agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1566 .



Caloian
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [bogdannicule ]

2006-07-30  |     | 



CALOIAN

Trecuse războiul. Nu mai rămăsese nimic. Nici măcar apă în cer. Și tăcerea se lovea de secunde din ce în ce mai tare.
Moș Marici își trase privirea înapoi, orizontul era prea sărac pentru a le mai oferi vreo nădejde.

***

Deschise ușa. Se înviorase pe față cu un prosop ce-l ținea în beci pe lespezi... Îl găsi repede pe Simion:
- Hai, Simioane, hai să-l luăm pe Ramon cu creanga aia a lui îndoită să-l punem să caute apă. Hai cu mine că singur nu îl pot urni.
Porniră spre celălalt capăt al satului, sat mort, golit parcă și de fantome. Doar praful gros îi însoțea pretutindeni și, trezit din când în când de câte o pală de vânt, le înnegura de tot ființele. Biserica îi întâmpină liniștită de după zidul ei de piatră. Le tot spunea popa de nădejde în Dumnezeu, dar până și fântâna din curtea bisericii își pierduse de mult apa. Cotiră pe lângă casa lui Ilarion, pe lângă care trecuseră ca și cum nu ar fi existat vreodată atunci când umblau prin sat să îndemne oamenii la căutat apă. Intrară. Stătea pe pat liniștit. Nu-i întrebă decăt din ochi cum de au venit. Îi luă de-a dreptul:
- Ce-i, v-au secat icoanele?
Tăcură.
- Sau v-a trimis popa să mă scoateți? Hai, ședeți, că am ceva nou. I-am trimis un semn lui Caloian. Poate n-o veni prea târziu... Da’ până atunci, hai, luați câte o cană pentru apă, că astea-s ultimele picături pe care le mai am. Pe urmă...
Băură. Mulțumiră și ieșiră. Încotro? Înspre unde se porniseră? A! La Ramon, după apă...
La răscrucea din mijlocul satului se opriră pe banca magazinului. Nucul uscat nu vroia să îi acopere cu umbra lui. Despre Caloian auziseră ei câte ceva. Știau că umblă în haine negre, ca popii, dar nu fusese niciodată văzut făcându-și cruce. Și se mai spunea că știe să aducă ploaia.

***

O pală de vânt îndrăzni să se miște de undeva, ridicând un nor mare de praf. Din el se distingea cu greu, apărînd de după colț, silueta unui om. Treptat, figura i se dezveli: purta mantie și o pălărie cu boruri largi, foarte largi. Se apropie liniștit de cei doi și întrebă unde e biserica. Se priviră unul pe altul și-i ziseră:
- E aproape, te ducem noi acolo.
Plecară împreună toți trei. Pe drum nu vorbiră, pentru că nu știau ce să-i spună. Era Caloian? Cine putea spune? La urma urmei...
Când ajunseră pe lângă casa lui Ilarion îl văzură pe acesta scuturându-și giulgiul pe geamul de la pod.
- Ia uite! zise moș Marici. Și ăsta! Parcă și-ar chema moartea mai iute! Străinul nu răspunse. Le mulțumi scurt și se îmdreptă spre poarta lui Ilarion. Nu bătu, intră, iar când ajunse la ușă, Ilarion îl aștepta în prag. Ca pe un vechi prieten.

***

A doua zi dimineată după aceea, Simion îl trezi iute pe moș Marici și îl trase până la Ilarion să vadă ce și cum. Pe drum dădură nas în nas cu popa, care venea spre casele lor.
- Cine-i ăla?
- Nu știm, părinte. Poate-i Caloian. Și noi vrem să aflăm.
- Și unde mergeți acu’?
- Păi, la Ilarion. Că acolo l-am lăsat.
- N-aveți ce merge acolo! Poarta e încuiată. Iar casa e mai ciudată ca oricând. Au adus răul aici. Ãla e om negru care a venit.
- Deh, ce să zicem, părinte?
- Păi, cum, ce să ziceți? Trebuie să facem ceva să scăpăm de ei. Nu e de bine! Ãla în negru a ieșit ieri seară cu un sac pe umăr și s-a tot dus. Cine știe ce-o fi avut acolo...
Intrară. Ilarion era la masă citind o carte.
- Am venit să vedem ce faci.
- Ați văzut.
- Și Caloian? Unde-i?
- Da’ ce-s eu? Maică-sa? A plecat.
- Unde?
- Auzi, Marici, decât să-ți răcești gura degeaba și urechile ascultând bazaconii, mai bine ai pune mâna pe ceva cărți. Să vezi și tu ce ești. Și să taci o dată. Că voi nici apă n-ați găsit. Unde-i Caloian? E deprate de noi. Departe tare.

***

Dormise pe câmp. Să-l asculte. Când deschise ochii întâlni doar o liniște ciudată, ca înaintea unei simfonii. Ceva se mișcă departe: un iepure. O pasăre trecu ascuțindu-și țipătul. Se ridică să vadă satul și încet-încet totul devenea limpede. Simți, ciudat, cum îl înconjoară întunericul – gheare de umbră – cerându-l ca jertfă pentru pierderea luptei cu ziua. Întorcându-se văzu printre crengile celor trei copaci uscați soarele ca un faraon. Își luă sacul și porni spre albia râului.
Se opri. Orizontul era incrementat. Ce multă apă le trebuia oamenilor ăstora! Să se spele și pe dinăuntru. Lăsă pălăria. Adună lemne de foc. Își căută iarba veche în buzunarul de la piept. Din sac scoase momâia. N-avea flori. În schimb, își luă talismanul de la gât și-l puse figurinii de lut. O fixă să stea dreaptă – ca unic martor – și aprinse focul. Se lăsă pe vine. Începu să bată din palme într-un ritm ciudat, ce se aude doar cu ochii închiși. Bătăile prinseră a se înteți. Se ridică și-și începu dansul cu pași mici - înainte și înapoi, înainte și înapoi. Bătea din palme și hotărât cu picioarele pământul. Hotărât. Bătea pământul ca să strige cerului a ploaie. Nemulțumit, începu să șuiere întâi încet. Praful îl învălui. Un chiot zgârâie tăcerea văii și rămase desfăcut, cu brațele întinse spre cer. Reîncepu bătăile din palme. Apoi picioarele. Pe urmă șuieratul. Răcni iar. A treia oară. Răcni. Vântul îl lovi fulgerător, ridicându-i pelerina și, risipind praful din jur, îl dezveli soarelui. Izbi focul cu picioarele, împrăștiind jarul și lemnele mocninde. Înșfăcă momâia și-i săpă iute loc cu mâna în malul nisipos. O băgă acolo și o privi o clipă tăcut. O acoperi cu gesturi grăbite, ca și când i-ar fi fost teamă că ar putea ieși de acolo.

***

Oamenii adunați la biserică se muiară când îl văzură urcând liniștit dealul. Plecase. Și ei, care-și pregătiseră acasă ciomege…Se uitară cu o oarecare rușine unii la alții și mustrară din cuget pe popă.

***
Vântul sufla tot mai tare. Ajuns în vârful dealului, ochii i se îngustară. Se întoarse spre sat, își scoase cu un gest scurt pălăria și făcu o reverență largă, actoricească.
Pe spate-i creștea o umbră deasă...




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!