-Mă întreb doar cum Dumnezeu ar desface Absurdul, cum ar îmblânzi ceea ce ne macină și ne distruge, ne sfâșie și ne rupe dinții în țărână.
Cu mintea și sufletul meu nu pot gândi un astfel de lucru, un dumnezeu mai puternic decat Absurdul. Și asta nu pentru că sunt un nevrotic încăpățânat, orb și stupid.
Ar fi ceva chiar, " credința, nădejdea, dragostea& Co." sunt chiar delicioase în stupizenia lor, însă pentru un obsedat de cercuri, simetrii și Perfecțiune, nu sunt decât poame acre.
Absurdul, chiar în situațiile banale e indestructibil. După el, nimic. Cu el, un blestem etern, suportabil doar pentru cei etern masochiști.
Te provoc, încearcă să-mi spui cum pipăitul, gustatul, crucificatul de mine Absurd, aș putea să mă conving că e mai puțin real și in orice caz mai prejos unui dumnezeu invizibil.
-Nu știu. Am impresia că o să îmi spui chiar tu.
-Da, o sa iți spun.
Un singur lucru iși poate măsura forțele cu Absurdul, și anume Neantul.
-Pff, m-ai dat pe spate.
-Nu râde că te dau afară!
Absurdul se poate dizolva numai în Neant, numai în el sentimentul devine nepăsare, durerea nici măcar o amintire, eu, da!, eu - nimic.
Singurul lucru care mă miră e faptul că până acum omul s-a păcălit pe sine cu Dumnezeu, un dumnezeu care se prăbușește la orice la orice exercițiu de logică, un dumnezeu potent doar în scripturi și în vise, în loc să se încreadă în comoditatea și evidența nimicului.

Iar râzi.

-Nu râd, mă gândesc. Te-aș contrazice cu mare drag, știu că se poate, dar sunt îndeajuns de viclean cât să mă las păcălit și să nu o fac.
-Așa...deci, accepți pariul?
-Bucuros.
-Termenul?
-Cât mai rapid cu putință.
-Succes.
-Știi prea bine că oricum iese, eu nu pierd. Ne vedem deci peste xx zile, promit.
-Știi cât curaj, câtă nebunie, inconștiență...
-Nu mă enerva, fir'ar paștile mă-tii, Iacob. Voi fi acolo.