de cer steaua lor de plastic care luminează grație unei instalații cu baterie.
Îmi irosisem toată puterea si tot avântul pentru a-mi construi casa si cu toate acestea, nu se incadra in peisaj, ca și cum nu acolo i-ar fi fost locul. Nu știu de ce, dar nu semăna cu celelalte.
Speranța și gândul la iarba moale îmi pulsau sângele în vene căci eu eram de mult moartă.
Îmi doream din suflet să mă întorc acasă.Nimic nu putea să-mi fure amintirile. Þinându-le strâns la piept mi-au oferit șansa de a retrăi bucuria continuă.
Trăiam acum în amintire…


Aveam acum în fața ochilor un soare plin de viață , pe un cer cristalin.Parcă zâmbindu-mi, astrul mi-a transmis pe o rază, un fir de viată.
I-am răspuns mulțumindu-i cu un surâs colorat si viu care creștea alimentat de propia bucurie.
Pereții din beton s-au sfărmat și s-au dizolvat în lacrimile de bucurie.
Nu știu cât să fi plâns.
Ceea ce știu este că acum , un fir catifelat de iarbă ce a crescut sub mine îmi gâdilă talpa, că stau întinsă și privesc cerul senin zâmbind la steaua mea strălucitoare.
Zâmbesc la ea pentru că știu că nu e făcută din plastic și nu luminează grație unei instalații cu baterie!!!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!