Se uita în oglindă de foarte aproape și plângea. Lacrimile se scurgeau peste porii ce ochiului ei critic îi păreau cratere. Nasul îi era lucios și plin de puncte negre. Se apucă să le stoarcă cu furie, până începu să-i pulseze nasul.
În ce hal am ajuns! Cât de neglijentă sunt! Ce privire severă am!
Tinerețea sa își pierduse strălucirea de stele, vitalitatea specifică unei vârste și aripile de care ai nevoie să te ridici deasupra lucrurilor ca să le vezi mai bine, din unghiul vulturului. Acum mai vedea doar din unghiul furnicii. Cuibărită în terminațiile nervoase, deprimarea, produs al răutății lumii în care trăia, încerca să închidă obloanele cu forța, dar nu reușea, din contră pupilele mai rău se măreau absorbind mai multă lumină.
Vă urăsc pe toate! Muriți mă, muriți!
Striga ca o apucată, dar nu cu ură ci cu disperare.
Cu cine vorbea? Cu nimeni, doar cu ideile acelea sadice, nemernice, oribile, care îi manipulau pe oameni trăgându-i de fire invizibile, determinându-i să le manifeste prin voința lor în lumea în care ea încerca să trăiască pe gustul său.
Sufletul său sensibil îngreunat teribil, lovit până la a fi adus în stare de comă emoțională, mai reușea să se miște printre spaimele privind viitorul, printre întrebările fără răspunsuri, doar prin aceste furii, revolte, care îl ridicau cu energia lor și îl mutau dintr-un loc în altul în lumea ideilor.
Ce o însemna că am visat aseară război, sânge, copii sfârtecați, oameni jubilând că au descoperit icoane în cartofi?
De-aș avea o putere să le dau cadou coșmarurile mele celor care mi-le alimentează permanent...! E greu să suporți o intuiție prea puternică ce îți dezvăluie ceea ce se găsește sub aparențe.
Nenorociților, cu prostia și slăbiciunile voastre, duceți totul de râpă! Eu ce vină am? Nu vă permit să îmi faceți mie destinul cum vreți voi, să vă băgați nasul în alegerile mele!
Nu vă permit!
Se certa cu televizorul. Muta de pe un canal pe altul și unde vedea un prim plan începea să-i reproșeze tot ceea ce îi inspira.
Tu ești un mare nemernic, ai atâta viclenie și răutate în tine, dar mori de prost. Uite ce spui! Pe cine crezi mă că păcălești? Pe mine nu mă păcălești!
Furia creștea în ea, asemenea unui uragan ce aduna, aduna, tot mai multă apă, energie solară, vânturi, urmând să ajungă la țărm, aducând pământului ofrandă toată încărcătura.
Trupul ei absorbind până la urmă furia o dezintegră și ea se calmă la fel de brusc cum începuse criza pe ziua de azi.
Greșeala ei era că se gândea prea mult la diferența dintre lumea cu mecanisme perfecte, cum și-o închipuia ea, care exista la un anumit nivel și lumea decăzută care exista doar în teritoriul efemer ce reușea să îl câștige. Ar fi trebuit să rămână cu mintea doar în modul ei de a vedea lucrurile și să nu mai cerceteze alte universuri interioare, pentru că îi absorbeau toată vlaga fără să poată să le modifice. Omul nu vrea să se schimbe până nu dă cu capul de pragul de sus și ea nu reușea să înțeleagă, să accepte, să se elibereze de povara unei năzuințe personale de a repara ceva, total imposibilă.
Știa că nu o să țină mult perioada de acalmie, însă încercă să se bucure de ea. Puse mâna pe telefonul mobil și dădu un s.m.s.
*Sunt în ape liniștite după furtună. Curcubeul a apărut, hai și tu sub el.*
Avea un prieten special, probabil cea mai înțelegătoare, cea mai inteligentă făptură din univers. Și mai era și frumos, de întorceau capul după el toate femeile indiferent de vârstă, mai ales cele gravide, care se rugau să le semene copiii cu el (de parcă se putea).
Își aduse aminte de înfățișarea sa jalnică. Puse repede o oală cu apă pe foc, aruncă mușețel proaspăt cules cu mâna sa din spatele casei, își puse un prosop pe cap apropiindu-și fața de aburi la limita suportabilului.
De prima oară când se cunoscuseră la un picnic, unde fuseseră invitați de prietenii comuni, ea îl avertizase:
-Sunt nebună!
-Și ce dacă!
-Vorbesc cu televizorul!
-Păi și eu vorbeam cândva, dar mi-am făcut un bine și i-am tăiat ștecherul, să nu mă mai tenteze.
-Nu îmi plac oamenii, în general. Îi evit cu excepția câtorva sau a obligațiilor sociale.
-Și eu la fel.
-Ești papagal?
-Nu. Tu?
El vedea în ea adânc, sub toate straturile, sub toate reacțiile la mediu, sedimentate sub forma de platoșă. El îi vedea ochiul interior, îi demonstrase de atâtea ori spunându-i lucruri adevărate numai de ea știute. Îi dădea mereu variante, îi amintea deseori că poate să aleagă.
-Te lași distrusă doar dacă vrei! Nimeni nu te poate sfărâma dacă nu îl lași.
Dacă s-ar muta cu mine, sigur mi-aș repara defectele psihice, de dragul lui. Iubirea poate face minuni.
Îi era rușine să-i propună, să nu îl determine să o ocolească apoi, cum fac toți bărbații care se tem să împartă prea multe cu o singură femeie, având nevoie și de singurătate din când în când. Îi părea rău că îi spusese mai demult despre ea că nu ar putea să stea zi de zi cu cineva.
Acum nu mai avea nevoie de singurătate de când descoperise sufletul și spiritul lui, din contră o detesta, o asemăna cu moartea, adică cu o mișcare în gol, fără direcție, fără control, fără conținut.
Îmi doresc să fiu iar ca înainte de a mă maturiza, toată numai un zîmbet, trăind fiecare clipă la maxim fără prudențe exagerate, fără calcul de pași, să fiu iar încrezătoare în forțele proprii, să mă văd ca un individ de sine stătător, nu ca o infimă parte din specia asta stupidă, monstruoasă, care merge periodic în ce prăpastie vrea ea.
Telefonul o avertiză că primise un mesaj:
*Peste o oră te aștept la strada mare. Vin cu un prieten, cu mașina lui, mergem la mare.*
Îi dădu și ea un mesaj:
*Nu merg, nu am chef de prietenii tăi, de discuții, bancuri și teste de cultură generală.*
Stătu cu telefonul în mână știind că o să primească răspuns.
*Atunci vin la tine într-o oră.*
*Nu te aștept. Nu vreau. Curcubeul a dispărut, voi face iar o criză de nervi.*
*Știu eu ce ai nevoie, îți aduc ceva.*
*Dacă ai curaj o faci, dar pe responsabilitatea ta. Cred că o să încep să fac urât.*
După ce scrise mesajul aruncă cu telefonul de pământ. Apoi aruncă cu farfuriile din dulap, apoi scoase toate rufele din șifonier și le aruncă pe geam, apoi aruncă și televizorul.
Se lăsă pe podea cu fața în jos.
Cum e posibil să am asemenea crize? Cum? De unde vin, cu ce am greșit? Se întâmplă oare doar pentru că macin gânduri de nemulțumire pentru lipsa de libertate din mijlocul oamenilor, pentru că mi-se pare că trebuie să suport și alegerile lor?
Îmi e rău.
Luă un somnifer și se culcă în șifonier.
În fața sa se deschidea o ușă, dincolo de ușă un câmp plin cu flori de mușețel. Se întinse în iarbă, cu fața la cer. Se simțea conștientă de vis, în propiul vis.
Din cer se auzea un cântec ce semăna cu un cântec de leagăn fără cuvinte. O adormea, capul i-se făcu tot mai greu, trupul i-se lichefia, pământul sugând-o cu poftă. Rămase din ea doar privirea, o senzație de a vedea.
Cerul se transformă într-un bebeluș dolofan, cu pielea albastră și păr auriu, creț. O striga pe ea: mamă, mamă!
Un izvor susura din pământ, privirea ei se alătură cursului său și se transformară împreună în ea. Avea sânii mari, dureroși, țâșnind din ei lapte cu străluciri de stele aurii. Întinse brațele care se tot lungeau, luă copilul și îl puse la piep, iar el supse cu poftă.
Era întuneric. Se trezea cu regrete dintr-o avalanșă de senzații extraordinare, descoperind apoi că cineva o pusese în pat, o dezbrăcase. Recăpătându-și luciditatea își dădu seama că doar el avea cheile ei, deci fusese aici.
Se întinse lascivă și mâna sa percepu un trup lângă. Era el. Îl luă în brațe, îl sărută (mirosea a busuioc).
El se trezea greu sub mângâierile ei. Șoapte fierbinți îi picurau în ureche:
-Vreau să-mi faci un copil acum! Acum, iubitule! Acum!
Își frământară trupurile, sorbindu-și reciproc sufletele.
Apoi se culcă la loc, dar ea începu iar să îl mângâie, implorându-l șoptit:
-Mai vreau un copil, încă unul, ba nu, doi, trei, vreau toți copiii tăi să fie ai mei.
Munciră la copii toată noaptea.
Zorii apărură în privirea bebelușului albastru luminându-l din interior. Gângurea fericit, transformându-se încet, încet, în cer.
Ea încă nu conștientiza, dar ceva se schimbase în psihicul său, în adâncul său apăruse iar forța vulturului.