agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-07-24 | |
Capitolul 1
Cand lumea se sparge in mii de bucati Raman in urma zeci de singuratati Si din ale noastre vise nedeschise Se nasc ale oceanului mari intinse Pline de peste pline de alge Plinde de sute rupte catarge Pline de ura, pline de furtuna Plinde de originea noastra strabuna. Lumina patrundea cu greutate in transee. Soarele abia se ivise de dupa coasta dealului si batea oamenii drept in fata. Cei cativa nebuni reuseau cu mare greutate sa tina capul ridicat deasupra gropilor, fara sa fie nevoiti sa tina o mana la ochi ; cu pustile in mana, cu castile stranse bine pe cap, stateau cocotati pe scari si scrutau intinderile pline de cadavre. Poate cautau sa surprinda un inamic ratacit, sau sa preintampine un atac neprevazut. Ar fi fost inutil efortul lor, din moment ce se afla un post de observatie dotat specia pentru asa ceva. Sau poate cautau altceva, nu se stie. Ceea ce este insa cert, este ca ei stateau pe scari, privind in departare, riscandu-si viata. Istoria a spus ca ei sunt eroii razboiului. I-a declarat bravi lupatatori pentru patrie, si i-a decorat in vazul intregii lumi. Caci, in spatele actiunilor lor nebunesti, se afla devotamentul fata de oamenii lasati acasa, pe care incercau sa-i apere sfidand moartea. Si asa mai departe. Pentru ca istoria are nevoie de eroi, si daca nu-i gaseste, si-i fabrica. Asa, a ajuns foamea sa fie principala sursa de eroism din primul razboi mondial. Caci soldatii nu cautau sa surprinda inamicul, ci hrana. Asa ca, atunci cand nu mai aveau ce manca, recurgeau la metode disperate ; scoteau capul din transee, desi stiau ca e periculos, si asteptau. Ce asteptau ? Din 2 una : ori vreun glonte norocos care sa le sfarame teasta imprastiindu-le creierii peste tot, ori vreun lup la fel de hamesit ca si ei. Daca aveau noroc si se intampla al doilea caz, isi luau grabiti pusca, o puneau la ochi si tinteau ; apoi, cu o apasare pe tragaci doborau animalul venit dupa carne de om (pe campul de lupta se afle din belsug). Acum abia urma greul ; dupa ce omorul reusea, norocosul ochitor iesea cu totul din transeu si fugea pana la locul unde cazuse animalul. Il lua grabit si apoi se intorcea cu el pentru a-l manca. Nu foarte multi insa se mai intorceau. Majoritatea erau secerati chiar acolo, pe campul de lupta, la un pas de prada mult ravnita. Rusii chiar facusera un joc din asta : eliberau un caine si-l alungau spre germani. Si dupa ce germanii il omorau si se duceau sa-l ia, rusii ii omorau unul cate unul. Si asta pentru ca daca norocosul ochitor era ucis, un alt soldat hamesit sarea in locul lui dupa prada. Si asta pana cand, cu mari pierderi omenesti, animalul era adus in transeu. In transeu insa urma un nou macel. Norocosul castigator era obligat sa-si apere prada deoarece camarazii sai deveneau atunci cei mai inversunati adversari. Foamea ii macina pe toti. Iar comandantii... Ce puteau face cand propriile lor burti nu erau mereu pline ? Johansen era acum obisnuit cu astfel de scene ca sa se mai sperie. Se invatase sa treaca drept un soldat de rand (desi era fiu de aristocrat, si astfel privilegiat) si cand putea, sa-si ascunda mancarea primita de acasa. Acum statea pur si simplu si privea scena ce se desfasura in fata lui ; Schmith reusise sa prinda un iepure. Nu se stie de unde, din ce vizuina sau cotlon, nu departe de groapa in care se aflau cu totii, reusise sa zareasca un « urechiat ». Imediat Schmith care era de doua zile incoace la panda, prinsese momentul si-l impuscase. Apoi sarise din transeu si se tarase pana la locul cu pricina, unde apucase vietatea nemiscata si o adusese inapoi. Acum insa Wolfgang voia sa i-l ia. Si de aceea, intre cei doi se incinsese o lupta strasnica. Johansen nu schita nici un gest ca sa-i desparta. Nu-l interesa. Stia la fel de bine ca si ei, ca in viata singura proprietate privata existenta e cea pe care o poti apara ; apara folosind legi, folosind santajul, folosind forta, nu conta. Important era s-o poti apara. Si Schmith asta trebuia sa faca acum ; sa si-o apere pentru a putea demonstra ca e a lui. Poate ca il va birui pe Wolfgang si-s va pastra iepurele. Atunci insa putea urma oricare altul la rand, luptand pentru acelasi iepure pe care Wolfgang nu-l putuse lua. Nimic nu-i garanta ca il va putea pastra. Iepurele, la fel ca orice altceva, era al celui care in final il detinea; chiar daca asta insemna sa fie al ultimului om de pe pamant. Lupta se sfarsi curand. Wolfgang triumfa. Cu o lovitura precisa de pumn il arunca pe Schmith cat colo. Triumfator isi lua iepurele si se duse la foc sa-l parleasca. Johansen statea asezat pe o lada si isi curata pusca. Nici nu ar fi avut ce altceva sa faca. Era repartizat in transee pentru urmatoarele trei zile, cat se presupunea ca avea sa mai dureze pregatirile pentru urmatorul atac. Apoi, urma sa plece la garnizoana ; desi voluntar, avantajele rangului inca se simteau. Se uita din nou la pusca lucitoare. Ii incerca cocosul si apoi ochi. Era bine. Tot ce mai trebuia acum era sa verifice daca merge tragaciul. Lua pusca pe umar si o puse la ochi. Apoi ochi o piatra mai reliefata din zid si apasa tragaciul. Da, era bine ; totul mergea cum trebuie. Se ridica molatec, si se duse la cutia de cartuse. Baga mana, si scoase un pumn intreg de gloante. Le indesa apoi in buzunar. Se intoarse si-si lua pusca de unde o lasase sprijinita de lada. O incarca si ochi din nou. Apoi o aseza multumit langa el. Isi scoase o tigara si incepu s-o fumeze. Se grabea, pentru a nu fi nevoit s-o imparta cu cineva. Deodata, Johansen auzi niste voci ridicate. Era o cearta. Schmith, revenindu-si in urma bataii incasate, se dusese dupa Wolfgang, hotarat sa-si recastige drepturile. Insa Wolfgang, iritat de incapatanarea lui Schmith isi luase pusca, si-l ameninta pe acesta cu moartea daca nu renunta. Vazand asta, barbatul se repezi sper el, hotarat sa nu renunte. Moment in care primul trase. Brusc, lui Johansen ii cazu tigara din gura. Si apoi, cu privirea intepenita, se prabusi in tarana reavana. Glontul tras aproape la nimereala, ii intrase in burta. Cu rasuflarea taiata, reusi