agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-08-13 | |
Călătoria și popasul.
D, 13 august 2006. M-am întrebat la un moment dat: pot călători împreună o Þestoasă și un Iepure? Multă vreme, logica, mentalul, prejudecățile, m-au împiedicat să depășesc cadrul strict al întrebării. Și totuși, întrebarea a revenit. Obsesiv parcă... Ce era greșit aici? Întrebarea? Cuvintele? Stăteam sprijinit cu bărbia în pumni, cu coatele rezemate pe geamul de pe culoarul vagonului. Trecusem de Craiova și peisajul avea să se schimbe. Muntele începea să-și anunțe prezența, orizontul începea să capete altitudine, câte puțin, câte puțin. Am închis ochii și am simțit că mă cuprinde dorul de coclaurile copilăriei mele, de drumurile de ore în șir... de "mă duc după bureți"... Apoi, înăuntrul meu, am revăzut o călătorie, petrecută mult mai de mult, tot la munte. Muntele atât de drag mie. Am descoperit abia acum, ceea ce era de altfel evident, încă de atunci, dar nu remarcasem eu: Nici o călătorie nu este o deplasare continuă. Există oboseala, există peisajul, există nevoile interioare și nevoile exterioare, care își cer în mod inevitabil, implacabil chiar, drepturile lor. Și pentru toate, există un timp; un timp anume. Mișcarea armonioasă, înseamnă de fapt a te mișca potrivit clipei. Dar clipa de acum, poate să însemne mers, deplasare fizică, în vreme ce clipa următoare poate să aibă nevoie de un popas fizic, de încetarea mișcării exterioare, a agitației, a mușchilor, pentru a lăsa locul mișcării interioare. Și atunci, ne oprim. Dar toate astea, trebuie să se petreacă sincron, atunci când ești cu cineva. Altfel, călătoria poate eșua, se pot întâmpla lucruri urâte, chiar grave... Când mă opresc la munte? Atunci când urcușul mă face să simt transpirația șiroind sub rucsacul din spinare și care la plecare mi se părea ușor, iar acum mi se pare un bolovan care îmi frînge umerii, face pașii să mi se împleticească, ochii să vadă cerculețe și steluțe colorate, picioarele să simtă ace; și sângele, sângele meu, de care până acum parcă nu aveam habar, a cărui existență parcă se rezuma la cele câteva pagini din manualul de biologie, acum parcă nu mai vrea să coboare prin artere, ci se înghesuie tot, undeva în articulațiile care nu mai vor să mă asculte, mișcându-se nervos, parcă singure. Gâtul și limba, le simt uscate și când mă gândesc la cafeaua din termos, parcă totul se revoltă în mine, spunând "Nu! Nu! NU!", ca și cum n-ar fi tot cafeaua din care am sorbit --- în extaz parcă ---, înainte de plecare. Pipăi cu rădăcina limbii gâtul și îl simt aspru, ca pe un postav din lână nedărăcită, făcut undeva în casa din bușteni a unui muntean, la lumina firavă a unei lămpi cu gaz, de mâna unei muntence ce mută suveica de lemn printre firele de urzeală întinse pe războiul moștenit de la bunica ei. Și postavul îmi ține de cald, îmi ține cald, groaznic de cald și mă înțeapă și mă mănâncă și am impresia că urzeala îmi împânzește gâtul, plămânii... Simt că mă prăbușesc, cabana e prea departe, distanța mi se pare incomensurabilă și am o clipă senzația că drumul nu se va mai sfârși, că nu există nici o cabană, că marcajul e prea vechi și poteca nu mai duce nicăieri. Simt că mă dizolv în peisaj, că nu mai exist, că totul s-a sfârșit înainte de a fi început. În această clipă, îmi doresc să nu fiu singur, să văd un gest cunoscut, să aud o voce și știu că nu mă interesează nimic din ce ar spune ci numai muzica vocii aceleia anume, dar sunt singur. Pentru o clipă însă, ființa mea lichefiată în peisaj tresare, destul cât să vadă Izvorul. Rucsacul parcă sare singur din spinare, articulațiile uită să-și mai manifeste independența, genunchii se înmoaie și se proptesc pe pământ, mâinile ajung să se sprijine pe prundișul firului de apă, cu degetele ușor înfipte printre pietricele, asemeni rădăcinilor unui copac, vrând să soarbă și ele apa, la fel cum sorb rădăcinile copacului, seva dulce a Pământului. Închid ochii, trag adânc aer în piept, nările mi se dilată de parcă ar vrea să-mi metamorfozeze trăsăturile feței într-un uriaș sorb. Sângele îmi zvâcnește în tâmple, în timpane, în stomac, de parcă s-ar fi adunat tot la un loc, în dosul unui stăvilar pe care acum un pădurar l-a ridicat, lăsându-l să curgă la vale, la ciudata vale care urcă înspre gâtul meu, înspre timpane... Setea mă arde parcă, dar nu mă aplec să sorb din Izvor ci simt nevoia de a-mi cufunda fața în ochiul de apă și chiar asta fac, apa îmi acoperă urechile, îmi țin respirația, simt gheața pe față și amân clipa, o amân până când plămânii zvâcnesc; dau drumul la aer și mai zăbovesc câteva clipe, apoi scot capul din apă. Liniștea mă cuprinde, aplec ușor capul pe spate, destul cât să văd Soarele strecurându-se printre frunzele pădurii, ca niște fire de aur, întinse între vârfurile frunzelor și firele de iarbă, într-o țesătură imposibil de realizat de mâna omului. Și atunci râd. Râd și cu fiecare hohot parcă oboseala se risipește și mă pomenesc întrebându-mă de unde a venit această oboseală și unde s-a risipit. Dar Soarele strecurat printre frunze nu mă lasă să aflu răspunsul și până la urmă, ce mai contează --- îmi spun. Și atunci îmi aduc aminte de gâtul uscat, mă aplec și sorb din oglinda tremurătoare și licoarea asta ciudată parcă pătrunde direct în celule, nici nu apuc să o simt parcă în gura atât de însetată și totuși... Dau din nou capul pe spate să mai sorb odată din priviri amestecul de Soare, frunze și iarbă și atunci îmi dau seama că bubuitul din urechi a încetat, că aud parcă scârțitul unor bocanci și clinchetul cataramelor unui rucsac. O clipă rămân stupefiat, nu înțeleg cum poate rucsacul meu să se miște, apoi îmi dau seama că rucsacul nu poartă bocanci și că pe lângă astea, simt în spatele meu o prezență. Ceva sau cineva. Mintea începe să lucreze greu, n-am chef de analize, dar sunetele nu fac parte din peisaj și mă sâcâie. Mă întorc încet, încet, parcă mi-e frică de ceva, nu știu de ce. Zăresc cu coada ochiului o fată, care mă privește încurcată, dintr-o poziție care îmi amintește de ora când pe platoul unității ne adunam la raport, în fața ofițerului de serviciu. Îmi vine să râd de imagine dar realizez brusc confuzia pe care pot să o provoc și mă abțin. Pe semne că zâmbetul a apărut pe fața mea, ca o urmă a râsului dinăuntru și atunci o văd zâmbind încurcată... ---Bună! Mergi la cabană? Surpriza mă împiedică să răspund, îmi dau seama că nu știu ce ar trebui să răspund. Ce Dumnezeu aș putea căuta în pădure altceva decât să ajung la cabană îmi spun, dar nici așa nu e bine și zic moale, "Da". ---Pot să merg și eu cu tine? ---Ești singură? ---Nu. Adică, da. De fapt, mai sunt niște colegi în urmă... ---Și? Ce s-a întâmplat? V-ați certat? ---Nuuu... ---Nu, adică da. ---Adică... ---Nu, adică da. ---De fapt... ---Las-o baltă. Vrei să mergi cu mine, OK. Nu vrei? Două chei. ---Te-am supărat? ---Poftim? ---Mi s-a părut că te-ai supărat... ---Pentru? Eu nu prea mă supăr. Am alt fel de a fi. Și pe urmă, n-ar fi frumos din partea mea. Eu sunt singur, pentru că așa am eu câteodată chef să plec, unde mă duc picioarele și ochii. Oricum, bat drumurile asta de mic copil și chiar îmi place asta. Bun! Eu sunt gata. Mergem? ---Mi-e sete... ---Servește-te! Altă apă mai bună, n-ai unde găsi. O văd că ezită, dar mă ocup de rucsac. Mi-l potrivesc pe spate, verific chingile, fumez o țigară și aștept. Bea apă, se ridică. Mă uit la rucsacul ei și văd că e strâmb, chingile inegal strânse iar conținutul neechilibrat. Îmi dau seama că nu prea urcă pe munte, dar nu comentez. Vrea să și-l pună în spinare și privește spre mine. Înțeleg, i-l ridic, îl așez și strâng altfel o chingă. ---Nu prea e bine făcut... ---Eu de fapt nu am, l-am împrumutat de la o colegă... ---Se vede că nu prea mergi la munte. Nu-ți place? ---Ba da, dar eu sunt de undeva din Sud, nu de la munte. Nu prea am bani să merg și singură... ---Înțeleg. Hai să mergem că mai e destul până la cabană. ---Dar o să ajungem? Mie îmi vine să râd, nu-mi propusesem să semnez vreo condică. Iar îmi dau seama că sunt deplasat și tac. Pe urmă, mă răzgândesc și îi spun că ziua e lungă, avem la dispoziție și noaptea și atunci o văd că intră în panică, dar nu spune nimic. ---Bine, zic, hai să mergem. O văd că pleacă și pașii i se înșiră repede unul după altul, de parcă ar goni-o cineva. Nu prea înțeleg, dar îmi văd de drum. Dispare, o pierd din priviri. O clipă vreau să strig, apoi realizez că n-am habar cum o cheamă. Renunț. Continui să merg și să mă bucur de peisaj. După câteva zeci de secunde, o văd așezată pe o piatră. Mă vede, se ridică și parcă iar începe să alerge. Nu mă opresc, continui să merg cu același pas. Iar dispare la orizont. Deși sunt contrariat, îmi văd de drum. Iar apare, de data aceasta, sprijinită de un brad. Mă vede și jocul se repetă: iar începe să alerge parcă, iar dispare. Deja știu: peste câteva zeci de secunde, o să o văd iar sprijinită de un brad sau șezând pe o piatră. Da. Oarecum corectă intuiția. Doar că de această dată, când m-a zărit, n-a mai plecat, a așteptat să ajung în dreptul ei. ---Facem un popas? Izbucnesc în râs, fără să vreau și răspund: ---Asta ce e, nu popas? ---Păi nu, nu așa. Unul mai lung, că am obosit. ---Nu înțeleg, de ce trebuia să tot alergi? Te așteaptă cineva la o oră anume? ---Nu mă așteaptă și eu nu am alergat, tu mergi foarte încet și trebuie să te aștept. Mie îmi vine iar să râd, afirmația mi se pare evident ridicolă și nu știu ce să spun pe de o parte dar și limba începe să mă mănânce. Deocamdată, tac. Dar nu de tot. ---Parcă ziceai că vrei popas, nu? Împunsătura mea trece neobservată și renunț, cel puțin de data asta. Îmi sprijin rucsacul de un brad, închid ochii, cu intenția de a reface imaginea aceea aparte a țesăturii de Soare. Dar în loc de țesătura aceea, îmi apare imaginea Andreei. Simt un gol în stomac și îmi aduc aminte că ultima oară când o întâlnisem, eram pe culoarele din Polizu. Filmul se derulează și simt din nou sfârșeala care m-a cuprins atunci. De ce a trebuit să ne despărțim? Habar n-am. Ceva nu mersese. Nu știu ce. Sau poate felul în care ne iubeam, era prea violent, ca un foc care arde totul, lăsând în urma lui cenușă, o pulbere fină, gri-albicioasă. Am deschis ochii. Nu mai suportam ideea de a mă tortura singur. Ochii mi-au căzut pe fătuca din fața mea. N-arăta rău. Ce-i drept, nu era ca Andreea, dar nici urâtă nu era. Era doar altfel. O priveam oarecum pieziș și am simțit că ne studiam reciproc. Îmi plăcea jocul acesta de-a șoarecele și pisica sau mai curând de-a hoții și vardiștii. ---Mă cheamă Dana... ---Șerban. Încântat de cunoștință! I-am sărutat mâna, mi se părea ceva firesc dar când privirile ni s-au întâlnit, am observat că e uluită. N-am înțeles și am trecut peste. ---Dana de la Dana sau de la Daniela? ---Da, Daniela, dar nimeni nu-mi spune Daniela, toți îmi spun Dana. ---Eu n-am diminutiv, nici măcar poreclă. Mergem? ---Da... Am pornit din nou. Jocul, acel du-te - vino - popas și din nou, s-a mai repetat de câteva ori până sus. La cabană, am ajuns pe lumină și nu prea știam ce să fac: să rămân? Să mă întorc în oraș? Administratorul cabanei îl cunoștea pe tata, dar eu nu. Cealaltă, a sportivilor, era departe și drumul greu. Acolo aș fi putut să merg, administratorul era vecin cu noi, locuiam pe aceeași scară, rezolvam simplu cazarea, putea să mă trimită și în pod, nu-mi păsa. Eram nehotărât și agitația de pe drum, acest du-te vino, mă scosese dintr-ale mele. Acasă nu spusesem, ca de obicei, ce am de gând. Bunuța, bunică-mea mă văzuse cu rucsacul și știa ce o să urmeze, așa cum și eu știam că o să mă "raporteze" lui tata. Venisem în vacanță, prima oară de când terminasem liceul. Teoretic, ar fi trebuit să învăț; doar aveam două restanțe, dar îmi era imposibil să mă mobilizez. Totul mă dezamăgise în facultate. Dotare execrabilă, materii inutile cu toptanul, pretenții absurde la tot felul de materii care nu-și aveau locul la Politehnică ci mai curând la filosofie sau la studii politice, iar chimia care mă interesa pe mine, era și ea, pe undeva pe-acolo, o anexă. Pe urmă, mai era și Andreea. Nu suportam gândul de a mă mai întâlni cu ea pe culoarele Politehnicii. N-am înțeles și nu înțeleg: cum poate viața să despartă doi oameni care se iubesc? Nu știu exact unde am greșit. A existat un moment în care am controlat situația, chiar discreționar, dar mi s-a părut umilitor să domin o femeie, femeia iubită, cu care ar fi trebuit să fiu deja căsătorit de aproape un an, folosindu-mă de hormoni... Am plătit până la urmă cazarea. Dana a vrut să stau cu ea în cameră. N-am obiectat, îmi era egal. Am nimerit într-o încăpere gen apartament confort 4, două camere fără ușă cu vreo opt paturi stil laviță, doar că erau suprapuse cîte două. Nu erau toate ocupate, așa că am ales. Mie îmi plăcuse încă din armată "la cucurigu", așa că am luat un pat sus. Ea a vrut să-l ia pe cel de dedesubt. La un moment dat, mă întreabă: ---Știi cumva unde e baia? Mi-a fost imposibil să mă abțin și am izbucnit în râs: ---Baia? Dar unde crezi tu că suntem? La Athenee Palace, La Intercontinental? Vrei cumva și piscină? ---Îți bați joc de mine! Mi-am dat seama că nimerisem prost, că vorbea serios. ---Uite, îmi cer scuze, am crezut că glumești. Aici la munte, ceea ce înțelegem prin "baie" de obicei, este o chiuvetă și un WC și dacă chestia asta mai e și în cabană, atunci cabana e de lux. De obicei, "baia" e un scoc, afară, la izvor. Da, aici e o baie, dar nu ce te aștepți tu... ---Și cum adică, aici nu se poate face baie? Nici duș? ---Ba da. Dacă reziști la o apă de vreo cinci grade Celsius, avem vreo câteva căzi vulcanice, la vro câteva ore de mers, sau dacă reziști la vreo nouă orede drum, ajungem la cheile Jiețului și faci baie într-o apă sclipitor de curată, în care îți îngheață și măduva din oase... ---Am înțeles... Dar un lighean? ---Asta-i altceva. Cred că se poate vorbi la bucătărie, cu cabanierul. Ei stau aici cam tot anul, coboară foarte rar. Am plecat la bucătărie, să-l găsesc pe cabanier. Era acolo. Îi fac cu ochil și îi zic: ---Șefu', sunt și eu cu o fătucă și vrea să se spele în lighean. Se poate? Mă privește peste umăr, cu coada ochiului și mă întreabă: ---Mă, tu nu ești al lu' Plaur? ---Ba da, zic. ---Mare te-ai făcut mă! Ia uite, ditamai flăcăul! Parcă erai în armată? ---S-a dus, nea' Costele, am făcut la TR, nouă luni... ---A, acu' ești în vacanță! Ce-ți pasă! ---Da, cam așa... ---Și tot așa ca nebunu' umbli, de unul singur, pe coclauri? ---Cam așa, că la București, nu prea am unde, de. Și nici timp nu prea e... ---Bine mă. Uite ligheanu', ia-l și ai grijă, să n-o înfunzi. Să nu mi-l pui pe tac'tu în cap că e tot rău de gură și n-am chef să mă cert cu el... ---Mulțumesc nea' Costele, n-ai grijă, nu te bag eu la belea. Și să știi că lui tata, i-au mai trecut furiile... ---Trecut pe naiba! Astă toamnă, bârfea orașul că era să-l "încalțe" pe unu' de la județ, de la Deva. Știam povestea. Tata îmi povestise. Un cap pătrat de la partid, un control plecat de la o turnătorie. Totul ieșise bine până la urmă, dar lumea îl știa că era iute la mânie și nu ierta ușor mitocăniile și tâmpiții. Am luat ligheanul și m-am întors în cameră. Habar n-aveam în clipa aia că începuse o poveste foarte lungă... Simt un ghiont în coaste și agitație pe lângă mine. Trecerea de Craiova, ca de obicei, însemna aglomerație. Nu sesizasem nimic din ceea ce se petrecuse în jurul meu, fusesem plecat atât de departe... Am aprins o țigară și mi-am amintit de unde plecase totul, când pornise trenul: Până dincolo de Basarab, trenul se târîse ca melcul. În sinea mea, însă, spusesem: Ia uite, Dumnezeule, parcă ar fi o țestoasă din Galapagos! În clipa aceea, mi-am adus aminte că o întrebare mai veche, mă chinuise și încă mă mai chinuia uneori, deși în mare parte, găsisem răspunsul. Poate călători o Þestoasă împreună cu un Iepure? De aici, se declanșase amintirea. Chiar din ziua aceea, când am cunoscut-o pe Dana, aș fi putut să-mi dau seama că a călători cu cineva pe un drum e una și a te întâlni cu el la un popas, pe același drum, înseamnă cu totul altceva. Călătoria în doi, înseamnă același ritm, același pas, aceleași popasuri, aceeași bucurie de a te topi în peisaj. Popasul, e altceva. La popas, poți întâlni o mulțime de oameni, toată lumea se odihnește, nu mai contează diferențele de ritm, ba chiar aceste diferențe dau farmec popasului. Dacă atunci, cu ani în urmă, mi-aș fi pus această întrebare și aș fi făcut comparația, felul ei de a urca muntele mi-ar fi spus ceea ce abia acum am aflat, cu costuri cam mari: A călători cu un Iepure, este posibil, dar este nerecomandabil. Este ineficient și pentru Þestoasă și pentru Iepure. A poposi la același popas cu un Iepure, poate fi chiar încântător, minunat chiar. Dar fiecare trebuie să-și urmeze ritmul, ceasul interior. Altfel... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate