-Am sa-mi las sufletul pe pleoapele disparutilor si care acum sunt departe de bratele, de privirile mele, de toata armata ridicata din nimicul ce-si framanta pantecul sub miile de talpi razboinice.
-Am sa-mi las sentimentele pe care le-a trait cel care am fost si am sa-mi urmez destinul pe care l-am inceput cunoaste de cand ne-am spus adio, fara sa stim daca maine va mai exista pentru noi, daca maine vom mai fi noi…
-Iti voi spune… Unul.

Ochii ii rataceau in cuvintele mele. Nu-l recunoscusem si entuziasmul lui se pierdu in tacere. Toate rugile pe care le inaltase pana atunci ii erau intoarse de un necunoscut cu chipul lui Agrael. Un necunoscut si-n sufletul meu, fiindca umblam prin noua mea casa ca un imparat din hexagonul primului spectru. Se spune ca de acolo isi are inceputul maretia acestei lumi. De acolo au coborat primele picioare ale speciei stigoniene, jumatati de oameni si jumatati de fauritori s-au intalnit pentru prima oara in penitenta si si-au spus legendele parasind lumile in care traiau. Evolutia a ales pentru ei o alta treapta. A ales sa duca razboaie, sa se sfartece si sa striveasca credinta cu durerea celuilalt.

Am murit de-o mie de ori si ne-am ridicat tot mai multi. Dar acum eram diferiti, ne priveam sangele din pamant ca un ocean peste noi si ne inmulteam o alta specie. In fiecare zi altii si altii rasareau din moarte sub privirile primilor nascuti pentru a umbri.
Acum stiu cine sunt. Am fost om si am ales sa mor impins de dreptate.

Unul, isi ridica genunchii privindu-ma...

-De ieri, sufletele si-au intins bratele spre sus si au pornit calatoria spre primul cer. Oamenii nu mai exista…la fel si fauritorii. Suntem toti aici…isi indrepta sabia spre urma lui si parea ca din varful ei porneste toata furia stigului.
-Te-ai intors cel ce trebuia sa ne conduca. Ai murit de doua ori om, asa cum spuneau umbrii. Ei nu mai sunt. Ultimul te-a condus la noi pentru ultima implinire.

Al doilea isi trecu cu repeziciune barbia prin piept si se intoarse spre oaste. Sabia lui se rasuci zgomotos deasupra capului si atrase dupa ea strigate de lupta. Marea umbra parea purtata de valuri. Inca putin si isi va afla destinul. Steaguri se ridicau si imparteau intinderea de stig in hexagoane. Serpii din brate imi erau tot mai reci. Limbile lor imi sfedreleau coatele, imi purtau sangele otravitor spre glezne, lasa pamantului marturia trecerii mele ca om, ca stig, ca un adevar.