totusi sa mai scoata cateva cuvinte : - Spuneti-i ca am iubit-o. Nu mai reusi insa sa precizeze si pe cine. Capitolul 2 20 de ani trecusera. Atat, si nici o zi mai mult, iar oamenii erau din nou gata sa puna mana pe arme ca sa se apere. Trebuia doar o scanteie, doar un gest agresiv, si butoiul cu pulbere bubuia din nou asupra intregii Europe. Ai fi zis totusi ca dupa atatea veacuri de lupte, dupa atatea invazii devastatoare si atatea calamitati, oamenilor le-a ajuns ; mai ales ca, ultima batalie fusese aproape apocalipsa. Dar nu era asa. Oamenilor nu le ajunsese si indivizii ca Johansen, Wolfgang sau Schmith erau din nou gata sa-si ocupe locurile in trensee. Ce se schimbase ? Armele, modurile de lupta, oamenii, poate un pic si contextul. Nu se mai gasea acel patriotism infocat din urma cu 20 de ani, ci altceva mult mai rau : fanatismul. In loc sa lupte pentru tara, pentru oameni, pentru ceva palpabil si masurabil, acum oamenii luptau pentru un vis. Un vis care, chiar daca ar fi fost realizat, nu ar fi adus altceva decat propria lor distrugere, O lume straina se naste intre zari, Rupand iar catargele de peste mari. Asa stateau lucrurile cand, gata sa moara, bunicul meu incepea sa-si lustruiasca de zor pusca si sa-si lege bocancii. Ehehei... Bocancii... Asta da minune. Ca parca mare lucru vazuse la viata lui un amarat de taran... Luat direct de pe camp, cand inca mai statea cu coasa in spate si se minuna de oamenii imbracati militareste ce treceau pe strada, fusese imbracat curat, inarmat si asezat direct in linia intai, plutonul de sacrificiu. Si astfel, iluzia razboiului disparu repede. Cantecele cu care soldatii se duceau spre campul de lupta, se transformara rapid in urletele ranitilor cu picioarele amputate. Veselia si florile daruite de iubite se transformara in grenazi si gloante de mitraliera. Iar ideile de dreptate, se dusera pe apa sambetei cand oamenii aflara ca de fapt nu aveau nici cea mai vaga idee pentru ce lupta. Lupta pentru ca asa le zice stapanirea si gata. Stapanirea… Cufundata in fotoliile din palatul prezidential, stapanirea dadea ordine. Cine sa moara si cine sa traiasca, unde sa se moara si unde sa se traiasca; un vast joc de sah cu figurine reale. Pe birouri intinse se aflau harti pline de piuneze. Cate o piuneza pt fiecare mie de soldati ; hartile erau pline de ele. Piuneze grupate, piuneze rasfirate, piuneze rosii, piuneze verzi; piuneze rosii incercuite de cele verzi, piuneze rosii care incercuiau la randul alte piuneze verzi. Piuneze... Si oriunde 2 piuneze de culori diferite se intalneau, acolo aveau loc fapte mari, fapte ce urmau sa fie tinute minte peste veacuri. Totul, pe o masa de 2 metri, ce putea fi oricand stransa si bagata in colt. Dar masa nu era niciodata stransa ; statea acolo desfacuta, majestoasa, mai plina de utilitate decat micile puncte ce se miscau pe hartile de pe ea. O lume intreaga, zeci si sute de mii de existente, reduse la cateva idei de baza, pe care un copil le-ar fi putut manui tot atat de bine. Nimic mai mult. Bunicul meu nu avea insa habar de nimic din toate astea. Tot ceea ce stia el era ca in fata se aflau ceilalti. Ii ura ; la fel cum doi lei masculi se urasc, la fel ii ura si el. Ailalti nu erau oameni. Erau fiare cu chip de oameni, care nu urmareau decat sa-l ucida. Si el asta trebuia sa-si protejeze : viata. Trebuia sa traiasca. Sa termine razboiul asta, sa ajunga acasa si acolo sa ia din nou coasa in mana. Dar mai intai trebuia sa ucida. Da, trebuia sa ucida ; multi, cat mai multi, infinit de multi, pana cand pamantul nu va mai ajunge sa-i arunce pe toti, si vor trebui lasati chiar acolo, sa putrezeasca. Si apoi sa treaca peste ei cu plugul greu, sa zdrobeasca mandibule si cranii, sa rascoleasca pamantul neuscat inca de sange si peste tot sa arunce grau, care sa stearga toate urmele. Da, razboiul trebuia castigat si apoi uitat. Nimeni nu avea dreptul sa-i pastreze amintirea, pentru ca atunci nimeni nu va mai putea trai. Totul trebuia sters. Iar copiilor, copiilor le vom spune ca totul a fost doar o incaierare intr-un bar si nimic mai mult. Doar o incaierare. Si copiii vor intreba : bine bunicule, dar mortii ? Au fost multi morti. Eu asa am invatat la scoala. Iar noi le vom spune : Morti ? Nu, nu a murit nimeni. Toti au scapat, exact ca in basme. Doar cei rai au fost pedepsiti. Iar atunci copiii vor pleca fericiti la joaca, hotarati sa-i pedepseasca la randul lor pe cei rai ; pentru ca cei rai exista in continuare, asta e indubitabil, iar noi, noi ii vom pedepsi. Dar bunici ceilalti, bunicii din cealalta tabara, ei ce vor povesti ? Vor admite ei oare ca in aceasta incaierare ei au fost cei care au cautat galceava ? Vor lasa ei mandria la o parte si vor recunoaste in fata nepotilor ca au gresit ? Vor da ei dreptate celor buni si drepti, adica noua ? Nu, nu vor da, pentru ca n-o sa mai ramana nici unul. Povestea lor e o poveste ce nu va fi spusa niciodata, pentru ca o sa-i omoram pe toti. Chiar acum, chiar aici ! - La atac ! Si oamenii isi continuau lupta fara inceput si fara sfarsit, lupta care ingrasa pamantul, pregatindu-l pentru generatiile viitoare. Bocancii incepeau sa-si piarda luciul, uniforma incepea sa se rupe pe la coate. Cantecele se mai auzeau uneori, insa nu mai erau asa vioaie si nu mai canta chiar toata lumea. Unii nu mai aveau chef, altii nu mai aveau cum, limba fiindu-le distrusa de un glonte norocos. Comandantul dadea ordin : inainte cu cantec mars ! Insa oamenii nu mai cantau. Doar se miscau. Degeaba se rastea la ei, degeaba le dadea pedepse aspre. Oamenii nu ascultau. Cel mult se prefaceau ca asculta, mai cantau 2 versuri, si apoi taceau. Atunci, comandantul renunta ; ura ce se citea in ochii soldatilor il determina sa renunte. Visurile. Visurile nu mai existau. Nimeni nu venise la razboi cu altceva decat speranta ca-si va mai revedea casa. Insa toti credeau ca luptele vor trece repede si ca in curand se vor intoarce. Dar acum nu mai aveau decat pusca lustruita si cele 3 mese pe zi, primite cand nu erau ostilitati. In timpul ostilitatilor, cele 3 mese pe zi incetau. Tot ce mai ramanea atunci era pusca ; si eventual camaradul de langa tine- unica sansa ca tu sa scapi. Si cam atat. Restul era o chestiune de noroc... Un vant se coboara dinspre padure Si aduce cu el negre cunune ; Facute din iarba, facute din flori Facute doar dupa ce mori... Capitolul 3 In timpul razboiului viitorul si prezentul inceteaza sa mai existe. Fetele oamenilor ucisi inceteaza sa mai fie reale si devin o masa intunecata si nesigura. Nu mai stii pe cine ai ucis si nici pe cine vei mai ucide. Tot ce stii e pe cine ucizi chiar acum. Fata omului pe care trebuie sa-l impusti pentru a-ti salva propria piele. Il recunosti usor : are ochii impietriti si dintii inclestati. Si atunci te sperii ; intelegi ca privirea animalica este chiar a ta, si ca omul din fata ta esti chiar tu. Iar atunci tragi, pentru ca nu-ti mai poti suporta propria rautate. In momentul in care realizezi ce ai devenit, singurul lucru pe care ti-l mai doresti este sa scapi. Si ai vrea sa-i ucizi pe toti, pentru a nu mai fi nevoit sa suporti judecata. Ai vrea in acele momente sa fii singur pe pamant si mai presus de toate, pur. Insa stii ca nimic din toate acestea nu mai este posibil si atunci tragi. Daca nu pot fi pur, macar sa fiu singur ! Procesul lui Wolfgang nu dura mult. Sentinta fu comunicata aproape imediat. Faptele erau clare, acuzatul se recunostea vinovat. Sentinta la fel de clara : plutonul de executie. Wolfgang se ridica, saluta consiliul judecatoresc, si ca un adevarat militar, se indrepta spre usa. Pentru el razboiul lua sfarsit chiar atunci. Era un pic dezamagit. Se asteptase ca moartea sa sa aiba in ea ceva onorant. Sa moara intr-un atac, sau sa moara aparand pozitiile la un loc cu ceilalti ; sa moara ca un combatant, cu arma in mana, aparandu-si patria. Insa nu fusese sa fie. Lui ii era destinat sa moara impuscat de proprii sai camarazi. Daca asa hotarase cel de sus, atunci asa sa fie. Oricum, o merita ; si el omorase la randul sau un camarad. Nu era cu nimic mai bun decat cei care acum il voiau pe el. Se aseza cu demnitate in fata soldatilor inarmati. Ii saluta ca pe niste egali, desi era acum ea cu mainile legate. Insa nimeni nu-i raspunse. Cu totii aveau acea stranie mina impietrita a razboiului. Nici unul nu stia nimic, nici unul nu voia sa stie nimic. Cu totii asteptau. Ce anume ? Unii sfarsitul razboiului, altii mai optimisti ordinul de eliberare, altii mai realisti moartea, sub orice forma s-ar gasi. Momentul prezent nu insemna pentru ei decat inca un mort. Un mort cunoscut, cu care fumasera si bausera, un mort care poate ii salvase, dar totusi, nu mai mult decat un mort. Wolfgang ceru dreptul la ultima tigara. I se dadu unu si i se aprinse. « Ultima... Ahhh, cat de putin timp mi-a mai ramas... insa cat de real... » Pe masura ce fuma, incerca sa-si aminteasca ; Cine fusese, de unde venise, ce facuse. Da, pe vremuri fusese inginer constructor. Ajutase la construirea palatului municipal din Dortmund. Da, ce vremuri... Pe atunci putea avea oricate tigari si-ar fi dorit. Si femei ; da ; ar fi putut avea si femei. Multe, cate isi dorea. Si frumoase, mai ales frumoase. Nu ca tarancutele de pe aici. Si cochete, si imbracate elegant, si parfumate... Ah, daca ar mai putea gusta din toate astea ... doar o data... Tigara se termina. Simtea caldura apropiindu-se de degete. Fumul pe care il tragea devenea din ce in ce mai tare, provocandu-i o vaga senzatie de ameteala. « Mai e timp. Am tot timpul din lume. Acum sunt liber. Razboiul s-a terminat.” Isi aminti de mama sa care il astepta acasa. « Saraca femeie, macar de i-as fi scris cateva randuri. In care sa-i spun ce ? Ca am omorat un om si ca nu-mi pare rau ? Ca am facut-o din greseala, luptand pentru propria mea supravietuire ? NU, mai bine nu. Sa nu stie de toate astea. Mai bine sa stie doar ca am fost executat pentru omor. Detaliile nu au de ce s-o intereseze. Tigara era gata. Degetele incepusera sa-l arda. Era momentul s-o arunce. Se controlo. Voia sa mai prelungeasca momentul. Simti pielea topindui-se pe degete, insa isi inclesta dintii si nu scoase un sunet. Voia sa moara ca un om, nu ca o fiara. Traise destul asa. Ultimul fum, ultimul. Dupa el chiar nu mai ramanea nimic. Il trase. Odata cu el ii intra in gura si scrumul fierbinte, depunandui-se pe limba. Il ardea, insa prefera sa suporte si sa inghita scrumul decat sa-l scuipe. Era gata. Purificarea fusese facuta. Comandantul de brigada ii oferi esarfa neagra. Refuza. Se simtea deasupra tuturor, inclusiv deasupra sa, si de aceea prefera sa moara cu ochii deschisi. Voia sa fie constient pana in ultimul moment. -Incarcati ! Soldatii scoasera gloantele pregatite si-si incarcara pustile. -Ochiti ! Toate pustile fura puse la umar, iar degetele pe tragaciuri. -Foc ! Toate se descarcara in acelasi timp cu o pocnitura puternica. Wolfgang simti atunci o sagetare in inima, asemanotoare unui soc puternic de curent. Gata, asta fusese. Moartea se aratase de dupa colt. Se mai uita odata la camarazii lui. Toti aveau fetele la fel de impietrite. Doar comandantul dadea oarecare semne de regret. Restul, se gandeau la putinatatea mesei de seara. Inchise ochii si muri. Atunci si acolo, 14 mai 19.. ora 6 fix. Cu ultima licarire de constiinta, intelese insa ceva : reusise sa se mantuiasca. Din cadavre putrezite se nasc flori de mucegai, Ce cu-a lor imputiciune distrug lumea ce-a fost rai Si prin ceata luminoasa mai vezi umbre incet curgand Ce se misca peste campuri si suspina lent, plangand. Capitolul 4 Ne imaginam viata ca pe ceva maret. Ne-o imaginam ca pe o inlantuire logica de evenimente, inlantuire care duce la un punct precis din viitor. Ba chiar suntem uneori naivi sa o credem opera unui mare geniu, care are pentru noi planuri mari. Si cu toate astea suntem constienti ca totul provine din gruparea aleatorie a catorva atomi de carbon. Stim cu totii ca ne tragem din maimute, ca viata nu are sens sau directie. Stim ca tot ce avem mai de pret se afla aici si acum si ca restul nu este decat o iluzie. Insa nimic din toate astea nu ne intereseaza. Tot ce conteaza pentru noi sunt visele si iluziile. Limitele limbajului meu sunt limitele universului meu. Si pentru a apara aceste limite suntem pregatiti sa murim ; pentru ca dincolo de propriile noastre limite se afla infinitul, de care nu avem curajul sa ne apropiem... Regimentele aveau si un preot. Hranit bine, imbracat frumos si cinstit cu fiecare ocazie, acesta avea darul sa-l vanda pe Sfantul Duh. Inainte de fiecare lupta, trecea prin fata oamenilor si-i stropea cu aghiazma. Dupa care ii binecuvanta pe toti si le proorocea izbanda. Apoi se decea grabit in curtea bisericii, batea clopotul pentru ai avertiza pe oameni de inceperea confruntarilor, si se ascundea in beci. Si asta era tot ce facea si pentru asta era remunerat regeste. In rest, se ocupa cu dormitul si cititul acelorasi carti sfinte, pe care nici macar nu le intelegea. Nu spovedea, nu impartasea, pentru ca era de parere ca in timpul razboiului oamenii aveau prea multe pacate ca sa poate fi iertati. Iar cand totusi o facea, cerea oamenilor mult mai mult decat erau capabil sa dea, si apoi ii ameninta cu ghenea iadului pentru ca nu-l puteau plati. Comandantii cunosteau situatia, insa nu puteau lua nici o masura. Preotul le fusese repartizat de catre minister, in calitate de : « om de mare valoare, cu o deosebita bunatate ». Valoarea o reprezenta unchiul sau de la minister, iar bunatatea pozele obscene cu care il avea la mana. Si astfel burta preotului crestea, in timp ce cartile sfinte deveneau tot mai rupte de la atata citire. Regimentele nu duceau insa lipsa totala de ajutor spiritual. Printre recruti se aflau si destui preoti raspopiti prin decret ministerial si barbieriti fara nici o crutare. Asezati in sir in pozitii de drepti, acestia primeau ca toti soldatii binecuvantarea apei chioare si sarutau mana detinatoare de mir ce li se intindea. Insa, cand nu erau prin preajma spionii patriarhiei, isi reimbracau sutanele ascunse la fundul cuferelor grele si cu niste crucufixe jegarite spovedeau si impartaseau. Prin ochii si prin urechile lor treceau adevaratele orori ale razboiului si prin mainile lor Dumnezeu isi facea simtita prezenta. Soldatul odata eliberat multumea frumos si punea in mana preotului solda sa pe o zi. Iar preotul o lua si o punea intr-o cutie a milei din care urma sa fie ingrijiti soldatii raniti, pentru care statul nu putea aloca mai mult de 300 gr de paine pe zi. Oricata ura ar fi putut existat, si oricata manie, oamenii nu erau lasati de capul lor. Atacul luase sfarsit. Invinseseram. Reusiseram sa-i alungam pe germani dincolo de carpati, si acum soldatii se odihneau. Lupta ii extenuase pe toti si acum nu ar fi vrut decat sa doarma ; un somn greu, asemanator mortii. Insa nu aveau voie. Germanii puteau lansa oricand o contraofensiva si, luati pe nepregatite, rezultatele ar fi fost catastrofale. De aceea, stateau cu totii culcati, care pe unde apuca, si motaiau. Insa nu se odihnea niciunul. Doar isi pacaleau oboseala tragand-o de un picior. Cochetau cu pericolul, insa nu riscau sub nici o forma sa i se lase prada. Bunicul meu statea langa un copac si scrijelea un bat cu briceagul. Voia sa faca un fluier. Stia ca nu avea timp, si mai stia si ca nu proceda cum trebuie. Ar fi trebuit mai intai sa-l scobeasca, si pe urma sa-i faca gauri. Insa nu-l interesa. Trebuia sa faca ceva, orice, chiar daca era inutil si gresit. In scurtele perioade in care luptele incetau, ura nemarginita inceta. Si atunci, creierul i se inchidea. Nu mai gandea; refuza sa gandeasca temandu-se de noianul de remuscari ce l-ar fi putut cuprinde. Va avea timp pentru ele mai incolo, mult mai incolo, cand totul se va fi terminat. Acum trebuia sa ocida, doar sa ucida. Si sa se fereasca ; da, sa se fereasca sa nu fie ucis. Pentru restul va avea timp mai incolo, cand totul se va fi terminat. Dar va mai avea timp ? Daca murea pana se termina razboiul ? Nu, nu-si putea permite asemenea intrebari ! Nu avea timp pentru ele. Nu acum. Mai incolo, mai incolo... Si daca cumva... ? Nu, nu, nu ! Mai incolo ! Se ridica brusc, aruncand batul cat colo. Isi va scoate cu forta aceste ganduri din minte. Prinse cutitul intre dinti si isi sufleca maneca stanga. Apoi, apuca cutitul cu mana dreapta si-si cresta pe mana o rana adanca. Mai incolo auzi, mai incolo ! Sangele siroi din rana deschisa si, odata cu el, disparu durerea din sufletul bunicului meu. Isi incorda atentia. Ciuli urechile si ridica incet pusca. Sangele inca mai curgea, insa acum ceva mai important ii atrasese atentia. Din spatele unui copac apropiat se auzea un planset. Se indrepta incet intr-acolo. Se temea. Nici el nu stia de ce se temea, insa se temea. Si prin ceata care ii invaluia din nou mintea, asta era tot ce conta. Ajunse la copac. Inchise ochii si trase adanc aer in piept. Apoi se uita in spatele copacului. Rezemat de trunchi, cu arma stransa in bratesi mirosind inca a fum, preotul neoficial al regimentului plangea. Lacrimi mari i se scurgeau pe barbie, udandu-i buzele subtiate. Fiori puternici ii scuturau tot corpul, facandu-l sa respire cu greutate. Iar parul, nescuturat inca de pamant era intr-o perfecta neoranduiala, dandu-i un aspect demonic. Incremenit, bunicul meu se uita la el. Nu avea puterea sa gandeasca, nu avea puterea sa actioneze. Pur si simplu se uita la el, ca un adult indiferent la jocul unor copii, ce se simte totusi atras de un instinct ciudat. Preotul il observa, si stranse si mai tare pusca in brate. Se uita la el cu o privire indurerata, dupa care izbucni intr-un plans si mai amar. In ochi i se citea spaima. Se scula cu mare greutate de jos si ridica mana dreapta. Impreuna doua degete intr-o triada chinuita si il binecuvanta. -Domnul sa te aiba in paza ! Iar apoi se prabusi, izbucnind din nou in plans. Fusese prea mult pentru el. Capitolul 5 Intotdeauna adevarul s-a aflat in cei din jurul nostru. Inconjurati de oameni, unii mai destepti altii mai prosti, unii mai frumosi altii mai urati, simtim in adancul fiintei noastre ca apartinem de ceva ; ca exista o forta mare si insondabila care ne uneste impotriva vointei noastre. Uneori ne revoltam, si manati de o forta pe care n-o intelegem pornim de unii singuri impotriva acestei forte. Ne adunam peterile mintii, ne concentram neuronii intr-un singur punct si incercam sa intelegem. Nu stim ce anume cautam sa intelegem, nu stim ce anume vrem de fapt sa realizam, insa o dorinta puternica de a gandine mana din spate. Simtim aceasta forta inexpugnabila care ne trage unul spre celalalt si cautam sa-i rezistam. Si asta fara motiv, fara sens, doar pentru ca ni se pare ca totul trebuie inteles inainte de a i te abandona total. Si astfel iesim din randurile celor multi si incercam sa gasim un drum alternativ. Un drum care sa nu depinda de o forta mareata, un drum care sa fie unic si drept. Atunci incepem sa cautam si sa scotocim prin cotloane dupa o lumina puternica in fata careia sa ne inchinam. Dar intotdeauna uitam ca pe langa aceasta cautare mai avem si un prieten, mai avem si o iubita, mai avem si o familie. Totul se transforma infiorator de mult intr-o chestiune de cifre, pe care incercam s-o rezolvam in absenta oricarui stimul exterior. Ca si cum tot ce ne inconjoara nu este mai mult decat o colectie de definitii si generalizari aplicate universal. Insa oamenii pe care ii lasam in urma sunt reali. Existenta lor, viata lor, dramele si bucuriile lor se scurg in continuare, desi noi nu mai suntem acolo sa le observam. Insa lipsa noastra este neobservata. Iar plimbarile noastre nocturne si toate momentele in care nu ne respectam angajamentele de dragul ideilor, sunt notate si catalogate. Iar la sfarsit, se face totalul si se scade. Dar noi, noi ne continuam drumul neabatuti. Ceea ce cautam se alfa acolo, la final, iar noi, noi vom gasi. When i am walking the dark road I am the man who walks alone. Asistase la executie de la distanta. Nu voise sa se apropie prea mult, de teama sa nu i se ghiceasca intentiile. El fusese acolo cand Wolfgang il impuscase pe Johansen. Da, se putea considera la fel de vinovat ca si acesta, pentru ca cei doi se luptasera iar glontele gresise tinta doar printr-o intamplare. Da, moral era la fel de vinovat si acum ar fi trebuit sa imparta aceeasi soarta. Insa el nu simtea nimic din toate astea. Nu-l interesa daca era cu adevarat vinovat de ceva sau nu. Nu, nu de asta venise el acolo, ca sa-i arate lui wolfgang un ultim regret, sau pentru a mima macar o oarecare compasiune. Daca ar fi dorit asa ceva ar fi stat mai aproape de unde putea fi vazut. Ceea ce il mana nu era insa nici ura. Nu venise sa se bucure de moartea unui om care voise sa-i manance iepurele. Putin ii pasa lui de Wolfgang ca om, de ceea ce Wolfgan lasa in urma lui sau lua cu el. Nu. El avea planuri mai mari. El voia sa vada cum moare un om. Il interesa momentul in sine, momentul in care glontele strapungea inima si iesea pe partea cealalta. Voia sa surprinda expresia de pe fata condamnatului, mimica, orice gest, cat de marunt. Dorea sa inteleaga. Glontul trece prin tine. Sangele tasneste brusc, iar tu cazi. Si asta e tot. Capatul. Limita unei functii cu domeniu de definitie incert si valori necunoscute. Asa sa fie oare ? Tocmai asta dorea sa inteleaga. Daca asa stau lucrurile. Nu se poate sti ce este dupa moarte. Da, adevarat. Insa moartea nu se face brusc. Exista o trecere de la stadiul de viata la nefiinta. Creierul se opreste la 2 minute dupa intreruperea alimentarii cu oxigen. Inima nu mai bate dupa vreo 5. Plamanii, ficatul, rinichii pot rezista ore bune fara sustinere. Deci moartea nu apare brusc. Ea se produce in timp. Asa ca, daca se apropia destul de repede de cadavru, la scurt timp dupa impuscare, ar fi putut vedea ce se intampla cu mortul. Poate ar fi putut vedea daca moartea survine rapid si total, sau daca cumva, avea de fapt loc o transcedere. Caci el asta urmarea de fapt. Secretul vietii si al mortii, adevarul despre Dumnezeu. Ce se intampla dupa moarte. Daca se intampla ceva... Opt bubuituri simultane de pusca. Condamnatul cazu la pamant. Sangele incepuse sa-i siroiasca. Preotul se apleca asupra lui si-i dadu ultima binecuvantare. Apoi, condamnatul ii verifica pulsul si constata moartea, dupa care se indeparta. Soldatii isi luara pustile si plecara la randul lor. Mortul trebuia lasat sa se raceasca, si abia pe urma ingropat. Acum era momentul sau. Se furisa de dupa copaci si se apropie de mort. Cand ajunse la 2 metri de el se opri si i se uita fix in ochi. Cauta sa vada sufletul parasindu-l. Isi misca cu repeziciune privirea de la ochii sticlosi la gura intredeschisa si la sangele care siroia pe pamant. Apoi isi fixa iar privirea la ochii nemiscati. Incerca sa vada ce se afla dincolo de ei. Ochii sunt poarta sufletului, iar cand sufletul se transforma, ochii reflecta totul. Nu-si mai ridica privirea din ochii mortului cateva minute. Era vrajit. Apoi se uita iar la gura. Impietrita, fara nici un rictus. Apoi pe maini. Tepene ca mainile unui mort. Caci asta si erau, mainile unui mort ce nu avea sa se mai scoale niciodata. Se uita la ceas. Statuse acolo 10 minute si nu vazuse nimic. Poate scapase momentul. Poate ; nu avea de unde sa stie. De la impuscatura, pana cand ajunsese el acolo trecusera minute bune. Era posibil ca evenimentul sa fi avut loc in acel scurt interval. Da, se putea... Deci, data viitoare trebuia sa fie acolo mai devreme. Nu cu mult, doar cu cateva minute. Suficient cat sa se convinga. Cel mai bine ar fi fost sa faca chiar el parte din plutonul de executie. Da, asa era cel mai bine. Atunci nimic nu i-ar mai fi scapat, nici macar cuvintele de adio. Si, pe langa asta, nimeni nu-i va banui motivele. Caci el dorea sa fie unicul om ce poseda aceasta cunoastere, si nu voia ca cineva sa-i fure ideea. Da, asa va face. Va vorbi cu comandantul si-l va ruga sa faca si el parte dintr-un pluton de executie. Nu va fi refuzat. Si asa oamenii cam incepusera sa se sature de asemenea evenimente. Da, da, exact asa va proceda. Si atunci va sti cu siguranta. Iar apoi, apoi va lua o hotarare... A doua zi se prezenta la comandant cu o cerere. Voia sa fie admis in plutonul de executie. Comandantul ii arunca o privire furisa si apoi semna in graba un document. Ca parte componenta a plutonului de executie, Schmith avea acum datoria sa constate si moartea. Nu era mare lucru ; in realitate, comandantul era cel care verifica efectiv daca condamnatul murise. Restul nu trebuiau decat sa semneze un act prin care sa afirme acest lucru. Schmith incuviinta din cap ca a inteles si isi puse iscalitura pe un formular. Comandantul lua documentul, il contrasemna, si il instiinta pe Schmith ca urmatoare executie urma sa aiba loc la ora 6 dupa-amiaza. Era vorba despre un taran care dezertase. Nimic deosebit. Apoi, ii dadu liber lui Schmith. Acesta saluta, si iesi grabit pe usa. Sa faci parte din plutonul de executie nu era tocmai placut. Era una sa omori un rusi sau francezi si cu totul alta sa omori germani ca si tine. Primii nu erau oameni. Primii erau cel mult fiare cu chip uman care meritau sa moara. Insa ceilalti, germani din tata in fiu... Cum puteai sa-ti justifici tie insusi o asemenea crima. Da, erau dezertori, intr-adevar incercasera sa se eschiveze de la datoria sfanta de a-si apara tara. Insa parca ii intelegeai. Parca si tu ai fi vrut uneori sa o iei din loc de nebun si sa fugi de pe front chiar si cu riscul vietii ; parca si tie iti dadea uneori ghes gandul de a fugi la inamic cu o servieta plina de documente secrete pentru un bol de supa ; si tie ti-ar fi venit uneori sa violezi o taranca pe camp desi stiai ca e interzis. Luptele grele si indelungate, lipsurile si frigul ii facusera pe oameni mult mai toleranti la rautatea celolalti. Si cum sa nu fii, cand prin insasi venele tale curgea aceeasi pornire care ii mana si pe ei ? Singura diferenta era ca tu mai stapaneai. Inca te mai stapaneai. Dar cand vei ceda si vei comite la randul tau o nebunie ? Ce se va intampla atunci ? Vei fi si tu, la randul tau, ostracizat si trimis la abator, iar acolo vei fi impuscat si apoi ingropat fara cruce si fara flori la capatai, exact ca o bestie ce ai fost. Si asta pentru ca intr-adevar ai fost o bestie ; o bestie care a incalcat regulile. Caci oricum esti o bestie ; insa momentan doar cu rusii si cu francezii. Iar genul asta de bestii sunt necesare. Din acest motiv, plutoanele de executie duceau mare lipas de oameni. Nimeni nu se inghesuia sa omoare ceea ce nu putea judeca. De aceea nu puteai convinge oamenii decat stimulandu-i. In acest scop la solda de soldat se mai adauga si un bonus daca faceai parte dintr-un pluton de executie. Insa recent, de cand razboiul mergea prost, acele bonusuri fusesera scoase. Se facea acum apel la spiritul patriotic al soldatilor, si mai ales la spiritul lor de dreptate. Dar soldatii cam uitasera de patrie si de dreptate de cand stateau claie peste gramada, impuscand lupi pe campul de lupta. Asa ca oamenii ce se angajau sa la aceasta treaba erau tot mai rari. Comandantii nu puteau alege oamenii la intamplare pentru aceasta slujba. Ar fi iscat o razmerita. Uneori condamnatii stateau zile intregi pana se gasea cineva care sa-i impuste. Mai incolo avea sa fie introdusa spanzuratoare. Insa acum, un om dornic sa-si impuste camarazii era tot mai greu de gasit. De aceea voluntariatul lui Schmith fusese primit cu atata usurinta. Cu totii stiau ca Schmith avea apucaturi cam ciudate, si o bizara obsesie pentru moarte. Insa nu conta ; daca era capabil sa tinteasca si sa apese tragaciul era bun. Si Schmith se pricepea la asta. Executia fusese fixata pentru ora 6. Era ceva demoralizant in aceasta ora, ceva facut anume pentru toti cei care aveau ganduri asemanatoare. La ora 6 soarele apunea, asa incat, o executie avea in ea ceva macabru. Cand vedeai omul cu soarele rosu in spate cazand, ti se muiau picioarele si nu mai aveai puterea sa spui nimic. De aceea toate executiile aveau loc la ore de seara. Oamenii nu puteau fi tinuti in frau decat prin frica. Schmith era unul dintre cei opt care il inconjurau pe condamnat. Acesta isi tara picioarele cu greutate si avea pe fata o privire tampa ce parea a nu intelege nimic. Dupa un drum infinit de lung ajunsera in cele din urma la marginea padurii, unde urma sa aiba loc totul. Comandantul si preotul se aflau deja acolo asteptand. Condamnatul fu asezat cu spatele la soare, si apoi i se aprinse ultima tigara. Apoi fu impartasit, dupa care legat la ochi. Soldatii isi ridicara pustile si ochira. Schmith stia ca venise momentul sau de glorie. Pe masura ce apasa pe tragaci, simtea sangele curgandu-i din ce in ce mai rapid prin vene. Capul incepuse sa-i vajaie, iar ochii sa-i fuga. Se concentra mai puternic. Trebuia sa fie atent, trebuia sa nu piarda momentul. Poc ! Si omul legat la ochi se prabusi. Ce se intamplase ? Se sfarsise ? Gata, omul murise ? Dar cand, cum ? Nu fusese el oare atent ? Ba da, fusese. Statuse chiar acolo si privise. Ba mai mult, chiar contribuise la deznodamant. Si totusi, ce se intamplase ? Se uita atent la omul ce zacea acum cu gura deschisa cazut pe spate. Nu, nu era acelasi cu omul pe care il condusese pe ultimul drum. Acela arata altfel ; acesta insa, acesta nu era el. Gura i s-au schimbat, ochii i s-au schimbat, mainile sunt altfel ; nu are cum sa fie tot el. Nu, nu, este o mare inselatorie. Cand nu am fost eu atent, cineva a venit si a schimbat cadavrul. Ba nu, nu l-a schimbat nimeni. Este tot el, numai ca, numai ca... mort. Bine, dar moartea nu are cum sa te schimbe in halul asta. Nu este posibil sa mori si brusc sa nu mai fii tu. Nu, nu, nu se poate. Nu se poate ca un singur glonte sa te transforme brusc dintr-o fiinta vie intr-o bucata de carne fara ca ceva sa se intample. Si totusi... daca se... poate ? Sub privirile stupefiate ale oamenilor de fata, Schmith se arunca la pamant si incepu sa planga. Arunca arma si incepu sa bata din maini si din picioare zvarcolindu-se. In acelasi timp, nu mai contenea sa urle : Nu se poate ! Nu se poate ! A doua zi fu inchis la spitalul de nebuni, cu diagnosticul de schizofrenie avansata. Capitolul 6 Se spune despre situatiile limita ca sunt in realitate cele care definesc cu adevarat oamenii. Cand o casa ia foc, adevaratii eroi sar sa scoate victimele de sub darmaturi, iar lichelele fug care incotro. Insa, adevaratii eroi sunt foarte rar cei la care ne-am astepta ; in acele momente critice e posibil ca cel bun prieten sa te lase balta si cel mai inversunat dusman sa te salveze. Ba mai rau, uneori e posibil ca cel mai bun prieten sa-ti ia viata pentru a o salva pe a sa, si cel mai inversunat adversar sa o dea pe a lui. Aceste lucruri nu pot fi intelese. Aceste lucruri nu au sens, si mai rau, aceste lucruri nu pot fi analizate. Trebuie sa le iei ca atare si sa treci mai departe, ca peste un bolovan de care te impiedici : cazi, te ridici, dupa care iti continui drumul. Dar la fel ca bolovanul, acestea sunt lucrurile de care ne temem cel mai rau. Neavand nici o garantie ca, odata ce ne-am impiedicat vom mai avea puterea sa ne ridicam, privim cu foarte mare atentie pe strada, la toate denivelarile ce reprezinta potentiale pericole. Ba uneori devenim chiar paranoici si incercamsa ne deplasam cat mai putin, pentru a nu risca nimic ; totul mergand pana in punctul in care nu ne mai ridicam din pat de teama unui accident. Si chiar si atunci e posibil sa vina un cutremur care sa ne dea planurile peste cap. De aceea, cei mai multi dintre noi, daca nu chiar toti, ne asumam riscul si continuam sa facem lucruri despre care stim ca ne-ar putea fi letale ; pentru ca altfel nu am avea cum sa traim. Dar noi, in odiseea noastra suntem cu totii secondati de un gand linistitor : n-o sa mi se intample tocmai mie, gand la randul lui secondat de ideea ca nici celorlalti nu li s-a intamplat. Asa ca, de ce sa mi se intample tocmai mie ? Bine, dar unii chiar au patit-o. Ei, aia care au patit-o sunt pur si simplu ghinionisti. La razboi insa nu e asa. Acolo stii sigur ca ai as te impiedici si stii sigur ca ai sa cazi. Si mai stii ca in tot acest timp mitralierele vor trage pe deasupra capului tau. Ceea ce nu stii insa e daca te vei mai ridica. Dar vei afla. Vei afla curand, foarte curand, poate chiar maine. Si daca nu maine, cu certitudine poimaine. Iar asta te innebuneste. Fatalitatea intalnirii cu norocul sau ghinionul. Bunicul meu se intoarse si pleca. Mergea cu pasi mari, hotarati, ca un om ce stie ce vrea de la viata. El voia sa supravietuiasca. Voia insasi viata. Si de aceea, fiecare pas, fiecare respiratie, fiecare privire aruncata in jur dupa un potential pericol il aducea mai aproape de finalul razboiului. Pentru ca de fapt razboiul lui se incheiase. Dupa 2 ore de plans spasmodic, lacrimile preotului secara. Pieptul chinuit de sughituri refuza sa se mai contracte, iar nasul, epuizand secretia mucoasa inceta sa mai curga. Trupul, incet incet, declansa singur starea de uitare. Prin plans, preotul se vindecase. Pusca nu mai mirosea a fum, asa ca si ultima dovada a evenimentelor disparuse. Tot ce mai ramanea acum era o serie de chipuri halucinante, ce i se perindau prin cap cu mare viteza ; chipuri hade, chipuri contorsionate si intunecate, chipuri in ale caror ochi se citea cuvantul sange ; chipul oamenilor pe care ii omorase ; chipurile ce avea sa le ia cu el in mormant. Si odata cu ele mai vedea ca prin ceata si figuri de copii balai care asteptau pe prispa intoarcerea acasa a celui ce acum nu mai era decat un sac de oase. Iar in spate, privirea intunecata a sotiilor care nu exprimau nimic. Doar se uitau la el, chemau copii in casa, si inchideau in urma lor usa. Insa deasupra tuturor se afla privirea unui om pe cruce, care ii arata locul liber de langa el si-l invita sa i se alature. Nu trebuia decat sa-si inalte o cruce si apoi sa se bata singur in cuie. Pentru ca daca El deschizatorul de drum fusese rastignit de romani, noi, toti ceilalti, trebuie sa o facem singuri. Nu vom primi ajutor decat la ultimul tarus infipt in mana cu care le-am batut pe celelalte ; si asta numai daca ni-l tinem singuri. Dar sa-ti bati singur cuie in maini si in picioare, sa te urci singur pe cruce si apoi sa stai, este... este prea mult. Prea mult pentru oameni, prea mult pentru mine, prea mult ca sa merite. Trebuie sa mai existe un drum. Nu, nu exista. Daca iti place bine, daca nu iesi din cimitirul meu. Insa nu uita ca lemnele si cuiele te asteapta colo, dupa gard. Se ridica de jos revoltat. I se cerea prea mult. Pretul era prea mare. Nu putea plati, si de aceea va muri. Insa mai intai va trai. Viata aceasta o va trai ca un desfranat, va savarsi toate pacatele posibile si apoi va arde. Insa nu va regreta nimic. Pentru ca focul iadului este mai dulce decat pretul Mantuirii. Se indrepta grabit catre bucatarie. Simtea o foame de lup si stia ca in seara aceea va manca bine. Intotdeauna dupa o bataliei castigata se manca bine. Insa el foarte rar se bucura de acele rare momente de belsug. In general prefera sa ia doar ce avea nevoie si apoi sa se retraga. Dupa masa, pentru soldati urma o noapte de somn profund, una din putinele nopti in care putea incerca sa citeasca. Nu reusea mereu, somnul fiind uneori mai puternic, insa el incerca. Ei, in seara asta nu va mai fi asa. Nu va mai citi, nu se va mai hrani doar cu strictul necesar. Va face ca si ceilalti. Va manca tot, si apoi va dormi. Va invata sa supravietuiasca. Daca drumul mantuirii ii era inchis, va sa deschida larg portile pentru a-l primi pe celalalt. Dupa masa resturile erau impartite ranitilor. De aceea, cu totii aveau grija sa lase ceva. Macar un cartof fiert sau un pic de sos. Insa preotul nu lasa nimic. Avu grija sa infulece tot, ba mai mult, lua si din ce ramasese de la ceilalti. Oamenii se uitare curios la el. Niciodata nu-l vazusera asa. Era schimbat. El, care intotdeauna fusese calm si rezervat, acum parea posedat. Ca si cum intreaga sa bunatate ajunsese la capat si ura isi facea loc. Incet incet, oamenii incepura apoi sa se teama. Nu se mai duceau cu atata bucurie la spovedanie. De cand incepuse sa le prevesteasca iadul ce ii astepta, preferau sa colcaie in pacate. Nu se mai duceau nici la slujbe, pentru ca tot asa, nu le vorbea decat de iad. Ba mai mult, nici nu-l mai salutau de cand aflasera ca parase o biata femeie care savarsise un avort. Treptat, il exclusera din comunitatea lor. Devenise un ronin, un caine ciobanesc fara turma. Lui insa nu-i pasa. Se adancea din ce in ce mai mult in vicii si se simtea bine. Voia sa bea paharul cu otrava pana la capat. Pe campul de lupta insa stralucea. Noile calitati dobandite, lipsa fricii si a oricarei sperante, curajul nebunesc al omului ce nu are nimic de pierdut, il faceau nemilos. Astfel, fusese propus spre promovarea la rangul de ofiter. Fusese mutat apoi din corturile de campanie intr-o cocioaba hodorogita destinata rangurilor superioare. Nu era cine stie ce insa nu intra deloc ploaia si vantul. Ba mai mult, i se dadu si o ordonanta, care ii statea mereu la dispozitie. Dar, odata cu rangul, mai capata ceva. O furie acerba ce i se citea din cap pana in picioare. O ura, ce se manifesta mai ales asupra fostilor prieteni, aflati acum in subordinea sa. Ajunsese acum sa-i chinuie, taxandu-i pentru orice neoranduiala. Cizme murdare : solda pe 2 zile ; pat nefacut- fara carne pentru 2 saptamani ; uniforma sifonata- direct pe front in linia intai. Iar asta in conditiile in care fier de calcat nu se gasea, iar crema de ghete costa solda pe o saptamana. De aceea, oamenii incepusera sa vorbeasca pe la colturi, hotarati sa-i face de petrecanie. Numai ca nu prea indrazneau. Stiau ca daca nu reuseau plutonul de executie ii asteapta. Iar pe omul asta il vazusera cu totii luptand. Insa nedreptatea nu putea dura la nesfarsit. Mai devreme sau mai tarziu trebuia facut ceva. Intr-o noapte de iarna, cineva batu la usa fostului preot. Acesta era acum sergent major, asa ca statea singur intr-o casa taraneasca abandonata. Fusese repartizat initial la o familie si ocupase doar o camera. Insa acum, de cand luptele se duceau din ce in ce mai aproape, familia se mutase si casa ramasese toata a lui. Doar ordonanta locuia cu el. Acum insa ordonanta dormea. Se simtise rau toata ziua. Asa ca, se duse chiar el sa deschida usa. In prag statea o femeie cu un bebelus in brate. Era pe jumatate inghetata iar bebelusul mort : -Boteaza-l parinte, boteaza-l ! A murit ieri dimineata. Nu l-am putut hrani, nu am avut cu ce. Insa vreau sa fie crestin inainte de a-l ingropa. Preotul de acolo cerea prea mult. Nu am avut cu ce sa-l platesc. Asa ca am venit la tine parinte, pentru ca stiu ca esti bun si o vei face mai ieftin. Am intrebat de tine si mi s-a spus sa vin aici. Mi s-a mai spus insa ca n-o vei face, ca in ultimele luni te-ai schimbat total. Insa eu stiu ca nu ma vei refuza. Eu stiu ca oamenii nu se schimba. Oamenii doar uita. Te rog parinte, boteaza-l. Fostul preot, acum sergent major se uita ciudat la femeia care plangea. Fara sa-si dea seama ce face, se duse si umplu un lighean cu apa. Lua apoi trupul bebelusului,il cufunda de trei ori in apa rece si apoi il impartasi. O binecuvanta pe femeie, ii dadu bani de inmormantare si apoi o saruta pe frunte. Apoi, intreaga noapte statu in genunchi si se ruga. Nu se ruga pentru iertare, ci pentru puterea de a nu o repeta in viitor. Nu-l mai interesa trecutul. I-l uitase. A doua zi se arata oamenilor zambitor. Nu spuse nimanui nimic, insa se vedea de la distanta ca ceva se intamplase cu el. Dumnezeu se indurase de el, si-i batuse primul cui. Restul si le va bate singur. Capitolul 7 Din vara lui 1914, pana in iarna lui 1945, au defilat pe scena milioane de actori ; generatii au pierit, generatii s-au nascut, drame si iluzii au fost consumate. Fapte marete au fost savarsite, mojicii incredibile au fost ascunse in miez de noapte. Binele si raul s-au impletit intr-o hora majestoasa si au trecut peste intreg pamantul schimbandu-l. Ceea ce fusese candva un mare imperiu, acum se transformase intr-o mica insula solitara ; ceea ce fusese candva o mare monarhie acum devenise un insondabil bloc de plumb ; iar Germania, mandra de gloria ei trecuta, acum zacea divizata. Timpul trecuse, si odata cu el shimbarile survenisera. Lucruri inimaginabile se petrecura, turnuri nebanuite de evenimente avura loc. Principiul de incertitudine actionase din plim. Insa, un singur lucru fusese cert : indiferent cati ar muri, intotdeauna vor supravietui castigatorii. O bata rupta in capul dusmanului ma va lasa pe mine mai puternic, iar lesul sau se va transforma treptat in hrana pentru mine. Viata si omenirea isi vor vedea de drum, indiferent ce s-ar intampla. Oamenii si viata sunt eterni. Dar, peste toate aceste ganduri se auzi brusc un bubuit. Nimeni nu stia de unde vine, insa cu totii presimteau ceva. Asteptara cu totii sa se aseze praful si apoi privira. Nimic. Ceea ce fusese candva un mare oras, acum se rezuma la o adunatura de moloz. Iar ceea ce candva fusese viata acum nu era mai mult decat cenusa arsa. Totul iradiind valuri de neutroni, astfel incat orice apropiere sa fie imposibila. Atunci, in acel moment ce nu durase mai mult de cateva secunde, totul desfasurandu-se putin sub viteza luminii, intreaga omenire primi o palma. Ultima certitudine care ne ramasese, singura sansa de a ramane vesnic adolescenti ne fusese rapita. Nu eram nemuritori. Deasupra noastra nu se afla o mare lege care ne proteja existenta. Dumnezeu nu ne ferea de propria rautate, ci ne lasa cu desavarsire liberi. Daca doream, puteam sa ne autodistrugem si maine. Nimic nu ne impiedica. Trebuia doar sa apasam un buton, si intreaga lume sarea in aer. Iar in urma ei, nu avea sa mai ramana nimeni care sa stranga resturile si sa recladeasca. Raul nu poate exista in absenta binelui, deoarece raul este o negare a binelui. Daca binele dispare, raul dispare odata cu el si nu mai ramane nimic. Da, insa asta e scopul raului : sa nu mai ramana nimic. Si atunci, incet incet, oamenii se trezira. Se frecara timid la ochi si constatara ca sunt goi. Luara niste frunze si se acoperira. Si pentru prima data in istorie vazura ca nimeni nu le zice nimic. Atunci, indraznira mai mult si vanara pentru a se acoperi complet. Si iarasi nu le zise nimeni nimic. Cand vazura asta se bucurara si incepura sa ciobleasca piatra pentru a isi face case. Si iarasi, marea voce tunatoare care anunta fulgerul, tacu. Dar acel mare cineva care ii palmuia ori de cate ori greseau acum tacea cu un motiv. Stia ca invataseram o lectie, si ca greselile trecute nu se vor mai repeta asa usor. Oamenii erau acum constienti ca nu se mai puteau vana unii pe altii pentru a lua o piele ce nu le apartinea lor, ci animalului mort. Caci acum, indiferent cat de mari si de puternici ar fi fost, propria lor distrugere se afla la o departare de cateva secunde, cat dureaza apasarea unui buton... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate