agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-08-14 | | O țin minte și acum, ca pe mângâierea mamei. Totul s-a petrecut imprevizibil, încât n-am reușit nici să deschid ochii. Chiar în moalele capului, pe unde mama își încâlcea degetele prin părul meu și apoi mă săruta pe frunte. Venea cu putere de sus, hotărâtă și nepăsătoare, lama aia de topor. Era lucioasă și eu crezusem că-i o stea. Pentru că sosise deja primăvara și apăruseră toporașii și copiii se jucau zglobii afară și câinii erau fericiți și toată lumea zâmbea. Eu crezusem că-i o steluță fermecată, din alea pe care fetițele și le prind de coronițe și cred că steluțele le vor povățui pe calea cea adevărată ce le va conduce în brațele alesului inimii lor. Încântat de lumina ei, am vrut s-o prind în palme, să surâd și eu, crezusem că-mi aduce fericirea și că în sfârșit va apărea soarele cel mare-mare și luminos, dar ea a mers prea repede și mi-a căzut direct în moalele capului, la o distanță egală de ambele urechi, acolo unde mama mă mângâia când eram mititel și-mi spunea că sunt un băiețel de treabă. Þin minte perfect ziua aia, momentul ăla, numai că n-am fost în stare să sesizez când capul mi s-a despicat în două jumătăți, ca un harbuz. Doar am auzit. - Pe asta bag-o în raclă, pe cealaltă culc-o pe pat. Dar câinele cel lung era mai lung decât un autobuz. Însă nu era lat. La drept vorbind, era un câine fericit. Numai la cotituri era foarte trist. El putea merge, putea fugi și sări. Avea și dinți și păr și nas și ochi. Însă nu avea coadă. - Asta nu încape în sicriu, e prea grasă, cealaltă pute. Nimeni dintre ei nu venea să mă vadă. Era ziua mea de naștere, pe care am așteptat-o la început din an în an, apoi din jumătate de an în jumătate de an, apoi din sfert în sfert de an, apoi din lună în lună, din jumătate de lună în jumătate de lună, din sfert în sfert de lună, din săptămână în săptămână, din zi în zi, din jumătate în jumătate de zi, din oră în oră, din zece în zece minute, dintr-un minut în altul, din clipă în clipă, din zero în zero secunde. E foarte nasol când e ziua mea de naștere, fiindcă atunci simt că nu mă voi elibera. - Îndeas-o ca să intre, căci racla e tocmai pe mărimea ei. Pe cealaltă spal-o, căci nu pute, ci miroase a sudoare. E obosită. Dacă vrea, îmbrac-o și șterge-i fața. - Asta vrea s-o fut, dar eu nu mai pot. Se masturbează. Ailaltă a adormit în sicriu. - Închide racla! - Imediat îi pun capacul. Dar cu asta ce să fac? - Pup-o! - Dacă am s-o pup, am s-o fut, dar eu nu vreau. Pute. - Pute a spermă de-a ta. Pute a motorină. N-ai dat drumul într-însa? Ce ți-a zis? De atunci stau singur aici. Și privesc la ușă. Și ușa este prietena mea. În clipa în care buzele mele i-au atins pentru prima dată pleoapele, m-a pișcat un țânțar. Eram în pădure, trecuse de miezul nopții și în momentul în care ea m-a îmbrățișat cu dragoste pentru ultima dată, a pișcat-o un țânțar. „Eu cred că acești țânțari nu se vor despărți niciodată”, mi-a zis ea. Eu însă nu credeam așa, fiindcă nu eram sigur dacă ne-a pișcat același țânțar sau doi diferiți, deși constatasem că sunt foarte mulți și ne pișcau de peste tot – prin tricouri, prin pantaloni, prin chiloți, prin păr. Dar gerul îi va alunga, și pe al meu, și pe al ei. Mâine dimineață, amândoi țânțarii noștri se vor transforma în două hoituri. De la ei va puți îngrozitor. Și aceasta numai în cazul în care vor pieri de moarte bună, dacă nu vor fi omorâți. Atunci țânțarii în care clocotește sângele meu și sângele ei se vor despărți. „Eu cred că ei nu vor muri niciodată”, mi-a spus ea. „Aceasta ar fi o minune”, i-am răspuns. Iată că te sun! Îți fac în sfârșit pe plac. Știu că de multe ori, când auzi telefonul, crezi că sunt eu, uneori chiar vrei să fiu eu. De data aceasta n-o să ne audă nimeni, căci eu am să tac, vom tăcea amândoi, dar sunt sigur că ne vom înțelege. Uite, vezi? Formez numărul tău! Numărul tău e tot ce mai pot ține minte! Dacă vrei, ai să vorbești cu mine, dacă nu, pot să-i ofer receptorul prietenei mele. Eu nu am secrete față de ușa mea, pentru că ea știe totul. Fii atent, acum te sun pentru prima dată în viață! Uite ce număr se va afișa pe telefonul tău! Înscrie-l și înregistrează-l! Acesta este numărul meu, este și numărul ușii mele. Acum însă te sun pentru prima dată, nu uita, pentru ultima dată. Nu vreau să-ți spun nimic, absolut nimic, nici nu știu ce-aș putea să-ți spun, pur și simplu vreau să-ți fac pe plac. Servus, dragă. Însă minunile se pot întâmpla doar atunci când nu mai putem întoarce nimic, când conștientizăm faptul că noi înșine am stopat înfăptuirea lor. Atunci totul se transformă într-o minune-gogoașă, într-o minune uriașă, care ne bate ritmic peste cap, ca un buzdugan, și noi emanăm raze orbitoare de sânge. Minunile se pot întâmpla atunci când regretul tău are însemnătatea unei vieți de țânțar. Atunci când nu se mai poate întâmpla absolut nimic. Cealaltă nu voia să se culce pe pat. Căuta o suprafață mai aspră și am culcat-o în capacul sicriului. Zicea că e răcoare acolo. Apoi le-am pus una peste alta și am închis racla. Am bătut și țintele respective și cutia era gata și am băgat-o sub masă. Îmi amintesc de lama aia de topor care mi-a lins moalele capului atât de călduț încât am crezut că e o steluță. Era mai caldă decât mâna mamei. Și am văzut un câine lung, lung. Ea îmi spunea atunci, printre săruturi, că bobiță cu bobiță se face rochiță. Încă trei zile Nani-nani puiul mamei, nani-nani puișor, nani-nani te adorm și te răstorn ochișorii tăi albaștri îmi nasc al doilea fecior, nani-nani fii cuminte, nani-nani să pici jos și din nasul tău de vacă să răsară-un chiparos, nani-nani dulce domn, nani-nani puiul mamei să nu-mi zbieri prin somn, nani-nani bucuria gloatei, nani-nani îngeraș nani-nani copilaș... Dobitoc! Da, povestea a fost așa: a fost odată ca niciodată un cretin și numele lui era Barkosa și avea el copii mulți și slabi care mâncau ciupa-ciups. Dar unul dintre ei nu mânca ciupa-ciups și numele lui era Sulta. De n-ar fi, nici nu s-ar povesti că acest fermecător copil s-a îndrăgostit de o veveriță și a fugit de acasă, ca să trăiască în casa alesei lui. Dar veverița nu dorea să aibă copii și de aceea a refuzat să se culce cu Sulta. Ca urmare, tânărul și-a tăiat capul și a lipit pe el multe nucușoare, ca să nu se cunoască că e o țeastă de om. A făcut o minge din nucușoare, o minge ovală și frumoasă și s-a rostogolit în căsuța veveriței. Și aceasta a făcut un ospăț fastuos. Să-mi spăl rufele și apoi să-mi dau mașina de spălat drept pensie alimentară. Să fug mâine dimineața, în zori, înainte de a veni el. Ciorapii mei, dragostea mea și încă trei țigări. Nani-nani, du-te-n mă-ta... Să ies afară desculț și să-i trag un pumn în bot primului întâlnit și apoi să mă întorc în casă și să dorm. Să reușesc să-mi adun toate lucrurile și să dau un telefon înainte de a veni el. Să mă pregătesc măcar o dată în viață pentru un mare eveniment. Să am cămașă albă și să-mi desenez pistrui pe față. Să-mi tai picioarele și să le arunc peste fereastră, la câini, la pisicuțe, la gândăcei și la musculițe. Să reușesc să dispar până va veni el. Pentru că oricum o să mă găsească și n-o să fie supărat. Dar toate înainte de a veni el. Copii în farfuria mea la cină și pâine mucegăită. Ochișori, dințișori, limbuțe, mânuțe, perișori. Când va veni, se va auzi ceva de la parter. Un fel de gălăgie stridentă, nu știu cum sună ea, dar sigur se va auzi. E imnul chemării la perfecțiune, e ultima invitație care mă va onora. Bineînțeles că voi plânge de bucurie. Sunt obligat să plâng mult și să fiu vesel. Să am flori multicolore, de câmp și nu numai, și să mă acopăr cu ele. Căci trebuie să-l aștept culcat. În patul meu. Să-mi adorm toți copiii ca să nu vadă ce se va întâmpla. Deși el nu se vede. Sau mai bine zis numai eu am să pot să-l văd. Și am să-i zic surâzând „bună ziua” sau „bine ai venit și în casa mea”, în casa aceasta unde dorm seară de seară cu o pernă în brațe, unde bântuie de câțiva ani pustiul și speranța mea bâhlită că totul se va termina cu bine deși sunt conștient că-s un tâmpit, în casa aceasta în care mi-au mai rămas degetele de la mâini întinzându-se ca niște caracatițe slăbănoage să guste din izul muribund al fiecărei dimineți, aici, unde îmi ard creierii la aragaz, în casa în care mă bat cu mine în fiece seară și adorm în zori plin de sânge și cu tâmplele vineții, unde vreau să mă conving buimac că încă mai are vreun sens să inhalez aerul ăsta incurabil și să sărut gura aceasta neagră și grețoasă a prezentului de care fug descurajat de atâta timp, fiind absolut sigur că mai devreme sau mai târziu oricum are să mă înghită. Sau poate că vor veni împreună. La braț, îți închipui? El niciodată n-a mers cu cineva la braț, el niciodată nu a mers lângă cineva. Să-mi deschidă ușa și să-mi intre bucuroși. Acasă. Îți dai seama? El doar nu a zâmbit niciodată. Dar dacă teama mi-e zadarnică și întâlnirea noastră va avea loc într-un mod miraculos? Poate că adevărata fericire, în căutarea căreia oamenii își irosesc viețile, vine o dată cu el? Da, el ar putea fi eternul purtător al fericirii. Or, posibil ca fericirea să fie el însuși, iar hainele acesteia ar putea fi de culoarea straielor lui. Simt că miros. Am să fac o baie. Aseară am vrut să sar de la etaj. Da. Însă când tocmai mă pregăteam pentru fantasticul salt, mi-a bătut cineva la ușă. Era foarte târziu și mi-era frică să deschid și de aceea am început să cânt. Auzisem, spre surprinderea mea, că și omul de după ușă cântă. Aceeași melodie. Cântând, am făcut pași timizi, cu picioarele tremurânde, spre ușă și mi-am lipit pupila de vizor. Era un copil care stătea în poziție de drepți, nemișcat, cu ochii fixați în ochiul meu bulbucat, cu mânuțele strânse în pumni. El nu mă vedea. Era imposibil să mă vadă. Avea părul negru și purta o bluză roșie și ginși bleu. Fetiță sau băiețel – rămăseserăm în fața acestei ecuații inexpugnabile mai mult de o oră. Mi-a părut că-i o statuie sau o fantomă, însă cânta. Cânta foarte frumos, căci eu tăcusem, iar copilul intona în continuare muzica noastră. M-a mirat faptul că de când mă apropiasem de ușă, el nu mai suna, nici nu bătea în ea. La un moment dat, mi s-a făcut milă de copil și am strigat: „Taci!”. Mi-a dat ascultare și l-am întrebat: „Spune-mi te rog și mie, ce vrei?”. „Trăiește, mi-a zis el, trăiește”. Nu țin minte ce a urmat, pentru că m-am enervat. De ce-mi vine acest copil la un miez de noapte ca să-mi spună să trăiesc? De unde mă cunoaște și ce-l privește pe el existența mea? Îmi amintesc doar că am deschis frigiderul și am tăiat o bucată de salam. O bucată mică. Și am vrut să-mi chem oaspetele în casă, dar nu l-am mai găsit. Când am privit din nou prin vizor, era întuneric și am început să plâng. Nu mi-o amintesc pe Catinca decât țipând. Momentele noastre frumoase, cu care mă șantaja deseori, au fost de fapt urâte. Sau copiii. Scumpii noștri copii au devenit obiecte de manipulare a conștiințelor noastre. Ne-am scos ochii unul altuia cu aceștia până ni s-au uscat sufletele și ne-am întins, fiecare în găoacea lui, să respirăm ușurați duhoarea noului început. Atunci am început să înțeleg esența egoismului omenesc și am devenit rău. Vreau să știu dacă se va mai face lumină. Trebuie să chem un electrician experimentat și să-l rog să-mi schimbe becul sau să-l repare pe cel vechi. Becul de lângă lift, vreau să zic. Și azi încerc să văd dacă mai este copilul cu păr negru, bluză roșie și ginși bleu, însă nu pot desluși decât liniile perpendiculare ale beznei. Am așteptat o jumătate de zi ca să aud deschizându-se ușa vecinilor, care trebuiau să meargă la serviciu, dar, probabil, sunt bolnavi. Ieri noaptea am auzit de peste accesele necontenite de tuse ale vecinei. Se vede treaba că n-a putut dormi nici soțul ei și acum se odihnesc. Mi-e frică să ies. Deși vreau neapărat să văd dacă mai este copilul de lângă ușa mea. Mi-e dor de el, înțelegi? L-am numit Karlik, cu toate că nu știu absolut nimic despre el, nu-i cunosc nici numele, nu sunt sigur nici măcar de faptul că e o ființă reală. De aceea stau pitit după ușă, cu mânerul clănțănindu-mi în mână, și ascult – poate se va produce minunea și voi auzi măcar un sunet. Un sunet slab ieșit din gura unui copil. Câți ani o fi având? Vreo cinci sau opt sau doișpe sau șaișpe. Îmi încerc curajul de a-i șopti prin ușă să plece, ca să nu vină el și să ne găsească împreună. Dar mă cuprinde o groază nebună numai la gândul că dincolo ar putea să fie altcineva. Un bărbat, de exemplu. Care m-ar privi și ar tăcea. Sau o femeie împușcată. Sau una vie, îți dai seama? N-am să-i dau Catincăi cămașa de noapte. Am s-o păstrez pentru Karlik, dacă va mai veni vreodată, dacă în genere a existat, dacă mintea mea încă n-o fi ajuns cumva să se transforme într-o bilă enormă de masă plastică. Aprind televizorul tocmai în clipa când crainicul anunță că azi dimineață au pierit toți electricienii experimentați. S-au înecat. Nu știam că astăzi este ziua internațională a electricienilor. Și s-au adunat cei mai experimentați dintre ei și s-au aruncat într-un iaz. Cred că erau beți, deși în buletinul de știri nu s-a menționat lucrul acesta. Sau, probabil, le-o fi murit câte un copil. Adevărul e că acuși vor trece cele trei zile și el va veni. Păcat că totul se va întâmpla imprevizibil. Doar au trecut trei zile și încă opt mii două sute douăzeci și trei și apoi nouă ani și încă zece, până ce am pierdut șirul zilelor, al anilor. Mă conformez peste fiecare trei zile și-mi zic să mai aștept trei. Acum însă sunt prea obosit și am să tai cercul cenușiu din jurul meu, ca să mă eliberez. Numai el știe când se va întâmpla aceasta și cât voi mai avea putere să rezist. Deși el nu știe nimic. Pur și simplu, în momentul în care va trece termenul nefast de trei zile, el va intra în casa mea. Se va auzi gălăgie de la parter. Numai atâta știu. Un fel de zgomote care-mi vor tulbura mintea. Mă spăl seară de seară și mă parfumez. Ca să fiu foarte curat. Și-mi calc chiloții înainte de somn. N-am să am nevoie de alte haine, pentru că nu mi-e rușine să mă găsească în pielea goală. Lui nu-i pasă de kilogramele de carne sau de slănină pe care le păstrez pe mine, nici de greutatea scheletului meu. Rămân în chiloți în semn de respect față de el, pentru că știu că nu-l privește nici măcar dacă sunt femelă sau mascul. Cred că va veni noaptea. Mă sui apoi în pat cu rușinea și emoțiile unui adolescent care se culcă pentru prima dată lângă o femeie. Și tac lung și încordat până dimineața. Simt tot mai obsedant dorința apariției lui Karlik. Acum trăiesc numai cu el și el cuprinde aproape tot spațiul existenței mele. În fiece dimineață, îi fac ceaiul și când i-l aduc la pat, îl sărut ca să-l trezesc. Pe obraji îl sărut. Iar noaptea, înainte de a adormi, îl pup pe ochi, până și-i închide. Mă lupt apoi mult timp cu țânțarii, ca să nu-l piște. Orice durere a lui mă doare și pe mine, orice lacrimă a lui mă face să plâng. Prin somn, simt că mă îmbrățișează și-l mângâi pe cap. Dar el niciodată nu va mai bate la ușa mea, fiindcă eu de fapt dorm cu o pernă. Și îl aștept, ca ultimă salvare, pe el. Nu pe Karlik, ci pe el, căci Karlik nu va mai veni. El trebuie să dispară, să fugă și să se ascundă de el. Zbor lin Pe mări și pe câmpuri pustii, în munți și în prăpăstii, în sufletul meu și în sufletul tău, în America și în Azerbaidjan, în subsoluri și în parlament, în saune, bordeluri, toalete publice și baruri, prin țintirime și discoteci, în toate organele tale interne, în spitale, pușcării, în păduri și poienițe, în teatrul național și în alte teatre, cinematografe sau muzee, la Uniunea Scriitorilor și la Pen-club, pe acoperișurile caselor noastre și în intimitatea fiecăruia dintre noi, în dragostea sau în disprețul nostru față de aproapele, în meschinăria, vanitatea și bunătatea noastră, în toate instituțiile de stat și private, în copaci și sub copaci, prin tufișuri și pe câmpii, la izvoarele cu apă vie, pe stadioanele lumii, în hotelurile cu mai multe sau mai puține steluțe, în UE, CE, OSCE, CSI, NATO, ONU și alte fantome de ceară, la președinție, primărie sau guvern, în lojile masonice, în piață și în transportul urban și interurban circulă Cadavrobora. Nimeni dintre noi nu-l vede, nimeni nici nu-i bănuiește prezența. Noi mâncăm înghețată cu migdale și ciocolată și fumăm țigarete frumoase. Þinta noastră e reconstrucția socialismului sau a capitalismului. Þinta noastră se limitează la pula/pizda noastră ori la banii de care mereu ducem lipsă. De câte ori mă piș îmi aduc aminte de Daiana Iepure. Și-i rostesc numele până ce șuvoiul se oprește. Apoi îmi trag șlițul și o uit. După două zile, am auzit în sfârșit deschizându-se ușa vecinilor. Auzii vocea fiicei lor, elevă la școala din apropiere. Mă lipii de ușă ca să aud mai bine. După o tăcere încordată, deslușii un sunet șters ce se apropia de ușă. Crezui că târăște niște genți grele și m-am gândit că ar fi foarte mișto să o ajut. „Fetiță dragă, vrei să te ajut?”, am scâncit din ascunzișul meu, strângând cu degetele transpirate cheile din broască. Se vede că a tresărit și mi-a atins involuntar ușa. „Auzi tu, mi-a zis, ieși și ia te rog sacii ăștia, că-s foarte grei, și du-i undeva mai departe de casă, ca să nu pută”. Am descuiat. Doi saci lungi la picioarele ei. Am chemat liftul și i-am băgat în cabină. „Nu-i pune în picioare, mi-a zis copila, lasă-i culcați”. Dar nu încăpeau culcați și m-am străduit să-i ridic. Nu erau legați și din curiozitate l-am desfăcut pe unul. Cu gura căscată și pleoapele cafenii larg deschise spre noi mă privi grasul meu vecin. Începui să mă bat peste față, ca să mă dezmeticesc, apoi o privii debusolat pe fetița de lângă mine. „Au murit, mi-a zis ea cu o expresie inocentă, miroase urât în casă și mi-am zis să-i scot, pentru că mâine e ziua mea de naștere”. Am apăsat pe un buton al liftului și am ieșit. Să se ducă să se odihnească măcar acum bieții oameni. Toată viața lor au adunat bani de mașină. Toată viața lor au învățat să șofeze, deși nici unul dintre ei nu și-a ridicat nici până acum permisul. Așa că las’ să-și ia viteză și să zboare. Au vrut mașină, să aibă avion. Zbor lin! am zis. Zbor lin! a zis fiica lor. Am profitat de momentul în care ieșisem din casă și m-am dus să-mi cumpăr chibrituri. Kelly Basca Anul trecut, băiatul meu a împlinit un an. Am făcut cumetrie și m-am îmbătat ca un porc. Fiindcă zburasem din realitate, am mai și lunecat de vreo câteva ori pe sub masă. Voiam să-mi înveselesc oaspeții, dar îi mâniam. Mi s-a spus că-s beghemot. Numai băiețelul meu nu s-a supărat pe mine. De fapt, eu am mulți copii, dar cred că nici unul nu mă iubește. Pentru că degrabă va veni el și eu am să plec, iar ei au să mă uite. Ca să nu râdă nimeni de ei, au să zică, atunci când vor crește mari: da, mi-l amintesc pe babacu, era cam prost. Să-i credeți, fiindcă copiii au întotdeauna dreptate. Și Kelly Basca are mulți copii, mai mulți decât mine și de vârste foarte diferite. Cel mai mare e la pârnaie, cel mai micuț suge țâța mă-sii. Dar pe Kelly Basca îl iubesc toți, chiar și nevasta lui, pe care o bate zilnic cu fierul de călcat în cap și cu picioarele în bot. Aceasta se întâmplă în fiece seară, când Kelly se întoarce acasă. El îi leagă pe copii la gură, ca să nu zbiere și vecinii să anunțe poliția, și ține-te, muierea dracului, că adicătelea de ce n-ai clătit și farfuria asta, de ce pute în casă a căcat, de ce nu mi-ai spălat tricoul cel negru, căci e mai frumos și se murdărește mai greu, de ce urlă copiii la ora când trebuie să doarmă, de ce nu le spui povești, de ce nu porți chiloți, curvo, sau te arde vreunul? Dup’aia dezleagă gurițele odraslelor și nani-nani, puișorii tatii. Kelly Basca le spune multe povești, în timp ce femeia lui bocește afară, și copiilor le plac foarte mult poveștile lui. Tot poporul îl iubește pe Kelly, pentru că el face mult bine săracilor și le dă bani cerșetorilor. Ea îmi spunea că țânțarii ăia doi vor fugi de toți ceilalți și nu vor mai pișca pe nimeni, căci s-au săturat din sângele nostru. De aceea nimeni nu va putea să-i omoare. „Chiar dacă ei vor dispărea, mâine dimineață se vor naște alții”, i-am zis eu. ”Karlik merită mult mai mult decât să-l ții tu în brațe. El e foarte frumos. Doamne, cât de frumos e!”, mi-a spus Simona și m-a făcut de căcat. Acum sunt anihilat. Oamenii îți arată prietenie atâta timp cât existența ta îi atinge personal. Iar când nu mai au nevoie de tine, își dau fustele sau pantalonii în jos, se pun pe șezute și-ți desenează pe față bulbuci, de regulă cafenii. La început îți jură că sunt în stare să se sacrifice pentru tine, îți mărturisesc că tu ești cel mai bun prieten al lor, că nu te-ar lăsa niciodată singur ș.a.m.d. Cât ești de prost, de naiv și dement, dacă îți crezi prietenii! Oamenii sunt saci cu excremente, ca și bunii mei vecini. Omenia este o tăbliță atârnată de coaie. Iar prietenia e un prezervativ, pe care-l arunci oriunde și fără regret, după ce termini. Simona. Sărmana mea Simona. Prietena în care am crezut ca un orb până azi, când i-am povestit și ei despre Karlik al meu. I-a plăcut și ei de el. Acum trebuie să-l rupem în două, fiindcă altă ieșire nu există. Azi, ca niciodată în viață, am mizat pe prietenie. N-o făceam atunci când o rugam să-mi împrumute 300 de lei ca să mă tratez de gonoree, nici când o imploram să vină seara la mine ca să nu mă plictisesc. Cu asemenea solicitări m-aș fi putut adresa și unui neprieten și ăla m-ar fi ajutat. „Prietenul la nevoie se cunoaște”, zic unii blegi. Iar când ajungi bot în bot cu nevoia și pretinsul tău prieten te fute-n gură, nu-ți rămâne altceva decât să sari de la etaj. Sau să mănânci pâinică cu unt și cu acizi. De când o cunosc pe Simona, îmi spune că vrea să mă vadă fericit. Am crezut-o. E adevărat că de multe ori m-am îndoit de afirmațiile ei sincere, dar totuși rămâneam încrezător. Da, am crezut orbește că Simona vrea să fiu fericit. Până azi, când mi-a spus că va face tot posibilul, va trece peste orice obstacol, doar ca să mă vadă nefericit. Ca un gândac Va fi dimineață și atunci. Școlarii își vor bea somnoroși ceaiul. Să mergem să căutăm floarea dragostei. Ea se ascunde într-o poieniță cu frunze roz. Să luăm cu noi câte o lanternă și să ne încălțăm în adidași, ca să nu ne audă. Să găsim un căcat de câine și să călcăm în el. Să ne murdărim adidașii și să pută de la noi. Să ne ocolească trecătorii și să-și astupe nările. Am lucrat mult la groapă. Ca să fie cea mai adâncă și sicriul să facă: poc! Eram mai mulți, dar numai Kelly a coborât cu mine să bem votcă la casă nouă. Ceilalți fumau pe margine, triști. Unul se ruga lui Dumnezeu să moară peste cincizeci de ani, deși avea deja 60. Noi știam că are cancer, dar nu-i divulgam secretul, iar Kelly îi cumpăra biscuiți cu cremă roz ca să-i pară viața mai lungă și moartea mai ușoară. În acel an mi-era și mie frică de moarte. Însă Kelly mi-a spus că moartea e un fleac. Îmi dădea exemplul cu gândacii. Uite, vezi un gândac și te gândești: să-l pocnești sau să-l lași să-ți intre în borș? Dacă ești deștept, îl apuci dintr-o parte și îl arunci jos, dacă ești tâmpit, îi tragi furios un pumn. Și-ți rămâne masa murdară. Și trebuie să te scoli, să cauți o cârpă ca să ștergi resturile lui scârboase. Iar apoi să-ți amintești de el și să borăști. Kelly are dreptate când spune că numai oamenii slabi și fricoși omoară gândacii, fiindcă astfel se răzbună psihologic pe propria-le neputință de a lovi, de pildă, în pederaști, care umplu pământul ca râmele. „Așa-i și omul, ca un gândac, se naște ca un gândac și moare la fel. Oare percepi vreun sens metafizic în moartea unei insecte?”, m-a privit Kelly Basca cu ochi roșii de nesomn și beție. Pe fundul gropii, după căderea amurgului, ochii lui Kelly, ca două mucuri de țigară. L-am rugat să-și întoarcă privirea în altă parte, dar apoi m-am resemnat, văzând că cei de pe marginea mormântului încă erau acolo și fumau. Înseamnă că nu-s singur, mi-am zis. „Eu sunt Satana”, mi-a șoptit Kelly Basca, lipindu-și buzele uscate de urechea mea. „Eu pot, în acest moment, să te omor ca pe un gândac. Vrei? Și să te las în groapa asta, pe care tot tu ți-ai săpat-o, ca să vină cioroii să te ciugulească. Batem palma?”. Abia atunci mi-am dat seama că habar nu aveam de ce săpaserăm noi groapa, de ce au venit atâția oameni să ne ajute, de ce au refuzat unanim să fie plătiți, de ce Kelly bea pentru viitor în fiecare dimineață, înainte de a începe lucrul. Începusem să tremur ca un paralitic și auzii un plescăit ca o limbă de vânt deasupra. Cei de sus au sărit în picioare. „Vine furtuna”, a spus unul, „A trecut”, a graseiat altul. Apoi peste noi s-a lăsat o liniște ucigătoare. L-am rugat pe Kelly Basca să mă omoare ca pe un gândac. „Ba să-ți sugi degetul, a țipat el enervat săltându-și inelarul, ai mai vrea tu să mori ca un gândac! Gândacii dau din cur de la naștere până la moarte și nu au un scop exemplar în viață, iar tu ești om și trăiești numai ca să înveți a muri, tâmpitule!” Școlarii își vor pune ghiozdanele în spate și vor ieși curăței din casă. Iar părinții le vor da câte un pupic și le vor aminti să-și mănânce tartina. Am să scot pământul din ghiveciul asta și am să pun în el mâncare pentru Catinca și pentru mine. Iar floarea am să i-o dărui, învelită în celofan. Mai am două zile și aș putea reuși să fac un dulap nou, cu multe rafturi, și să-l umplu cu haine noi, cu rujuri, parfumuri, creme, inele și cuțite, pentru Simona. În amintirea poeților neamului Oricine intră în casa mea și se culcă în patul meu își surpă imediat viitorul. Așa mi-a spus Simona. Eu sunt producătorul suferinței sau virusul blestemului. Ca să fiu aplaudat, mi se permite să umblu doar prin gunoaie, să fiu iubit doar de ființe decăzute, să iubesc femei regulate de câini, cai și sifilitici. Pe iubita mea o cheamă Rabla. Ea are păr roșcat, tuns scurt. Și e frumoasă. Și se fute bine. Vrea să-i fac un copil și mă amăgește mereu că poartă în pântece a șasea odraslă a mea. Lucrul ăsta mă irită și mă face să alerg la farmacie, ca să cumpăr un test. O pun să facă treaba mică, chiar dacă îmi miaună că nu iese sau că o doare puța și îi arăt apoi liniuța. Una. Și ea închide gura. Apoi nu mai vorbesc cu ea timp de câteva zile sau săptămâni, până ce mă sună și mă roagă să mai trec pe la ea. Când o am alături, îmi amintesc întotdeauna de Catinca. Atunci m-am prins pe bune, am trecut peste mamă, frate, soție, bunăcuviință, numai ca să fim împreună. De dragul sexului. Și am ajuns la starea de fapt de acum, când nu mai am dreptul să-mi ridic ochii din ziua de azi. Mâine pentru mine nu mai există, fiindcă am devenit o calamitate socială, a mai adăugat Simona. Între mine și Simona, pe terasă, a trecut ca un fulger Cadavrobora. Și nașul meu și-a șters fața de colb. N-o iubesc pe Rabla. Mi-e bine cu ea, însă după ce ejaculez de câteva ori, după ce-mi beau cafeaua, trag o țigară și-o pup la despărțire, mă simt dobitoc. Trupul meu răspândește mirosul cățelei transpirate în chinurile facerii. Întorcându-mă acasă, îmi mai iese în cale câte-o javră slăbănoagă și răpănoasă și, uitându-mă la ea, mă văd pe mine, ca într-o oglindă. Atunci încep s-o disprețuiesc pe Rabla și nu vreau s-o mai văd, și vreau s-o uit cu desăvârșire, jurându-mi de fiecare dată că n-am să-i mai calc pragul niciodată în viață. Rabla mă iubea cu adevărat pe când era bibliotecară. Și fecioară. Pe atunci era blondă și purta părul prins în cosițe. La instituția în care lucra aveau loc multe praznice în amintirea poeților neamului și, când intelectualitatea noastră, amețită până la uitare de sine și învăluită de un somn dulce și adânc, își cufunda capetele în farfurii sau se rezema flască de pereți, își reținea cu eroism scuipatul ca să nu se prelingă printre dinți și, cu o voce secătuită, declama poezii patriotice sau de dragoste, eu cu Rabla ne retrăgeam în closet și ne sărutam fierbinte până ce auzeam scârțâitul ușii de la budă înviorat de vreo bășină oțetită, ceea ce ne dădea de înțeles că intră un poet sau un critic literar. Ne strâmbam unul la altul și ieșeam afară. Continuam pupicul în fața bibliotecii, în ciuda epavelor care ieșeau din casa cărții, clătinându-se ca niște vrăbii oloage și privindu-ne cu dispreț. N-o iubeam nici atunci, doar că nu-mi displăcea. Iar ea aștepta cu nerăbdare zilele în care pierise vreun poet al neamului, însemnându-le cu roșu în calendar, ca să mă vadă și să roșească timidă, jucându-și rapid privirea din ochii mei spre podeaua bibliotecii și invers. Eu eram om însurat și aveam un copil, la dracu’... Iar intelighenția1 mă cunoștea în parte și Răbluța mea se sinchisea să nu ne vadă poeții cei în viață cât mai erau încă treji și cu cămășile curate. Apoi a dispărut. A lăsat naibii facultatea și a plecat în Europa, cu un licențiat crescut în bani gata și foarte iubăreț. Ãla îi cumpăra brățări de aur și lenjerie scumpă, până a convins-o că deține cheița fericirii ei. A dezvirginat-o în Italia și s-au mai iubit sărmanii oameni câteva nopți. S-au căsătorit, evident. Au mers în luna de miere pe Coasta de Azur. Dar într-o noapte, s-a trezit din somn Rabla, dar salabonul2 nu mai era. L-a găsit în altă cameră, futut de două negrese. Rabla însă l-a iertat, iar spectacolul în trio s-a mai repetat câteva nopți. Între timp, și ea s-a întreținut cu un italian, care i-a propus să-l urmeze. Și Rabla l-a urmat. Dar ăsta era căsătorit și fata noastră s-a culcat din disperare cu fiul lui. Și tot așa a continuat povestea, până când Rabla mea s-a angajat dădacă la un copil. A lucrat trei ani, iar acum câteva luni s-a întors acasă. Ne-am întâlnit întâmplător, într-o stație de troleibuz. Tocmai plecase Catinca și i-am zis să vină la mine, căci vreau s-o am. Ea m-a urmat. Și am intrat în căcat. Chiar dacă acum refuz s-o mai văd și mi se face greață când îmi amintesc de sărmana și frumoasa mea Rablă. Dacă aș fi adolescent, m-aș căsători cu ea. Ca să divorțăm peste maximum trei ani și să avem un copil ca o floare. Să prăjesc ceapă, să fumez, să dau prin casă cu spray Bu-bu-ruză-ruză, ruză-bu-bu-ruză, să-ți moară toți copiii și să n-ai unde-i îngropa, bu-bu-ruză-ruză, ruză-bu-bu-ruză, să vină americanii și să te-ngroape de vie, bu-bu-ruză-ruză, ruză-bu-bu-ruză, să-ți piară tat-tu de sida și mă-ta de gripă aviară, bu-bu-ruză-ruză, ruză-bu-bu-ruză, s’te găsească cineva leșinată pe marginea șoselei și să-ți dea un șut în cap, bu-bu-ruză-ruză, ruză-bu-bu-ruză, s’te primească țintirimul și Cadavrobora cu colacii încă fierbinți, bu-bu-ruză-ruză, ruză-bu-bu-ruză, să-ți pape cățeaua dolofană toate mădularele din două înghițituri... Când mă uit pe fereastră, simt că vine. Știu sigur că va fi grăbit. Iar fața-i va fi senină. Cred că-mi va zâmbi. Da, evident că va intra fără să sune sau să bată la ușă. Va intra ca în casa lui. Atunci am să-i văd pentru prima dată fața. Auzisem că-i frumos și că seamănă cu o femeie. De fapt, nimeni nu știe dacă e femeie sau bărbat. Și dacă se întâmplă suprema nebunie și mă îndrăgostesc de ea? Cât de fantastic ar fi, dacă înainte de venirea lui, m-ar vizita Karlik! N-am să-i spun nimic Simonei. Am să-l rog pe copil să intre și am să-i dau o floare. Am să-l iau în brațe și am să-l culc în patul meu. Și vom cânta împreună. Am să-l mai rog să rămână cu mine până la venirea lui. Nu vreau să fiu singur, mă înțelegi? Din egoism sau din frică, vreau să-l am în brațe, în momentul întâlnirii fatale, anume pe Karlik. Să aibă păr negru, să poarte bluză roșie și ginși bleu. O să ne ia pe ambii și o să plecăm împreună, fericiți, în numele prieteniei Simonei față de mine. Să-și smulgă atunci toți părul și să se bată cu pumnii în cap! S-o angajeze pe Catinca bocitoare și aia să mă blesteme! Să aibă Kelly Basca motive serioase ca să se îmbete în fiece zi și să fie iubit și mai tare de către echipa lui de copilandri! Să-și îmbogățească imaginația ca să le spună povești noi, nu numai despre draci! Să dispară ura dintre oameni și marile forțe mondiale să dea faliment! Să rămână Rabla însărcinată cu un chinez și să nască un albanez! Să se iubească toți, precum ne-am iubit noi, și toată lumea să trăiască în pace! Să umble tigri și zmei prin oraș și să se plimbe cu troleibuzul și să fie foarte blânzi! Să învețe a zâmbi și ei, pentru a crea armonia universală! Iar eu să adorm împietrit în brațele lui Karlik, și să nu se mai facă dimineață, și să nu ne mai trezim niciodată, să uităm că există pământul și o gloată de mârlani care-l calcă în picioare, să refuzăm plimbarea de noapte și să-l rugăm pe dulcele Cadavrobora să ne lase-n pace să ne odihnim, să bată vântul și să răstoarne casele, să se cutremure pământul și să plesnească cerul, să plouă și să ne ude, iar noi, nemișcați și impasibili, să ne căscăm gurile și să le lăsăm așa, să uităm alfabetul și să tăcem, până ne vom trece cu totul. Azi dimineață mi-am bătut ușa în ținte. Ca să nu vină polițaii și să mă interogheze privitor la decesul vecinilor mei. Dar bănuiesc că s-a întâmplat ceva deosebit, pentru că nu vine nici unul. Aud perfect tot ce se petrece la ușa mea și la ușa lor. Probabil că s-a săturat și poliția să mai aresteze criminali și a început a omorî și ea. În numele legii. În numele legii fundamentale a statului nostru și al onoarei și demnității președintelui țării. Acum, în apartamentul vecinilor mei, cântă muzica. E ziua de naștere a fetiței lor și ea a organizat un fel discotecă acasă. Dar lucrurile nu se vor schimba mult. Fiindcă sacii în care fuseseră puși vecinii îi văd acum, privind peste geam, jos, de parcă cineva i-ar fi aruncat de la etaj. Parcă sunt goi, unde-or fi trupurile? Să le fi luat vreun boschetar care n-a mai mâncat de mult carne? Sau gunoierii și-or fi făcut meseria cu brio? Ori au venit polițiștii, le-au încărcat în mașinuța lor fermecată și le-au dus la pârnaie? Probabil că s-or fi omorât unul pe altul. Pentru că ambii doreau să șofeze mașina pe care aveau să și-o cumpere în curând și se certau deseori din cauza aceasta. Se vede treaba că el a ucis-o pe ea și, fiindcă nu avea altă treabă, și-a tăiat beregata. Îmi amintesc că, băgând sacii în lift, am observat pe ei niște pete roșii. Dacă sunt ucigași, trebuie să fie arestați, conform articolelor respective din codul de procedură penală. Legea nu iartă circumstanțele, iar faptul că infractorii erau morți și se aflau în saci în momentul reținerii nu-i poate priva de pedeapsă. Pentru că astăzi se arestează tot ce nu reprezintă pericol pentru viața polițailor. Regret doar faptul că-mi pute a hoit în casă. Când m-am trezit, mă înădușeam. Am scos capul afară, însă mirosul era la fel de persistent. M-am ascuns sub cearceaf, mi-am pus perna pe cap, dar mi se părea că chiar sub patul meu zace un cadavru. Am încercat să prăjesc ceapă, să fumez, să dau prin casă cu spray, dar prăjeala, fumul și sprayul aduceau a mort. Am scos toate hainele din dulapuri, tot ce aveam sub mese, am aruncat unele lucruri afară, am spălat podeaua și ferestrele, însă apa din robinet avea iz de suc gastric bâhlit. M-am așezat pe scaunul ăsta, ascultând muzica fetiței din apartamentul vecin și râsetele copilașilor nevinovați. Copiii nu simt durerea, nici pierderea. Așa că stau și eu și-l aștept pe Karlik, ca pe un ultim colac de salvare care m-ar putea scoate din putoarea asta amenințătoare. Umplut de Cadavrobora „Dacă s-ar produce o minune, ar fi minunat”, mi-a spus ea. Și eu i-am răspuns: „Da, ar fi fantastic.” Cele 10 porunci ale lui Cadavrobora, pe care nimeni nu le respectă, dar care sunt decisive pentru fiecare: 1. Să exiști, dar să nu te vezi. 2. Să nu mori. 3. Să vorbești fără să-ți deschizi gura. 4. Să-i asculți impasibil pe toți și să nu iei nici o atitudine față de ceea ce auzi. 5. Să nu te uiți la nimeni, să te uiți numai în tine, pentru că de fapt nimeni nu există. 6. Să nu iubești pe nimeni, să nu urăști pe nimeni. Să nu faci deosebire între femei, bărbați și copii. 7. Să nu-ți speli hainele, nici trupul, dar să fii pur și atunci murdăria ta nu se va vedea, nu se va simți, pentru că nici nu se va forma. 8. Să nu citești nimic, ca să nu te degradezi, pentru că toate cărțile au fost scrise de niște intruși și niște manipulanți de iluzii. 9. Să nu-ți fie frică de nimic și de nimeni, pentru că totul a putrezit. 10. Să fii perfect, - ca să poți zbura. Pe feericul Cadavrobora l-a văzut numai Kelly Basca. Cel puțin așa zice el, deși eu nu-l cred. Căci Cadavrobora nu se vede, dar prezența lui se simte pretutindeni. Atâta timp cât nu știam despre existența lui, viața mea era ca o moară performantă. Trăiam cu ochii închiși, mă bucuram periodic de toate prostiile, mă gândeam cât de bogat am să ajung și ce casă mare o să am, cât de recunoscători o să-mi fie copiii și alte neghiobii omniprezente în conștiința fiecărui bou. Și mă învârteam în cercul ăsta vicios ca o muscă pe deasupra unei balegi uscate. Acum sunt treaz. Am cunoscut, în sfârșit, revelația, datorită decesului lui Gonea. Pe acesta l-am visat pentru prima dată mort chiar în noaptea în care i-au legat ștreangul. Chipurile, s-a sinucis sărmanul om. Și m-am trezit speriat în puterea nopții, căutând zăpăcit prin odaie salvarea. I-am spus și Catincăi, însă ea a tăcut, pentru că niciodată nu i-a păsat de ceea ce visez eu. M-am dus dimineața la serviciu și un medic m-a oprit în holul spitalului. „A murit Gonea”, a ciripit. Am râs și am urcat mai departe scările, fiindcă-mi murea un pacient. „S-a spânzurat! Chiar în clădirea ambasadei!”, țipa din urmă colegul meu. Nu l-am crezut, dar în noaptea următoare mi s-a arătat din nou în somn leșul lui Gonea. A doua zi toată lumea vorbea despre suicid. Mi-am dat seama că-i o poveste – nu decesul, ci sinuciderea. Gonea nu putea să se termine, era prea tare. În noaptea următoare, am tras-o pe Catinca lângă mine și m-am lipit de ea, fiindcă nu puteam adormi. Lângă patul meu, căci eu dormeam la margine, dormita senin în raclă Gonea. Apoi a fost ziua de naștere a Simonei, la care Catinca s-a dus cu Barkosa. Mi-a promis că se va întoarce acasă, dar aproape de miezul nopții mi-a telefonat, spunându-mi că se simte foarte bine acolo și că nu mă privește când o să vină. Însă eu trebuia să dorm. Și știam că în casa mea locuiește acum și Gonea. De aceea, am rugat-o deznădăjduit pe Catinca să-l lase pe cuviosul Barkosa și să se întoarcă acasă. Adormind, răposatul se strâmba voios la mine și gesticula din degete. Când participasem la înmormântare, Gonea era exact așa precum îl vedeam lângă patul meu – într-un costum alb și, pare-se, nou, cu gura întredeschisă într-un surâs batjocoritor la adresa cretinilor care-l asasinaseră și cu fața luminată de pace. L-au găsit mort în baie. Iar eu am renunțat să mai intru în baie când lipsea Catinca de acasă, fiind sigur că voi deschide ușița și în fața mea o să apară Gonea, atârnând de bec. Cu gura cât un hău, plină de muște și viermi, și privindu-mă cu dezgust. L-am cunoscut pe Cadavrobora, numai pe când stăteam tăcut lângă mormântul lui Gonea. Nu l-am văzut, dar m-am umplut de el. Crezusem că delirez și i-am povestit despre asta lui Kelly Basca. Acesta a rămas șocat de revelația mea și mi-a destăinuit că el îl cunoaște personal pe Cadavrobora, dar că nu-mi poate spune nimic mai mult. Apoi am aflat cum a murit Gonea, dar nici eu nu pot spune nimic mai mult. Adevărul suprem Un remediu pentru dobândirea fericirii, pe care mi l-a dat Simona: te postezi în fața oglinzii și te strâmbi. Te strâmbi mult timp, până ce începi să râzi. Trebuie să râzi foarte tare și să te bucuri! Dacă nu-ți vine, te maimuțărești în continuare. După ce începi să hohotești, nu te oprești, ci mergi mai departe. La un moment dat te simți foarte bine, aproape fericit. Aș vrea s-o văd și eu pe Simona cum, în momentul în care iubitul ei, soră-sa, frate-său și cei mai apropiați oameni (ca să nu le zic prieteni, pentru că e un cuvânt foarte confuz) s-ar screme la unison peste ea, nu s-ar da bătută, ci și-ar lua oglinjoara și ar începe să se zgâmboiască. Dar și mai mult aș vrea s-o văd în ipostaza în care ea, strâmbându-se în fața propriului chip, ar râde fericită. Aș vrea să mai văd și cum cel mai bun prieten o asigură că-i va lua ultima firimitură de viață, că el nu va permite sub nici o formă ca ea să rămână cu ultimul om în care mai crede, pentru că acesta merită mult mai mult decât îi poate oferi ea. Da, exact în situația asta aș vrea eu s-o văd pe Simona cum aleargă spre casă plângând, și tot mai crede în prietenie și în cel mai bun prieten al ei. Își scoate cuminte oglinda și se strâmbă. Ca să dobândească fericirea. Într-o dimineață, am încercat și eu respectiva rețetă. Dar m-am enervat și mai tare și am dat cu oglinda de perete. Rețeta prinde doar la oamenii care se iubesc și se consideră foarte frumoși. Eu însă am descoperit în oglindă nu fericirea, ci o imagine perversă a trupului meu neînsuflețit, iar pentru în schimonoseală a elementelor mele faciale recunoșteam câte o înfățișare a morții care mă așteaptă. Când eram student la medicină, am studiat psihologia vreo patru ani și am constatat cu siguranță că toate testele și experimentele lor, pretins științifice, sunt niște aberații. Dacă a și fost proclamată o astfel de știință, savanții trebuie să fi mizat pe o lume de infantili și degradați mintal, pentru că psihologia presupune de facto atragerea definitivă a omului în mreaja iluziei. Să mergem să căutăm floarea dragostei, care înflorește, bunăoară, în inima unui copil mort. Ca s-o găsim, trebuie să tăiem micul cadavru bucățele. Dar la urmă ne vom poticni într-un os. Ca să spargem osul, avem nevoie de un toporaș. Fiind încă vie, Bartolomeea, pacienta mea cea mai scumpă, care era permanent în căutarea adevărului suprem, îmi spunea că acesta poate fi găsit oriunde, doar că el nu există nicăieri. Bartolomeea căuta adevărul suprem în ceea ce mânca, bea, vedea, simțea, auzea, citea etc. „De exemplu, îmi spunea ea, în supa de la dejun am găsit o boabă de fasole fiartă perfect. Am scos-o din farfurie și mi-am băgat unghia în ea. Și am desenat un ornament cu îngeri. La prima vedere, tocmai boaba aceea de fasole este adevărul suprem, pentru că ea și-a îndeplinit menirea ei de fasole – de a fierbe bine ca să poată fi mâncată chiar și de o babă fără dinți. Dar acest adevăr suprem nu există, fiindcă s-a văzut că fasolea nu a fost mâncată, ci s-a transformat într-un tablouaș, iar eu am fost pictorul ce a utilizat-o. Ca orice operă de artă, desenul meu a fost aruncat la gunoi. Ori tu crezi că toate capodoperele artistice se păstrează? Ești un ratat, dacă gândești astfel, fiindcă nici una nu rămâne. În toate galeriile de artă se expun excremente, s-o știi de la mine”. După Bartolomeea, adevărul suprem nu aduce fericirea, ci dezastrul spiritual. Ea este convinsă că fericirea reprezintă minciuna supremă. Într-o dimineață, am întâlnit-o în curtea spitalului. Se plimba în cămașă de noapte și cu părul despletit. Mă văzu și-mi sări în brațe. „Te-am așteptat, dragul meu, toată noaptea! mi-a zis. Am fost certată de administrație, dar eu am evadat. Acum ei mă caută, au adus câini mari și negri. Dar eu am să mă întorc, crede-mă. Du-te numai și spune-le să se care cu javrele lor și că eu am să vin.” Văzând că sunt în grația ei, am invitat-o pe o bancă, i-am strâns mâna într-a mea și am întrebat-o: „Spune-mi, dragă, tu de ce trăiești?”. Drept răspuns, mi-a zâmbit dulce și m-a îmbrățișat: „Fiindcă sper, dragul meu, fiindcă sper că adevărul suprem va ieși la suprafață”. Această tânără, de numai 19 ani, și-a omorât copiii și pe maică-sa. Avea doi băieței gemeni, pe care i-a făcut la beție cu un bărbat pe care-l iubea. Dar ăla nu voia copii și, pentru că Bartolomeea nu i-a avortat, el și-a deschis venele. „După ce l-am pierdut, viața mea a devenit lipsită de sens, îmi povestea ea. Eu n-am vrut să-mi las copiii să sufere, căci erau cei mai frumoși copii. Iar mama mă enerva, că plângea totdeauna pentru mine. Și de aceea am săvârșit crima, pe care trebuia neapărat s-o comit”. După ce le-a tăiat venele copiilor, Bartolomeea i-a despicat mă-sii țeasta cu toporul și a aprins casa, îmbrățișând cele trei cadavre, pe care le-a ridicat și le-a urcat în pat. Au găsit-o încă vie, într-o băltoacă de sânge, cu mâinile pe piept și cu ochii închiși. Ca și mine, Bartolomeea așteaptă pe cineva. Numai că ea are curajul să iasă zilnic din curtea spitalului și să privească foarte atentă undeva în depărtare. „O să vină, da, neapărat o să vină, e imposibil să nu vină”, zice de fiecare dată și se întoarce înapoi. Am rugat-o în repetate rânduri să-mi spună și mie pe cine așteaptă, dar ea rostea un șir de silabe nedefinite: „mir-lu-cu-su-nu-glu-ser-lu-pri-su-tul-min-gu...”. Probabil, o fi numele adevărului suprem. Dacă-i așa, ținta așteptărilor noastre e total diferită. Cel puțin așa cred eu deocamdată. Ești un ratat, domnule doctor Prin fața ministerului de interne a trecut ca un vis Cadavrobora și trei polițiști au strănutat. Iar un copil a căzut de pe bicicletă. După un praznic în amintirea unui mare și vajnic poet al neamului, apărător al identității naționale, am cules-o pe Rabla de la bibliotecă și i-am propus să mergem să ne îmbătăm. Undeva mai departe de intelectualitatea țării, ca să nu ni se întoarcă prea tare stomacul pe dos de la băutură, la vederea vreunui om al literelor, care a stat în anii de eliberare națională cu pieptul deschis în fața tancurilor rusești, iar acum șede cu șlițul deschis în fața propriei borâturi și e numit „maestru” de niște babalâci ursuzi și tâmpiți ca și el. Ne-am dus mai întâi într-un bar de lângă spitalul meu. I-am spus Rablei că n-am treabă acasă în noaptea aceea și că ar fi foarte nimerit să ne amețim ca porcii și să dormim în stradă. De fapt, nu-i făceam o propunere, ci pur și simplu îi explicam ce o să facă până a doua zi, dimineața, fiindcă ea nu-mi ieșea niciodată din cuvânt. Am stat și am tot băut în bar până am fost măturați de chelner și am plecat luând o sticlă de votcă cu noi. Ploua, și habar n-aveam unde să ne ducem. Ploua frumos, de parcă apa aceea deasă și rece, care curgea din cer, ne-ar fi închis toate drumurile. Nu știam că era ultima dată când o aveam alături pe această fată. Ne-am oprit pe marginea unei arteziene. Rabla a zis să sărim în ea, „ca să simțim colții apei”. Lăsând votca pe trotuar, ne-am vârât în bazin, cufundându-ne cu totul . Am ieșit de acolo treji, iar după ce am căutat fără sorți de izbândă un adăpost, am făcut cale întoarsă către arteziană. Dârdâiam amândoi și eram uzi până la piele. Am băut ținându-ne strâns lipiți unul de altul, sărutându-ne întruna, cu pauze mici, ca să ne încălzim și ca să scăpăm de febra ce ne cuprinsese. Însă Rabla – întotdeauna fierbinte - rămânea acum rece, amintindu-mi perfect de primul copil pe care-l dusesem eu la morgă. Mi-era frică de amintirea aceea și i-am astupat fața. Copilul murise de tifos. Și visasem urât mult timp după întâmplare. Golind sticla, am încercat să intrăm în spital. Era un portar nou, care nu mă cunoștea și a refuzat să-mi deschidă. I-am explicat că sunt medic, că am fost reținut până târziu prin zonă și că, deși sunt beat, nu intenționez să intru în saloane, nici în biroul meu, ci vrem doar să stăm pe scaune, pe culoar. După un șir de rânjete schimbate cu el, l-am înduplecat pe moș și am fugit împreună cu Rabla direct către primul WC. Am dezbrăcat-o imediat și i-am stors hainele. Apoi ne-am așezat pe o canapea aflată pe coridor, iar acolo devotata mea bibliotecară mi-a strâns fața în palme și mi-a spus pe un ton rugător că mă dorește. Știam. De mult știam, dar mă gândeam că nu e bine să sar în căldarea altuia. Dacă a putut să-și păstreze fecioria până acum, s-o aibă și în continuare, ca s-o ofere cadou lui bărbat’su. Dimineața ne-am despărțit la fel de uzi. „Ești un ratat, domnule doctor...”, au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat Bartolomeea. Zâmbea plângând. De doi ani, de când o cunoșteam, mi se adresa doar cu dragul meu, deși nu ne apropiasem intim, și acum poftim surpriza, „domnule doctor”. Știam că e sănătoasă. Îmi vorbise numai mie despre coșmarurile pe care le-a avut timp de aproape un an după ce a omorât: i se arătau în somn copiii, care-i smulgeau inima din piept și jucau fotbal cu ea sau îi scoteau ochii, o târau de plete prin cimitir și o izbeau cu țeasta de lemnul crucilor, o rugau să le dea creierii ei ca să-i mănânce, pentru că erau flămânzi. Alteori apărea iubitul ei și rupea crengi groase din copacii locuinței morților, pe care i le introducea în vagin și în orificiul anal, după care dansa în jurul ei, iar din gură îi curgeau doi copii mutanți, aceștia repezindu-se spre ea și mulțumindu-i că există. Iar mama Bartolomeei stătea în șezut, în sicriul ei, și aplauda cu o privire total absentă. Mulțumită înțelepciunii ei, deși abia depășise vârsta adolescenței, Bartolomeea s-a eschivat fără să dea șpagă sau să se ofere cuiva (precum se obișnuiește în democratica noastră justiție), de pedeapsa penală. A făcut un spectacol de zile mari ca să demonstreze că e schizofrenică. Aflându-se în ospiciu, a mai pierdut, ce-i drept, din capacitățile mintale (pentru că aici toți oamenii înnebunesc), însă a rămas totuși lucidă. Era frumoasă Bartolomeea, și cuminte. Dacă eram de gardă noaptea, o chemam în biroul meu și discutam până dimineața. La ivirea zorilor, îi dădeam ceva să mănânce și apoi îi administram un calmant ca să doarmă liniștită și să nu viseze. Mi-a spus mie, „domnului doctor”, că sunt un ratat într-o sâmbătă, când plecam acasă. Am citit pe fața ei că încearcă să-și continue gândul, însă a renunțat. Luni n-am mai găsit-o. Îmi spuneau colegii că duminică a ieșit, ca de obicei, la poartă, dar nu s-a mai întors. O să vină, zicea Bartolomeea, da, neapărat o să vină, e imposibil să nu vină, și asta de fiecare dată când ieșea din curtea balamucului. Bănuiesc că o fi venit până la urmă. Pentru alții Am săpat groapa potrivit proiectului inițial, dar ni se părea prea mică. De aceea am hotărât să o lărgim și să o adâncim nițel, nefiind siguri câți inși vor fi pogorâți în ea și cum aveam să-i așezăm – unul peste altul sau culcați toți la rând. - Azi ar putea să fie sfârșitul lumii și atunci fapta noastră va rămâne în amintirea viitoarelor specii de oameni sau de animale, a zis unul dintre noi. - La sfârșitul veacului acestuia mormintele se vor deschide și morții vor învia. Iar noi vom cădea în groapa noastră, a afirmat altul. - Atunci de ce să mai săpăm, dacă ei își vor părăsi gropile și ni le vor oferi? - Mormintele lor vor duhni. - Toți duhnim, mai mult sau mai puțin. - Tu te-ai vârî într-o groapă care pute a hoit de te doboară? Eu n-aș face-o, crede-mă. - Mie mi-e totuna, n-o să simt nimic. Am să zbor. - Ba nu, noi suntem oameni curați și bine educați. Igiena e un lucru foarte important. Cine muncește, acela agonisește. - Da, trebuie să ne păstrăm igiena. Și să nu cădem în groapă în hainele astea murdare... - Că o să-și râdă și viermii pământului de noi. - La sfârșitul lumii, toți vor învia. Iar cei vii nu vor deceda. Atunci nu va exista nici un mort. - Atunci nimic nu va exista. - Dar noi nu săpăm această groapă pentru noi. - Desigur... - Pentru alții! - Pentru alții! - Pentru dușmanii noștri! - Sau pentru oamenii sărmani! - Da, pentru cei care nu au bani să-și cumpere o groapă de veci. - Groapa noastră e cea mai frumoasă groapă. - Morții se vor mândri că au o groapă ca asta. - Noi vom trăi mulți ani de aici înainte. Vom ajunge la adânci bătrânețe. Iar mortul din groapa aceasta va putrezi. - Fără îndoială, căci noi suntem tineri și sănătoși. - Tineri și sănătoși. - Deci s-o facem mai adâncă, ca să încapă mai multe rânduri de morți. Pentru orice eventualitate. Sapă în capul fiului sau al fiicei tale și vei descoperi ceva cu totul inedit ție. Da, numai acolo poți afla consecințele faptelor tale cotidiene, numai acolo îți vei putea recunoaște fantasmele spre care ai tins o viață întreagă. Aici, însă, pământul se împotrivea pământului și noi eram orbi. Mă uitam la confrații mei – jalnice ființe zidite din humă și cu piele lipită pe deasupra. Să sapi în ei, să-ți provoace voma. Așa însă e mai bine – pământ, râme și gândăcei. Când săpăm cu toții, de fiecare dată mă gândesc că ar fi foarte interesant dacă, din pură întâmplare, am da de vreun mort. Am impresia că și el, oricât de putred ar fi, s-ar bucura că ne vede, ar încerca să zâmbească, să ne salute. Eu i-aș da hainele mele. Iar Kelly Basca sunt sigur că-l va anina de vreun stâlp din preajma gropii, ca pe un simbol sacru al muncii noastre. „Oamenii n-ar fi atât de mediocri și visători, ne-a sugerat într-o seară Kelly, dacă noi am fi în stare să dezgropăm toți răposații și să-i împrăștiem pe tot pământul. În orașul nostru, de pildă, pe strada Veronica Micle să fie cadavrul Veronicăi, pe strada Pușkin – cel al lui Pușkin, pe alta – al lui Vasile Alecsandri, iar pe cealaltă – al lui Lev Tolstoi. Și lasă să vină poeții și să-i miroasă, chemându-și muza.” Cel mai minunat sentiment omenesc îl poți trăi atunci când scobești în pământ, fără să ai vreun scop. Dacă toți oamenii și-ar săpa mormintele, noua ordine mondială ar fi un joc inutil. Ossama bin Laden să-și sape groapa în Irak sau în Arabia Saudită, Vladimir Putin în Rusia, Vladimir Voronin la Chișinău, Tonny Blair în Marea Britanie, iar Fidel Castro la Havana. „Președintele țării noastre se ocupă astăzi cu amenajarea locuinței sale de veci”, să anunțe crainicii la teve național. Și peste toți, tocmai când sunt ei transpirați și muncesc din greu, să treacă așa, ca o respirație ușoară, Cadavrobora. Să se scoale morții și să piară viii. Stârvurile să facă dreptate și ordine pe glob! Da. Ordine universală și pace internațională. Dacă noi suntem incapabili, să chemăm leșurile să se reîncarneze și, cu duhoarea lor magistrală, să ne lumineze mințile. „Ar fi minunat dacă, săpând, am da de un răposat din epoca antică”, a fost o altă sugestie de-a lui Kelly Basca. Firește, din epoca pielii sulei să vină unul și să ne spună unde-i peștera în care se ascunde cretinul de adevăr. Iar noi, moderniștii și suprarealiștii, să-l urmăm cu capetele plecate. Să mergem în urma lui, iar Kelly Basca să pășească în frunte. Îl iubeam. Pentru că abera. Dar, totodată, aberațiile lui Kelly mă contaminau. Încercam să cred în ele, deși eram convins că sunt niște erori. Vroiam uneori să-l îmbăt și să-i bag în coșul pieptului lama cuțitului meu de bucătărie. Poarta Ședeam într-o colibă, îmbrățișați, în câmp. Numai eu și Karlik. Vorbea doar trenul, ca un oligofren, la spatele meu. Noi nu puteam vorbi. Silabiseam. L-am găsit într-o dimineață, în fața casei mele. Stătea în poziție de drepți și privea în sus. Crezui că nu mă recunoaște, pentru că rămase absent când ieșisem afară. M-am postat lângă el, încercând să observ și eu ce urmărește. Dar nu se vedea decât ceață. Ceața acoperea în întregime cerul, copacii ce-și întindeau ghearele lățoase peste blocul meu, lumina din fereastra balconului vecinilor mei, care de obicei fac dragoste sau se bat până în zori fără să se sinchisească de gemetele, mugetele și urletele pe care le emit, florile de pe pervazul garsonierei de la parter, unde trăiește un alcoolic care borăște în fiece dimineață peste fereastră, prosopul ce acoperă de doi ani gaura neagră care ține loc de fereastră la apartamentul a doi tineri căsătoriți din dragoste, ușa blocului prin care tocmai ieșisem... Formând un gol uriaș, nu se deosebea nici măcar negura. Însă Karlik privea țintă într-un punct. Mi-am aprins o țigară, mi-am luat geanta de pe umăr și am pus-o la picioarele noastre. Suflam fumul spre el, ca să-i atrag atenția. Am văzut că rămâne nemișcat, am început să dau fără noimă din mâini, m-am lăsat pe vine ca să-mi dezleg șireturile, ca apoi să le leg din nou, m-am dezbrăcat de cămașă, am scuturat-o și am îmbrăcat-o la loc, am scos din geantă o carte cu coperte colorate, ca să-i iau ochii cu ea, am ținut-o mult timp în mâini, însă zadarnic. M-am gândit să intru iarăși în bloc și să ies, dar mi-era frică să nu dispară. De aceea, am început să mă învârt în jurul lui. La început pășeam alene, însă treptat îmi grăbeam pașii. Nici nu-mi dădui seama când mersul meu se transformase în fugă. Alergam repede, din ce în ce mai repede. Amețisem, pierzând din vedere chiar și ceața, care la început îmi forma în față largi rotocoale gri ce mă ridicau ușor de la pământ, mă detașasem de gândurile obsedante de care nu mă puteam despărți cu nici un preț în ultimii ani, iar conștiința mea se topea, picurând fierbinte la picioarele lui Karlik, uitasem că trebuie să vină el, că mă pregătisem atât de minuțios pentru marele eveniment și că până la venirea lui nu rămâneau decât trei zile. Pierdusem apoi și senzația amețitoare a vitezei și urcam foarte grăbit pe scara cerului, întinzând mâna în vid, ca să-l pipăi pe Karlik, ca să mă conving că el există, că face și el parte din miliardele de copii ai spațiilor terestre, că este cald și respiră. Nu-l mai vedeam. În fața mea era doar un cerc îngust, incolor. Auzeam un cerc, vedeam un cerc, simțeam un cerc, vorbeam un cerc și chiar mă oprisem din fugă. Mă ridicam deasupra copacilor și a negurii. Karlik al meu nu mai era, însă nu mă îndoiam că se află în centrul acelui cerc, că el este punctul de sprijin al zborului meu. Pluteam lin spre un rotocol, care posibil să fi fost soarele. Unul dintre pacienții mei îmi spunea că soarele este Dumnezeu și de aceea luminează, iar luna este Maica Domnului. Altul credea că soarele este ochiul lui Dumnezeu și numai prin el se văd păcatele oamenilor. Îmi plăceau foarte mult discuțiile cu bolnavii mei despre Dumnezeu. Mulți dintre ei consideră că ei înșiși sunt Dumnezeu, iar unul dintre aceștia își face rugăciunea în fața propriei icoane. Credința lor însă mă uimește și deseori îmi stârnește invidia. Eu, personal, nu-l văd pe Dumnezeu sus – peste dimensiunea cosmosului, iar pe Lucifer jos – sub straturile de pământ. Eu îi întâlnesc pe ambii oriunde, ei sunt foarte aproape de mine și aș putea comunica cu ei, dacă aș cădea în una dintre extreme. Dacă zbor acum, știu că n-am să nimeresc în paradis, după cum sunt convins că groapa pe care o sap de atâta vreme nu mă va duce spre infern. Raiul și iadul sunt printre noi, sunt în preajma noastră, iar noi suntem niște debili miopi care nu vedem nimic. Acum trebuie să ne alegem calea pe care vom merge în veșnicie și nu diseară, nu mâine dimineață, nici poimâine sau la bătrânețe. După moarte vom cunoaște totul, însă va fi prea târziu, mult prea târziu ca să mai zburăm. Înțelepciunea se află în morminte. Acum nu mai văd decât cercul din fața mea, în care-l păstrez pe Karlik. Acum nu mai știu nimic: nici dacă e dimineață sau seară, dacă e toamnă sau primăvară, dacă e frig sau cald. Acum nu mai știu dacă-s viu sau mort, dacă sunt om sau zburătoare, dacă mai există ceva în jurul meu în afară de acest copil cu păr negru, bluză roșie și ginși bleu. Sunt fericit. Pentru prima oară în viață mușc din fructul ăsta, al fericirii, al fericirii adevărate, și nu mai vreau să mă opresc. Fie ce-o fi, numai să rămân așa, să nu mă mai întorc niciodată în apartamentul meu, să nu mai merg la spital, să nu mai ridic salariul, să nu mai am bani, să nu mai mănânc, să nu mai dorm, să nu mai fac dragoste cu toate desfrânatele, să nu mai zâmbesc tuturor imbecililor, să nu mai am prieteni care-mi doresc numai binele ce le convine lor, să nu mai cred, să nu mai văd, să dispar. Prin fața mea și a lui Karlik a trecut ca o dimineață Cadavrobora și eu mi-am mai aprins o țigară. Am întins degetul arătător spre umărul rotund al copilului, dar am avut o tresărire. Mi-era teamă că nu există. A ieșit o femeie din bloc. Și-a făcut cale printre noi și a pășit nepăsătoare mai departe. Mi-a spus „Bună dimineața” și eu am dat afirmativ din cap, în semn de răspuns. Apoi a ieșit un elev care n-a luat-o spre stânga, unde e școala, ci a ținut-o tot înainte, printre noi doi, după care și-a văzut de drum. A ieșit și buna mea vecină de la parter, cea care îmi aduce dulciuri la fiece sărbătoare, când trece să-și ducă și gunoiul la tomberon. Femeia mi-a zâmbit și a mers înainte. Credeam că are să-mi spună ceva. M-a rugat să-i permit să treacă, dar eu m-am lipit de Karlik, m-am înclinat în fața ei și i-am arătat cu mâna drumul: „Poftim, doamnă, nu vă stau în cale”. Știam că ea este foarte bună și n-o să ne despartă. Dar buna mea vecină m-a înjurat, trăgându-mă cu putere într-o parte și, aplecându-se pe sub brațul meu, a trecut printre noi. S-a întors apoi imediat și și-a golit găleata de gunoi. „Domnule doctor, e târziu, trebuie să mergeți la serviciu”, mi-a zis în cele din urmă amabilă și s-a dus acasă. Nimic din cele întâmplate nu l-a afectat pe Karlik. Privea, cu ochii limpezi, în sus. M-am apropiat de el și l-am apucat de mână. Mi-a oferit-o fără să-și miște capul. Era viu, era foarte viu. Acum n-o să mai treacă nimeni. Am mai stat așa mult timp, până ce negura ne-a învăluit și pe noi. Se dizolvase totul. În fața noastră creștea ceața și noi nu mai vedeam nimic. Treceau doar rareori oameni, printre noi, ghiontindu-ne cu brutalitate. Dar după ce se depărtau, ne strângeam iarăși de mână. Au trecut mulți. Noi eram poarta lor, iar faptul că ne despărțeau trecând era satisfacția lor nemărginită. Unii erau agresivi. Ne țistuiau că le stăm în cale, deși le-ar fi fost cu mult mai lesne să ne ocolească. Numai Cadavrobora ne-a trecut prin față, indiferent, fără să ne privească, fără să-și ridice ochii din pământ. Ceața forma un fel de capsulă îngustă în jurul nostru. Conștientizasem că nu visez, că sunt lucid, că încă mai trăiesc și că existența lui Karlik ținea de realitatea imediată. De aceea m-am mulțumit cu starea de fapt a lucrurilor și mi-am zis să nu mă mai mișc. Să rămân aici, cu mâna aceasta micuță în mâna mea, privind în sus, la cer dacă vreți, și să văd ceață. Lasă-i pe oameni să treacă printre noi! N-am să le îngădui, însă ei au să insiste, n-au să se dea bătuți. De n-ar fi fost Karlik al meu atât de mic, ne-am fi strâns de mâini pe vecie, ne-am fi lipit sau legat mâinile. Însă el ceda de fiecare dată. El nu putea ține piept presiunii șuvoiului de oameni (căci apăreau din ce în ce mai mulți) care încercau să ne depărteze unul de altul. Asistam la balul cretinilor. Cu straie de sărbătoare și ritualul respectat întocmai. Dați-mi, vă rog, un om! Sau omenirea e manipulată de mojicia oricărui individ în parte? Dacă lumea e plină de cretini, de ce pizda mă-sii mai trăim? De ce nu vine o armată de monștri ca să ne omoare pe toți ca pe niște țânțari, să scoată mațele din noi și să ne facă terci sub tălpile lor? Apoi momâia care mătură străzile să-și facă meseria și să ne adune într-un container, să fim hrană păsărilor flămânde. A trecut și Catinca. Apoi Simona. Prima ne-a privit cu batjocură, a doua cu milă și regret. Pe urmă și-au strâns brațele între sâni, s-au făcut mici și ne-au silit să ne desprindem. Am început să cânt. Privind în sus, spre cer, și ținut locului de ceață, cântam. Micul meu prieten tăcea. „Hai să cântăm împreună”, i-am zis, dar se vede că nu m-a auzit și mi-am continuat melodia de unul singur. Am stat așa până seara, când iarăși ne-au separat, de nenumărate ori, locatarii ce se întorceau beți sau obosiți de la serviciu. Am rămas și noaptea. Credeam că o să dispară negura și Karlik o să-mi vorbească. Dar ceața se întețea, încât abia ne mai vedeam unul pe altul. „De ce taci?” l-am întrebat spre dimineață. Nu mi-a răspuns. Mă obișnuisem cu tăcerea aceasta de mormânt și n-am mai vorbit. Important era că a venit. Dacă va sta așa toată viața, n-am să-l părăsesc. Dacă va muri, am să mor și eu. De ce să mă gândesc ce se va întâmpla mâine sau poimâine? „Nu știu”, a zis Karlik, răspunzându-mi pe neașteptate după un timp. Și, fără ca el să-și dezlipească privirea din ceață, am început să cântăm amândoi. Îmi amintisem cum l-am văzut prima oară, atunci când mă pregăteam să-mi pun capăt zilelor și îmi dădui seama că intonăm și acum una și aceeași melodie. „Crezusem că n-o să te mai văd”, i-am zis. L-am tras de mână și am luat-o din loc. Mi-am lăsat geanta și tot ce mai aveam prin buzunare acolo, pe jos, prin fața blocului. Am ieșit din oraș și am trecut prin câteva lanuri de porumb. Apoi am lăsat în urmă un sătuc răposat - nu văzusem aici nici o suflare vie. Am intrat într-o pădure, pe care am străbătut-o cu mare greutate, cufundându-ne prin mlaștini, dar ne-am continuat drumul tăcuți, deși începuse la un moment dat să plouă furtunos și copacii ne băteau cu crengile peste gură. Noi însă nici nu aveam despre ce vorbi, fiindcă mergeam așa, fără să știm unde vom ajunge. Am ieșit pe un câmp ce se întindea neted sub picioarele noastre, ca cerul. Am zărit în depărtare un obiect negru și, fără să fi rostit vreun cuvânt, ne-am îndreptat într-acolo. Era o colibă părăsită. Era un iepure în ea, pe care l-am pus între noi, ca să se încălzească. Iar noi ne-am îmbrățișat, ca să-i ținem adăpost de vânt micului animal. Fulgerele treceau printre noi, ca niște viermi vânoși, iar tunetele ne loveau dureros cu palmele peste față. Fiindcă nu cunosc nimic mai mult decât ceea ce știu Trei zile la rând l-am ajutat pe Kelly Basca să descarce două camioane cu pesmeți și dulciuri la orfelinate și pușcării. Copiii și întemnițații îi sărutau dreapta binefăcătorului lor, iar el îi pupa pe frunte. În fiece seară, după lucru, Kelly mă invita într-o biserică, unde aprindea foarte multe lumânări. „Să fie spre odihna tuturor”, își argumenta gestul, surâzând cu o parte din buza de jos. Preoții îl luau în nume de bine pe acest om. Cu excepția călugărilor de la o mănăstire, unde până acum doi ani Kelly Basca își petrecea în fiece iarnă vacanțele. Respectul și dragostea frățească a monahilor față de el erau de netăgăduit. Fiindcă Kelly venea la toate slujbele, se retrăgea într-un colț adăpostit al bisericii și se ruga lăcrimând. Ieșea din biserică la fel de smerit și făcea plecăciuni chiar și în fața țârcovnicului și a lumânărarilor. Uneori, în toiul nopții, din chilia ce i oferea, se auzea întinzându-se peste curtea plină de flori a locașului monastic plânsetul lui deznădăjduit. L-a rugat într-o zi pe stareț să-l tundă călugăr și să-i dea sutană. Însă, potrivit canoanelor bisericești, oamenii căsătoriți și încă părinți ai multor copii nu sunt primiți în obștea monahală. De aceea fu refuzat. Descurajat, Kelly Basca a bătut-o crâncen pe soția lui și i-a fript mâinile cu fierul de călcat, strigând la ea: „Curvo, din cauza ta! Din cauza ta eu nu pot să ajung la Dumnezeu. Am să-ți dau foc, ca să nu te găsească nici dracii, iar eu am să-i călugăresc pe toți fiii mei, pe toate fiicele mele”. Femeia s-a dus a doua zi la stareț, arătându-i și acestuia toate cele făcute de Kelly Basca, însă starețul n-a crezut-o. „Îl cunosc pe fratele Kelly și sunt convins că el nu e în stare să ridice mâna nici măcar asupra unei gâze”. Zadarnice au fost toate jurămintele și rugămințile necăjitei, care-i păreau starețului mai mult decât bizare. „Fratele Kelly respectă toate cele patru posturi de peste an, se mărturisește și se împărtășește nu numai în posturi, e un om de o bunătate îngerească, care-i gata să-i dea aproapelui chiar și ultima haină de pe el”. „E un monstru, preacucernice părinte, afirma deznădăjduită femeia, e un bețiv sadea și mă bate seară de seară cu fierul de călcat în cap. Uitați-vă și sfinția voastră la tâmplele mele, la mâinile mele, la ochii mei. Se trezește câteodată noaptea și-mi smulge părul din cap. Fără vreun motiv, numindu-mă „curva dracului”. Pentru numele lui Dumnezeu, nu l-am înșelat, părinte, niciodată. Și atunci se trezesc copiii și plâng, iar ei le leagă gurițele și mă trage de păr cu și mai mare sârg...”. „E o femeie rătăcită, i-a spus a doua zi Kelly Basca starețului, mi-e milă de ea și mă rog întotdeauna ca Mântuitorul și toți sfinții să o lumineze. E îndrăcită și sufăr mult din cauza ei, iar când intră duhul necurat în ea, se bate cu capul de pereți și-și bate joc de sine, ca o masochistă. Roagă-te și tu pentru ea, părintele meu”. În următoarea iarnă, Kelly Basca a donat mulți bani pentru reconstrucția unei bisericuțe de pe teritoriul mănăstirii și chiar el a participat în calitate de zugrav la renovarea construcției. În semn de recunoștință, a fost răsplătit cu un înalt ordin bisericesc și i s-a permis să stea în timpul Sfintei Liturghii chiar în altar, alături de un mare ierarh. Kelly Basca nădăjduia de mult să aibă acces dincolo de pragul altarului și, în semn de recunoștință, a îngenuncheat în fața unei icoane, și-a acoperit fața cu palmele și nu s-a ridicat de acolo până la sfârșitul slujbei. Apoi l-a rugat pe ierarh să-i permită să predice, iar acesta s-a lăsat înduplecat doar după insistențele starețului și ale celorlalți ieromonahi și ierodiaconi. - Iubiți frați întru Hristos! a zis de pe amvon, cu ochii aprinși de lacrimi, Kelly Basca. Vreau să-i mulțumesc divinității și arhiereului nostru că m-au învrednicit pe mine, mult prea păcătosul rob al lui Dumnezeu, să vă vorbesc în această sfântă zi. „Iubiți-vă unii pe alții”, a zis Hristos. Eu vă poruncesc același lucru – iubiți-vă aproapele, soții ori soțiile, copiii și dușmanii! Dar să nu-i iubiți pe prietenii voștri, pentru că această dragoste e firească și nu cere sacrificiu. E mai greu să-ți disprețuiești prietenii. Am eu dreptate sau nu? Am! Vă zic eu că am. Nu-i urâți pe oamenii care vă doresc binele, ci pe cei care sunt în stare să se jertfească pentru voi și să vă satisfacă toate dorințele spirituale sau trupești. Învățați-vă să luptați cu voi înșivă în orice împrejurări și să nu faceți nici un lucru care ar putea să vă aducă bucurie. Sunt de acord că este foarte greu să iubiți un ticălos care-și bate joc de voi, însă e mult mai anevoie să vă bateți chiar voi joc de cei pe care-i iubiți. Încercați, iubiți frați, să faceți precum vă zic eu, păcătosul, și luptați cu orice dorință a trupurilor și a sufletelor voastre, luptați până la epuizare, până veți muri, dar nici atunci să nu cedați. Dacă așteptați cu toată inima și simțurile voastre să vi se întâmple ceva în viață, faceți tot posibilul ca să nu se întâmple. Dacă vă complaceți în suferință, îmbătați-vă, ca să fiți veseli, sau căutați o altă modalitate de a depăși această stare. Iar dacă suferința vă deprimă, bucurați-vă și răbdați. Să vă aibă Dumnezeu în pază și să vă întărească! Din acea zi, starețul i-a interzis lui Kelly Basca să mai intre în mănăstire. Astăzi, după cele trei zile în care am descărcat camioanele, stau cu Kelly într-un bar. Și el îmi spune că sunt un derbedeu, fiindcă nu cunosc nimic mai mult decât ceea ce știu. „Faptul că ești doctor, băi, nu mă scutește de plăcerea de a-ți băga un cuțit în burtă. Dacă faci medicină, trebuie să cunoști perfect și consecințele metafizice ale morții celor pe care-i lipsești tu de viață. Căci toți doctorii sunt ucigași. Locul vostru e la pârnaie! Voi asasinați oameni nevinovați și salvați viața nulităților. Dezastrul spiritual și moral al societății moderne este o catastrofă creată de voi. În inimile voastre trebuie săpate cimitire, în sufletele voastre trebuie să fie deschise filiale ale iadului...” Îmi turnă o cinzeacă, ciocnirăm paharele și adăugă: „Tu acum tremuri. Tremuri, pentru că ești un căcăcios. Pentru că știi că viața ta depinde în această clipă de mine. De acest cuțit, pe care-l păstrez cu sfințenie în buzunar, îl vezi? Toți oamenii mizerabili tremură. Dacă ți-aș fi fost profesor la facultate, te-aș fi împușcat la primul examen, după ce te-ai fi bâlbâit scârbos la întrebarea mea despre existența de după mormânt a pacienților pe care-i transformi în leșuri și de responsabilitatea ta pentru aceste crime.” Am ciocnit din nou, după ce Kelly Basca umplu iarăși paharele și-i întinse vesel o bancnotă unui cerșetor care umbla hai-hui prin bar. Nici cu prețul vieții n-am să vi-l dau Să mă iertați, fraților, imbecililor și iubiților, dar m-am săturat să trăiesc de dragul respectării jurământului lui Hipocrate, al mitei pe care o iau zilnic de la cei mai periculoși recidiviști, al certificatelor pe care le eliberez acestora motivând că-s bolnavi mintal cu scopul de a-i salva de la pușcărie. M-am plictisit să tai oameni și să-i văd sfârșindu-se, cu spume la gură și cu fețele alb-vineții, sub bisturiul meu, blestemându-mă, înjurându-mă, batjocorindu-mă. Eu sunt și chirurg. Sunt un specialist bun. Eu am vărsat cascade de sânge, mâinile mele s-au scăldat ca niște prunci în lichidul vieții, pe degetele mele se văd întotdeauna urme roșii – urme de speranță. S’ț’se usuce creierii, domnule doctor, și să mori nebun. Mi-e silă să mai exist de dragul scrisului poeziilor și al romanelor sau al răspândirii bizareriilor prin gazete. E ca și cum aș trăi în van, ca și cum aș trăi murind. Să nu ai pe nimeni lângă tine în clipa cea de pe urmă, iar medicii să te împungă cu ace infectate cu HIV ca să te dezbare de iluzia supraviețuirii... De câte ori merg la cimitir, dau acolo peste o cățea dolofană, care mă privește suspect. E foarte cuminte și n-am auzit-o niciodată măcar să hârâie la cineva. Dar mi-e frică de ea. Tocmai privirea-i calmă și mișcările ei domoale mă înnebunesc. Îi arunc întotdeauna câte o bucată de pâine cu slănină, dar ea nu se clintește. Mă urmează oriunde m-aș duce și apoi mă conduce înapoi spre poartă. Are niște ochi bulbucați și o limbă probabil mai lungă decât ar fi trebuit, pe care o ține totdeauna scoasă din gură. E neagră. Odată, m-am ascuns după un pom de la intrarea în sălașul morților, ca să văd dacă ea procedează la fel și cu ceilalți oameni. Am rămas surprins, constatând că ea de fapt mă aștepta pe mine, iar de ceilalți nu se interesa. Dacă am vreun însoțitor, cățeaua ne urmează la o depărtare mai mare, dar oricum își manifestă toată atenția față de noi. S’te castreze bunelul meu, iar copii mei să-ți pună o bombă în lift. Mie îmi place să-l fac fericit pe omul la care țin. Și dacă nu am reușit până astăzi, cine dracu’ vă face să credeți că n-aș putea-o face anume acum, când am găsit în lume un singur om? Hristos spune că, în timpul de pe urmă, pe pământ vor rămâne foarte puțini oameni, încât atunci când vom întâlni pe stradă vreunul, vom fi cu adevărat uluiți. Dacă-i așa, dați-mi-l vă rog pe omul meu și căutați-vă de treabă, pentru că foarte degrabă vom pieri ca muștele, la unison. Uitați-vă la faptele voastre și gândiți-vă la viitorul vostru. Iar mie dați-mi-l pe Karlik. Lăsați-ne în pace și duceți-vă dracului și futeți-vă, beți, frecventați discotecile, saunele și cluburile de noapte, trageți o iarbă, bârfiți-vă, urâți-vă, iubiți-vă, căcați-vă, mâncați – trăiți-vă viața. Să ți se umple casa cu broaște care să-ți mănânce pâinea. După toate prostiile prin care am trecut în zbuciumata și hurducata mea viață, după toate aberantele iluzii pe care le-am aruncat în stânga și-n dreapta mea, după ce că nici n-am iubit, dar m-am forțat să iubesc până la tâmpenie, după ce am vrut să omor și să fiu omorât, vedeți și voi că am găsit un om. Pe care nu-l iubesc, dar pentru care sunt în stare să fac orice, inclusiv să mă debarasez de fiecare dintre voi. Dinspre voi, să am iertare, pute a falsitate mascată, a egoism frecat între buci miroase în jurul vostru. Voi nu mai sunteți oameni, pentru că ați pierdut omenescul. Supărați-vă, dacă vreți, până-mi veți da dreptate. Să adormi în agonie în fiece seară și să te trezești cu durere de dinți de câteva ori pe noapte, iar dimineața să-ți spargă alții ușa ca să te jefuiască și să te maltrateze. V-ați ridicat cu hurta, ca o oaste de șobolani, contra noastră. Încurajările voastre sterpe din alte dăți și-au arătat colții și zâmbetele voastre angelice și-au implantat colții în noi. Vă țineți mână de mână, sunteți uniți și inexpugnabili. Acei dintre voi care v-ați urât unii pe alții, acum vă înfrățiți, vă iubiți, vă adorați. Să mori, domnule doctor, în chinuri, să te lovească o mașină când te-i întoarce acasă. V-ați amintit de buna cuviință, de Dumnezeu? Oare nu pe acestea le-ați scuipat până acum? Buna mea cuviință este astăzi numai viața mea și a lui Karlik. Iar viața mea nu există fără el. Dacă mi-l luați, să adunați mai întâi bani, să cumpărați lumânări, prosoape, sicriu de 1,75 lungime, pomeni și ce mai considerați de cuviință, ca să fiți creștini măcar în cele din urmă. Să ieși dimineața din casă și toată lumea să-ți arunce cu pietre în cap și să-ți pună copiii piedici, ca să te întinzi pe jos și ei să se distreze. În ciuda tristeții voastre, eu aș reuși să-i aduc fericirea lui Karlik. În ciuda dragostei voastre față de mine, voi mă veți împiedica s-o fac. Să-ți scoată ochii prietenii tăi și să-ți dorească fericirea. S’te alunge apoi de la servici, pentru că n-ai ochi. De aceea beau. Beau mult și mă fac praf. De două zile torn în mine cantități impunătoare de spirt și nu mai ies din casă. Nici după pâine. Ce să fac eu cu pâinea – mâncarea mea zilnică din ultima vreme? Să-mi provoc căcatul? Să mă bășesc, iertați, ca să-mi dau seama că încă mai trăiesc, că în registrele de stare civilă numele meu încă mai figurează ca al unui cetățean viu? Crăpați voi în locul meu - supă cu tăiței și tort cu înghețată, carne la grătar și răcituri cu muștar, chipsuri și murături, dropsuri și mere coapte, pește înăbușit și cartofi prăjiți, ciocolate și rulade, plăcinte cu varză și semințe de floarea soarelui, brânză și marmelade, și porcării, și porcărele. Băgați cât încape, intoxicați-vă, borâți și iarăși mâncați. Când vei visa frumos, să-ți cadă tavanul în cap, dar să nu ai bani pentru reparație. Așa sunt curat, mă dezintoxic, tind spre perfecțiune. Și nimeni nu are treabă cu mine. Azi e ziua mea de naștere și de aceea beau dintr-un pahar de cristal – un vechi cadou de la Simona. Câteodată pic în paranoia și-mi fac iluzii că cineva se gândește la mine. Pe urmă uit totul și adorm unde se nimerește – pe budă, în bucătărie, la balcon. Când are să vină el, n-am să put, pentru că mă îmbălsămez preventiv. Am să miros frumos. A mai rămas o zi. Să ceri ajutor de la toată lumea, când vei fi mai deznădăjduit, dar să nu te audă nimeni. Doar să-ți zâmbească. Îmi ziceți să lupt. Cât de caraghioși sunteți. Mai luptați și voi, căci sunteți o imensitate de forțe muncitoare, iar eu sunt unul. M-ați înconjurat cu pistoale și ciomege și mă sfătuiți să lupt. Ce vreți, să vă omor pe toți? Mai bine să pier eu, decât să rămână pământul pustiu. Vă dăruiesc vouă bucuria de a fi învingători! Dar v-o las de bunăvoie, ca să crăpați de ciudă, ca să vă anihilez egoismul. Ori vreți să vi-l dau pe Karlik? Nici cu prețul vieții n-o s-o fac. Atâta timp cât trăiesc eu, Karlik n-o să plângă niciodată. Să nu-ți intre nimeni în casă și să te evite toți. Să rogi pe cineva să stea de vorbă cu tine și el să te plesnească peste bot. Eu plec. Împreună cu mintea mea plec. Nimic din cele în care am crezut până acum nu mai există: respect, omenie, prietenie, dragoste, frăție - căcat. Măi fraților, noi suntem un imens căcat! Și eu, și voi. Dar vreau și eu, ca și voi, să am parte de ceea ce am căutat toată viața și abia acum vedeți că am găsit. De ce-mi luați ultima firimitură de viață, de ce-mi luați ultima nădejde că aș putea supraviețui și eu? Să-și facă cele mai scârboase jivine ale pământului locuință în casa ta, să doarmă în patul tău și să mănânce din gamela ta. Căutați să aflați sensul metafizic al existenței voastre? Și pentru asta citiți cărți, consultați specialiști, vă uitați la filme și meditați. Oare v-ați născut în veacul cămilei? Nu știți ce-i veacul cămilei? Veacul cămilei, na! Vă zic eu ce să faceți ca să găsiți răspuns la întrebările ce vă preocupă. Priviți-vă atent unii pe alții. Să-ți pierzi orice speranță și să mori în singurătate. Să putrezești în casa ta și nimeni să nu știe. Să-ți găsească peste câțiva ani oasele făcute bucăți și să ți le arunce într-un tomberon, iar cei care vor fi prin preajmă și vor vedea să se îngrețoșeze uitându-se la ele. Acum începe viața ta Să mergem să căutăm floarea dragostei, care crește într-o prăpastie. Să căutăm mai întâi prăpastia și apoi să cădem în ea, peste floarea dragostei, să ne înțepăm în spinii ei și să murim. În pofida insistențelor mele, n-am reușit să văd fața Bartolomeei. Era acoperită cu un prosop și polițiștii, pe de o parte, cum și administrația balamucului, pe de altă parte, deși știau toți că a fost pacienta mea, mi-au refuzat categoric permisiunea să mă apropii de ea. Au găsit-o la periferia orașului, în beciul unei case părăsite. Adică i-au găsit fărâmele din trup, pentru că aflasem de la un asistent că trupul fusese tăiat în bucăți și era împrăștiat prin toată pivnița. Ochii ei dulci – miracolul Bartolomeei – pluteau pe un strat gros de ulei într-o tigaie pe aragaz. Evident că focul nu era aprins, fiindcă plita fusese lăsată aici de vechii stăpâni și nici nu funcționa. Nasu-i tăiat și dinții scoși îi erau introduși în vagin. Picioarele și brațele fuseseră găsite, roase de viermi, prin diferite poloboace, iar cele douăzeci de degete ale ei erau îndesate bine într-un borcan. I-au lăsat capul pe umeri și acest lucru mă bucura, asigurându-mă cumva încă o dată, de data asta aproape pe neștiute, că Bartolomeea a fost sănătoasă mintal. Un alt medic îmi șoptise că defuncta fusese probabil sfâșiată de un animal, având în vedere faptul că pe trup se vedeau împrăștiate fire de păr negru de câine. Însă investigațiile organelor în drept au dus la concluzia că asasinul a fost un bărbat și a acționat de unul singur. După ce i-am descusut pe toți colegii mei care au avut acces la răposată, am constatat și eu că principiul contradicției planează mai mult ca sigur asupra acestei crime. Am mai aflat că Bartolomeea fusese îmbrăcată într-o rochie roșie, deși plecase de la spital în halatul ei alb de care îmi jurase în repetate rânduri că nu se va despărți niciodată. Ea vedea în alb un mijloc al purificării de omorurile de care era vinovată, iar culoarea roșie, dimpotrivă, o tulbura și o făcea să plângă. Le-am explicat polițiștilor că Bartolomeea aștepta zi de zi pe cineva, pe care-l considera adevărul suprem. Ea ar fi putut să fugă din ospiciu oricând, deoarece nu era supravegheată și ieșea în fiece zi la poartă. Deci, faptul că a plecat anume în sâmbăta aceea dă de înțeles fie că persoana așteptată a venit după ea, fie că Bartolomeea știa unde se află respectiva persoană. Polițaii însă mi-au zâmbit cam jegos și m-au rugat să-mi văd de treaba mea. L-am întrebat pe asistent, care era cel mai sociabil cu mine și îmi destăinuia adesea toate secretele colegilor noștri, unde se află casa în care au găsit-o, dar el a roșit, dând repede din cap ca un debil mintal, ceea ce m-a făcut să înțeleg că se află în mare încurcătură. Mi-a răspuns doar: „Undeva, la marginea orașului, domnule doctor”. Am condus-o la țintirim doar eu, asistentul, medicul-șef – un grăsan imens și prost cât Europa Unită – și doi polițiști. Aceștia din urmă s-au postat de o parte și alta a sicriului și nu dădeau voie nimănui să se apropie de el. Am chemat un preot și am propus să o înhumăm în groapa pe care o săpasem eu cu Kelly Basca și cu ceilalți voluntari, însă groparii mi-au spus că aia e o groapă pregătită pentru o eventuală catastrofă umană. „Ce treabă aveți voi cu groapa mea?”, le-am zis scârbit. Ei au adăugat că dacă-i a mea, să mi-o păstrez pentru mine, dar să nu-i bag pe alții în ea. Nici preotului nu i-au permis să vadă bucățile ce rămăseseră din draga mea pacientă. „E un caz grav”, a bălmăjit un polițai. După ce au coborât sicriul, m-am apropiat și eu de marginea gropii și am privit în jos. M-a cuprins o spaimă teribilă și simțeam cum mă prăbușesc și eu după ea. „Lăsați doctoru’ să-și ia rămas bun de la bolnavă”, a pițigăiat din nou polițistul și toți s-au depărtat la câțiva pași de noi. Sunt un ratat, ai avut dreptate, draga mea Bartolomeea, am șoptit printre sughițuri. Aș fi vrut să înșfac sicriul și să-i lovesc pe toți în cap cu el, să fugă, cretinii dracului, și să mă lase s-o văd. S-o sărut dulce și să-i doresc pace, să-i spun că poate aș fi iubit-o de n-aș fi fost medicul ei, poate că aș fi ocrotit-o de n-aș fi fost într-adevăr un ratat. „Dragul meu, nu mi-e frică de nimic în afară de moarte, îmi zicea ea. Spune-mi, te rog, încurajează-mă, asigură-mă că n-am să ajung niciodată la țintirim. Acolo mă așteaptă iubitul, mama, copiii, ca să mă chinuie noapte de noapte”. Încercam să-i intru în voie și-i spuneam ceea ce dorea, dar ea mă privea cu dispreț: „Medicii voștri nu m-au înnebunit în asemenea hal ca să nu fiu conștientă că acolo se vor termina toate speranțele mele”. Acum dormi, draga mea Bartolomeea. Þărâna nu-ți poate fi ușoară, pentru că pământul este greu. Să-ți fie ușor sufletul. A venit în sfârșit cel pe care îl așteptai și ai aflat adevărul suprem. Uită-le pe toate, toată viața ta a fost un balamuc, iar balamucul e un vis urât din care te poți trezi abia după moarte. Acum începe viața ta, Bartolomeea, pe care o vei trăi așa cum vei dori, fiindcă nimeni nu te va mai vedea. Te vom astupa doar cu humă. Acum începe libertatea ta și nu va mai trebui să te conformezi mizeriilor omenești, nu vei mai fi silită să respecți legile tuturor ingraților, nici să trăiești după un regim stabilit de un oarecare dobitoc. Mâine ai să dormi cât ai să vrei, căci n-or să mai vină infirmierele să te trezească la ora șapte. Și poimâine la fel. Acum l-ai văzut și pe Dumnezeu, pe care încercai să-l visezi nopțile, ca să înțelegi că ești iertată. Știu că nu e așa cum ți-l închipuiai și nu are cămașă albă cu nasturi roz, nici barbă nu are. Nu seamănă cu tatăl tău, nici cu iubitul tău. Să-i spui că-l rog și eu să te ierte. Adormi în pace, du-te la copiii tăi. Ei te așteaptă de mult, în poienița cu frunze roz... Am ridicat brusc privirea de pe sicriu, auzind o respirație greoaie. De partea cealaltă a gropii, dând vioi din coadă, mă privea cu ochii ei bolnavi cățeaua dolofană. Am tresărit și m-am tras îndărăt. Iar cățeaua a mirosit pământul de pe marginea mormântului și s-a lins pe bot. Apoi, foarte cuminte, s-a retras și le-a făcut loc groparilor. Cei doi polițiști mă examinau amuzați și râdeau ca doi haiduci. „Să mergem să mâncăm, să o pomenim și să bem”, a glăsuit medicul-șef și s-a bătut aproape satisfăcut pe burtă. Draga mea Bartolomeea, și acum își mai bat joc de tine pidarașii3 naibii. Dinspre mormânt, a trecut ca o suflare de vânt peste noi și cățeaua dolofană a fugit zglobie cu pași mărunți ca de scroafă spre poarta cimitirului, privind în urmă, convinsă că o urmez. Câte două ceaiuri Școlarii se vor întoarce acasă triști. Le vor povesti părinților cum cei din clasele primare le-au furat din geantă gustarea. Nopțile mele au boala Basedow. Nu pot să adorm pentru că știu că în casa mea mai este cineva. Dacă îmi vine somnul, acela mi se apropie de pat, întinzându-și degetele ca să mă pipăie. Și atunci deschid ochii cu repeziciune, ca să-l prind. Dar nu reușesc. Deși fac încercări zadarnice ca să-mi provoc singur visele care mi-ar dărui somnul, până spre dimineață duhurile alea bizare mă batjocoresc în fel și chip, ca apoi să adorm transpirat pe genunchii spaimei și să mă trezesc buimac târziu, cam după amiază. Ieri seara, tocmai când mă întorsesem cu fața la perete, m-a lovit pe umăr o labă gelatinoasă. Cred și acum că era verde. Îmi lăsă pe piele un lichid vâscos și rece. Privii îngrozit la spatele meu. Era Gonea, care mi se adresă bucuros: „Ei, ia zi-mi și mie ce mai faci?!”. M-am uitat pieziș la palmele lui și erau omenești, doar că puțin mai galbene. „Domnule președinte, i-am zis, tu doar ai murit. De unde mi-ai apărut în casă și încă la ora aceasta?”. „Am venit și eu să te văd”, mi-a surâs Gonea. Ca să depășesc starea de șoc în care mă pomenisem, îl ispitii: „Știi, Gonea, ieri l-am văzut pe fiul tău într-un autobuz. Era foarte vesel”. (Înainte de moarte, Gonea și-a sunat feciorul și i-a spus: „Adio, puiul meu”). „Pentru că-și iubește gagica”, mi-a tăiat-o. „Dar tu, măi Gonea, ce mai faci?”. „Bine, mersi, mă pregătesc pentru o întrevedere foarte importantă... Dulcele meu prieten m-a rugat să-ți transmit că va veni la tine în momentul în care te vei aștepta cel mai puțin. Dar să nu-ți fie frică”. „Zi-mi și mie, Gonea, cine e prietenul tău”. „E ăla pe care-l aștepți zi de zi. Zadarnic te pregătești, fiindcă totul va începe și se va sfârși ca o partidă eșuată din start”. „Auzi, Gonea, să mă ierți, dar spune-mi, te rog, tu ești fericit?”. „Eu sunt, asta contează”, mi-a zâmbit prietenește și s-a evaporat. Sincer să fiu, mă adaptasem cu prezența lui și vroiam să-l mai descos, căci era binevoitor, voiam să-l întreb cine l-a omorât și din ce cauză, însă dispariția lui spontană m-a făcut să aprind toate luminile din casă și să aștept tulburat să se facă ziuă. Nu pot să adorm pentru că am o pernă în brațe, o pernă fără de care n-aș fi existat acum, fără de care l-aș fi constrâns pe el să vină prea degrabă sau l-aș fi omorât pe preacucernicul Barkosa. Noapte de noapte, când mă culc, îmbrățișez perna și o sărut. Ea este tot ce mi-a mai rămas, unica în care pot să mai cred. Mă adresez ei ca unui copil și uneori îi spun povești, îi recit poezii sau îi povestesc ultimele evenimente care m-au impresionat sau m-au dezamăgit în acea zi. La urmă îi zic noptică bunică și în clipa aceasta încep să plâng. Nu știu de ce plâng, dar lacrimile îmi curg fără încetare, ca o căldare de vin în stomacul unui alcoolic cronic și dilit. Știu doar că noptică bunică îmi amintește de Karlik, de ceea ce nu e al meu și nici nu va fi, dar pentru care mai trăiesc, de ceea ce m-a făcut să învii când eram doar un stârv aruncat peste bordura intereselor Catincăi. Apoi îmi mângâi perna, ca măcar ea să poată adormi și am grijă să nu se așeze vreun țânțar sau vreo muscă pe ea. Când observ că se luminează afară, îi povestesc ce-aș fi vrut să visez dacă aș fi adormit. Nu pot să adorm pentru că port la mână un ceas care nu funcționează, însă mă face să mă uit la el de zeci de ori pe noapte și să-mi dau seama că n-a mai rămas mult. Când se face ora 2.15, pe care-o indică ceasul, sar din pat și ascult concentrat dacă e liniște în bloc. Auzind vreun sunet, îmi adun florile pe lângă pat, sărut cu cea mai mare dragoste perna mea roșie și ceasul, căruia nu uit să-i mulțumesc că s-a oprit anume la această oră. Și aștept. Aștept încordat până dimineață, fără să mă mișc din pat. Aștept să bată cineva la ușă sau ca ea să se deschidă val-vârtej și să intre el. Nu pot să adorm pentru că știu că în fiece clipă moare cineva și se naște altcineva, că unul rage, iar altul oftează, că oamenii se fut, dar cred că se iubesc, că oamenii care se iubesc se tem să se iubească și sunt șutați din viață în numele eticii și al lui Dumnezeu, că cei flămânzi se tem să mănânce, că prin subsoluri trăiesc oameni geniali, iar la catedre stau niște bovine, că oamenii care cred că-s fericiți se tem să pronunțe acest cuvânt ca să nu-i audă cineva, că întemnițații încă mai cred în libertate, că libertatea încă mai persistă ca un fluture mort în conștiința oamenilor. Copiii vor avea buchete de flori și vor fi îmbrăcați în haine noi în prima zi de școală. Nu pot să adorm pentru că se apropie prima zi de școală. Și atunci am să-l pierd pentru totdeauna pe Karlik. În fiece dimineață mă uit în oglindă și văd un animal. Apoi mugesc mult timp, îmi scuip umbrele de pe pereți și-mi amintesc de Simona. Fac câte două ceaiuri. Pe unul îl beau eu, pe celălalt îl pun pe perna mea roșie. Ies din casă cu același buchet de flori. Îl duc la spital și-l pun într-o vază. Iar seara, îl aduc înapoi acasă. Îmi zic că de mă voi întâlni cu el, am să mă culc pe o bancă sau pe șosea și am să ridic buchetul cu ambele mâini, ca pe un drapel al unei ideologii antiumane. Ca să ne bucurăm amândoi. Eroismul e la pârnaie, la ospiciu, în moarte Pe strada centrală mergea un om cu pălărie și cu steagul țării ridicat deasupra capului. Îl urmau încă vreo cinci. Printre ei și o bătrână care plângea. Scandau ceva. M-am oprit și i-am examinat atent. Ce-i cu viața acestor oameni? m-am întrebat. Din ce este construită ea? Oare numai din neputință? Din neputința de a sta acasă, de a merge la o bere, de a săpa o groapă sau de a aștepta pe cineva care în mod netăgăduit va veni? Pe primul, ăla cu pălărie, îl mai înțeleg. Bine, a ajuns omul la bătrânețe și probabil că abia acum i s-a aprins țârtița să devină celebru. Aceasta se vede foarte ușor din expresia feței lui. De aceea se fălește cu steagul ăla murdar și speră că va apărea din clipă în clipă cineva de la televiziune, ca să-i arate moaca la buletinul de știri. Bineînțeles, el o să umble hai-hui cu drapelul lui până seara târziu, pentru că tv-ul n-are treabă cu el, apoi o să plece acasă și-o să-și suduie nevasta, zbierând prin casă că în țara asta nu există democrație. El ar putea să vină și mâine, și poimâine, dar în fiecare zi va fi urmat de tot mai puțini oameni, ca până la urmă să moară așa, cu steagul în mână, în fața Casei guvernului. Dacă va avea atâta răbdare, o să-și atingă scopul. Numai că n-o să apară la tv ca un erou național sau ca un patriot, ci ca un babalâc dement. Dar ceilalți? De ce merg ca oile din urma berbecului? Oare nu văd că nici câinii străzii nu le dau măcar cea mai neînsemnată atenție? Pentru bătrânii singuratici, soluția optimă de a depăși crizele vârstei a treia este să se adune într-un parc și să-și povestească ce oameni minunați au fost ei în tinerețe. În asemenea momente te cuprinde sentimentul mândriei cel puțin, și este deja un progres. Pentru că fiecare moșneag, relatându-și faptele din trecut, exagerează în mod evident. Iar când se adună mai mulți bătrâiori calici, chiori și surzi, balta aceea lâncedă plină de exagerări ca de ditamai nuferii te amețește și-ți vine să sari în sus și să faci caz, ca un mânz. De exemplu, bătrâna aia care plânge ar părea mai puțin jalnică dacă și-ar invita colegii de suferință acasă la ea și le-ar povesti cât de frumoasă era în tinerețe și cum se târau pe brânci flăcăii la poarta ei, cum a decurs prima ei experiență sexuală, când a avut primul orgasm, cum s-a căsătorit, și era sau ba devotată soțului ei, fie-i țărâna ușoară. Auzind acestea, liderul lor cu pălărie sigur că ar uita de cârpa lui tricoloră și de visul de a deveni protagonist al știrilor zilei și ar lua-o pe bătrână la refec: „No, no, no, tăceți, vă rog, doamna mea, că eu ce muieri am avut, de mă invidia tot satul. Da eu am ales-o pe cea mai frumoasă, că avea niște țâțe că nici minte nu-i trebuia, dar ea era și deșteaptă, doar era învățătoare”. Apoi ar interveni probabil slăbănogul ăla care abia-și mișcă cracii din urma lor și căruia îi saltă umărul stâng la fiece doi pași. „Vai, doamnă, de ce nu ne-am întâlnit noi în tinerețe? Eu v-aș fi cerut mâna și am fi trăit o viață lungă și fericită, să avem mașină și casă cu multe etaje. Puteam să fim fericiți până azi.” Bătrâna va începe iarăși să bocească foarte entuziasmată: „Să știți, domnule, că aveți dreptate. Vai, cât de fantastic ar fi fost totul alături de dumneavoastră!” Păcat, păcat că nu a fost așa cum nu a fost – iată boala care-i macină pe toți oamenii, care le dezvăluie prostia și nulitatea. Printre ei trebuie să fie și moșnegi din ăia care tac. Ascultă, tac și dau din cap. Aceștia sunt cei mai gravi, dacă nu au curajul să se mulțumească cu rahatul din care i-a servit viața, dacă au ajuns în momentul în care îi desparte de moarte un singur păscior, dar ei încă nu și-au dat seama că existența terestră e ca un balon care zboară visător până în secunda când va plesni imprevizibil. Există baloane foarte frumoase și mai puțin frumoase, multicolore sau colorate într-o singură nuanță, dar toate sunt goale în interior. Un om este egal cu un balon. Indiferent de luciditatea acestor babalâci, ei s-ar simți cel puțin mai confortabil dacă și-ar supraaprecia trecutul. Sau chiar dacă pur și simplu și l-ar povesti. Dar ei, din câte văd, se deplasează cu steagul în frunte și-l așteaptă pe domnul prim-ministru sau pe alt mutant politic să le iasă afară și să-i întrebe: „Ce-i cu voi, bă?”. Ei îi vor cere pensie sau alegeri repetate sau dezrobire de sub jugul cutare și înrobire sub un alt jug, ar putea să mai solicite limbă și alfabet, ca să pară mai serioși și apoi, în cel mai bun caz, li se va promite ceva neesențial și se vor întoarce acasă. Însă lucrurile vor rămâne pe vechiul făgaș. Pentru că starea lucrurilor nu se schimbă niciodată din voia unor cetățeni, nici a întregului popor, ci potrivit strategiilor geopolitice sau social-economice stabilite anterior de anumiți politicieni care la momentul potrivit sunt trimiși în fața gloatelor ca să le manipuleze potrivit unor planuri bine stabilite. Mă uit la acești oameni și văd niște mâțe jerpelite și păduchioase, bătute cu picioarele de copiii străzii și scuipate între ochi de cei mai mari, văd niște potăi mici-mici care latră de după un gard cu glasul lor abia auzit, încercând să atragă atenția vreunui trecător, să fie și ele luate în seamă măcar o singură dată, văd un țânțar care-și dă sufletul, dar încearcă și el măcar să piuie. Observ că și ei se uită la mine. S-au oprit și-mi zâmbesc. Ei cred că vreau și eu să mă solidarizez mersului lor. Dar eu nu le zâmbesc, ca să nu-i încurajez, ca să-i fac să înțeleagă cât de rușinoasă e „acțiunea” lor. Eu aș vrea să le arunc câte o piatră în cap și apoi să chem ambulanța și să le spun doctorilor să-i ducă la spitalul meu. Locul acestora e la balamuc. Dacă ai ajuns la o vârstă atât de înaintată și n-ai înțeles cât ești de degradat, trebuie să mergi de bună voie la balamuc. Cu mâinile ridicate! Și atunci vei fi erou. Atunci îți voi oferi cel mai bun salon și te voi invita seara în biroul meu, la o cafea. N-am să-ți dau medicamente, ci am să te păstrez ca pe un exponat al înțelepciunii umane. Dacă ai ajuns în așa hal la bătrânețe, înseamnă că ai trăit ca un prost și n-ai treabă printre oameni. Reabilitează-te! Eroismul nu se demonstrează în fața instituțiilor de stat, iar steagul ăla poți să ți-l bagi în fund. Eroismul e la pârnaie, la ospiciu, în moarte. În moartea ta este eroismul de care ai dat dovadă întreaga ta viață. Iar dreptatea n-o poți cere de la niște criminali care au devenit foarte importanți. Dreptatea o puteți cere numai de la Dumnezeu, proștilor! Chiar dacă nu credeți, rugați-vă, căci altă ieșire nu mai aveți. Aceasta este ultima voastră șansă, e condiția prin care ați mai putea fi suportabili. Pentru că mâine-poimâine o să pieriți și cineva o să-și borască mațele peste amintirea voastră. A venit să mă vadă fericirea La balcon, dincolo de fereastră. Nu mai văd nimic. Totul e atât de minunat. Parcă-s niște copaci, parcă-s niște șopârle uriașe cu cozile ridicate, parcă aș vrea să urlu. Parcă creaturile terestre și-au săpat gropile și s-au afundat, ca niște râme, în ele. Cât de minunat ar fi dacă nu s-ar mai scula, dacă le-ar ploua în cap cu pământ și până în zori li s-ar opri inimile. Atunci vom rămâne numai noi. Da, n-o să mai așteptăm pe nimeni, n-o să ne mai fie frică că va afla cineva despre noi. „Din acești țânțari am putea crește noi”, i-am zis. Dar ea a râs și mi-a răspuns că pe noi nimeni nu va putea să ne ucidă. Și am închis ochii, ca să nu ne vedem, ca să nu ne simțim. Șovăiesc să intru în odaie. Pășesc încolo, încoace, ridic palmele spre cer, văd luna ce umblă ca o idioată pe asfaltul stelar, îmi binecuvântez prostia și sunt gata să rostesc mesajul final: Cretini, turme blestemate de cretini, duceți-vă-n pulă și putreziți acolo! Mi-e teamă că, întorcându-mă în odaie, nu voi mai găsi pe nimeni. Pentru că îl am. Acum e în casa mea. Karlik doarme în patul meu. Mi-e foarte teamă să nu-l pierd. Cretinilor, ce vreți de la mine? Orice îmi veți cere vă dau. Intrați în casa mea și luați tot ce doriți. Aduceți câini care să caute dacă am ascuns ceva. Și hamali. O să le plătesc eu serviciile. Dacă doriți, luați-mi și pereții, și întunericul, și podeaua și viața luați-mi-o, dacă aveți nevoie și de o bleagă ca ea, și pe Gonea luați-mi-l, dacă vreți. Numai lăsați-mi copilul care doarme acum în patul meu. El este nevinovat. Fiți atenți să nu mi-l treziți, pentru că am să vă despic țestele cu toporașul meu fermecat, cu care urma să-l trimit la odihna binemeritată pe bietul muncitor Barkosa. Să tăceți. Nu mai am nevoie de vorbele voastre buboase și nici de zâmbetele voastre cariate. Știu că până la urmă Karlik va pleca. Сred că nu se va mai întoarce. Pentru că degrabă va veni el. Peste trei zile. Însăși minunea prezenței copilului în casa mea, în patul meu, sub plapuma mea, se poate explica numai prin apropierea lui. Căcați-vă viețile și mirosiți-vă rahatul. Nu vă ridicați capetele din pământ și veți fi înțelepți. Fiți înțelepți măcar o dată în viața voastră. Îmi place să privesc cum moare un om. În primii ani de activitate medicală îmi era frică de stârvuri omenești, dar ulterior m-am adaptat. E mai interesant să urmărești trecerea, decât consecința ei. Pornind de la ideea că toți oamenii ies din viață potrivit aceluiași scenariu, m-am convins că toți trăiesc potrivit acelorași principii aberante. Am văzut cum mor intelectuali, schizofrenici, narcomani, bețivi, șomeri, oameni ai străzii, deputați, miniștri, doctori în științe, studenți și epave și am înțeles cu deosebită surprindere că nimeni nu deviază de la jalnicul ritual al neputinței. La început toți sunt absolut siguri că mai au de trăit mulți ani, că viața lor abia acum începe, că boala prin care trec este o grea încercare pe care o vor depăși, iar de aici încolo le va zâmbi norocul. Dacă îi rog să fie mai lucizi și să pătrundă în ideea finalității existenței lor, fie că mă blestemă, fie că le cheamă pe asistente, solicitând intervenția medicului-șef sau a ministrului sănătății. Deci, trebuie să tac și să le ascult neroziile. Ba mai mult, să le zâmbesc, să-i mint pe proști, ca pe niște școlari tolomaci, spunându-le că au absolută dreptate și că totul va fi minunat. Asistând la asemenea festivități macabre, am învățat să mă dezbar de planificarea propriului viitor, firească fiecărui muritor, dându-mi limpede seama că orice ființă piere visând. La un colț de stradă mă așteaptă moartea mea. La celălalt te așteaptă moartea ta. Și ambele sunt vesele și au odăjdii de sărbătoare. Moartea ta poate veni chiar în clipa aceasta. Moartea mea poate surveni tot astăzi, poate chiar mai devreme decât a ta. De aceea nu te gândi la ziua de mâine, ci la moartea de azi. Apoi le mai zic: „Vă mai fac o injecție, încă una, ca să vă sculați mai energici din pat și să alergați”. Ei mă privesc radiind de bucurie, dar mințile lor, aflate deja în stare de putrefacție, habar nu au că medicamentul pe care li-l introduc doar le va împuțina durerea fizică a sfârșitului. Eu însă le mai zic și așa: „Vă mai trebuie o firimitură de viață, iat-o, încerc să v-o dau”, și le străpung vena cu acul. Eu știu că ei vor muri - fețele lor exprimă sete năprasnică de viață, care mă mâhnește. După aceasta mi se plâng de dureri insuportabile și încep a-și căsca gurile, arătându-și dinții. Dinții lor reprezintă cel mai dezgustător și trist episod, indiferent dacă sunt mulți sau puțini la număr, întregi sau rupți, negri, suri, galbeni sau albi. Își desfac maxilarele, realizând că trebuie să-i lase cale ușoară sufletului, pentru ieșire. Ei însă nu pricep acest lucru și își manifestă nedumerirea că se simt atât de prost, când de fapt ar trebui să înceapă o viață nouă. Evident că ei merg către o viață nouă, iar orice început bun, pe pământ sau dincolo, se zidește pe suferință, care este cea mai tare temelie. Cei care visează să-și schimbe viața, având drept bază bucuria sau plăcerea, se epuizează rapid și sunt profund dezamăgiți. Ajungând aici, morții mei încep să lăcrimeze, iar eu sunt obligat să-i încurajez că totul va fi OK. În momentul final, majorității oamenilor li se luminează rațiunea, fapt care se întâmplă doar după ce acești încăoameni văd pe cineva, pe care, spre descurajarea mea, eu nu-l pot desluși. Trezirea rațiunii e precedată de țipete la femei și bătrâni, de tresăriri la bărbați sau de zâmbete la copii. Apariția celui de după percepția mea este destinată numai lor. Întotdeauna, încerc să-i întreb pe muribunzi în momentul respectiv: „Cum arată el?”, dar ei nu mă aud. Da, niciodată nu mi s-a răspuns la această întrebare. Ei mă roagă numai să fiu atent, căci acuși au să-și dea sufletul. „Nu, nu-i adevărat”, le zic, ispitindu-i, dar ei mă privesc ca pe un nebun (adică îmi devin superiori) și-mi șoptesc stins: „Ba nu, gata”. Atunci tac și aștept. Citesc în privirile fiecăruia o teamă patologică, provocată de convingerea că eu nu le mai sunt de nici un folos. Unii cer apă, alții vor să vadă pe cineva din apropiați, alții mă întreabă cu buzele uscate și vocile stinse: „Ce să fac?”. „Pleacă”, le zic. Dacă doresc, le aprind câte o lumânare și mă rog pentru ei. Dacă nu, îmi par niște ratați jalnici. Pentru că ei deja reușesc să realizeze faptul că nu există nici un fel de somn de veci, că au lenevit cât au trăit și acum n-au treabă cu odihna veșnică, că-i așteaptă cu totul altceva decât aflaseră din cărțile savanților americani și occidentali. Apoi își dau ultima suflare și se transformă în leșuri. Și mă enervează să chem asistentele, să le ajut să ridice cadavrul din pat și să-l punem frumos pe targă ca să nu pice, de parcă am pune un tort uriaș pe o masă de nuntă, să-i acoperim fața, să-i fac actele de deces și să le telefonez rudelor, anunțându-le că au pierdut „omul drag”. Unii se bucură, alții plâng, dar aceasta nu mă privește. Îmi spăl mâinile și-mi amintesc de fiecare dată de Pilat. Învățați-vă să muriți, bășinoșilor! Kelly Basca are mai multă dreptate decât voi toți, când spune că noi, oamenii, ne naștem numai ca să învățăm a muri. Acesta este scopul primordial al existenței umane. Să trăiești doar de dragul râgâitului și al patimilor cărnii și să strigi ca apucatul: „Libertate! Libertate!” e ca și cum ai dormi din pântecele mamei până în clipa cea de pe urmă. S’te piși pe libertatea aceasta, fiindcă voi nici nu sunteți capabili să delimitați libertatea de instinctul animalic! Pentru voi libertatea și democrația înseamnă dobitocism și anarhie răsfutută. Și veți ajunge în fața morții dezarmați, neputincioși, pișorcoși, ca niște mizerabile găini ude, slabe și răpănoase ce caută un adăpost de la ploaie, dar nimeni nu le mai privește, căci nimeni nu mai are nevoie de ele. Știați că aseară a murit Matei? El s-a chinuit mai mult de o zi ca să se elibereze de viață și mă asigura, ca și toți ceilalți, că n-o să moară, că mai are câteva milioane pe care le-a strâns încă din fragedă tinerețe și pe care încă nu le-a cheltuit. „Dă-le săracilor, Matei, dă-le vagabonzilor, boschetarilor, orfanilor, bețivilor dă-le”, i-am zis eu. Dar el m-a înjurat de mama dracului, a vrut chiar să mă lovească, dar de-ar fi făcut-o, s-ar fi rostogolit din pat, fiindcă era sleit de puteri. Inima i se oprea, sufletul obosise de el, trupul nu-l mai slujea, dar Matei mă tachina să-l conduc acasă, ca să-și ia banii. „Noi vom intra în Uniunea Europeană, bolmojea el, noi vom adera la Uniunea Europeană și atunci eu am să plec în Franța. Eu am să fiu cetățean francez, să ții minte, și dacă ai să mă ajuți acum, am să-ți dau și ție o sută de euro. În Franța e atât de bine! Acolo nici nu mori. Acolo există învățați mari care te țin în viață oricât ai vrea. În Uniunea Europeană noi toți vom fi ca niște frați. Ne vom iubi unii pe alții, pentru că vom avea cu toții bani. Mulți, mulți bani! Săptămâna trecută mi-am cumpărat o mașină nouă, frumoasă, șic! Ai văzut-o? Să știi că în ziua aceea am făcut păcatul cu o dulce domnișoară, de 17 ani. Ea mi-a spus că mă iubește, îți dai tu seama? În casa mea, acolo, la etajul doi, am futut-o și i-am dat muie până dimineața. Degrabă am să plec în Franța și am s-o iau și pe ea...” Astea au fost ultimele cuvinte ale lui Matei. Pe urmă a început să țipe ca un nebun, muncindu-se cumplit și astupându-și cu palmele gura. Vedeam clar că deznădăjduitul încearcă să nu-i dea voie sufletului să iasă, că se străduiește să și-l bage înapoi și n-am mai rezistat. L-am lăsat singur să se descurce cu moartea lui și am ieșit. Am băut o bere și, când m-am întors la el, nu mai respira. Așa, Mateiaș drăguțule, acum lasă să-ți vină domnișoara care te iubește și să-ți strângă resturile, să te urce în mașinuța ta nouă și să plecați la Paris. Dar, din păcate, nu va veni nimeni. Aia s-a culcat cu tine și ți-a supt-o numai pentru banii tăi, dar tu nu-i trebuiești nimănui, băi Mateiaș. Însă nu fi trist, căci am să mă ocup eu de tine. Am să-ți comand un sicriu de milioane, Mateiaș, am să te îmbrac într-un costum de firmă și încălțările am să ți le aleg pe potrivă, am să-ți chem bocitoare din alea fermecate, am să te duc la groapă culcat pe bancheta din spate a mașinii tale luxoase, am să-ți pun și muzică până la cimitir, rock și pop, ca să se combine cu orchestra funerară și să formeze o atmosferă degajată, din alea care altădată te excitau până la lacrimi, am să plătesc zece curve tinere și sexy, de câte 17 ani fiecare, ca să-ți poarte pe umeri racla și am să rostesc o cuvântare în fața gropii tale, în care am să anunț toată lumea că tu, Mateiaș, anume tu și nu altul, ai fost un mare promovator al idealurilor europene, că ai trăit până în ultima clipă cu nestrămutata convingere că vei fi și tu cetățean ue și că vei pleca în... Unde-ai plecat, băi Mateiaș, sărmănelule? Cât ești de urât acum, prostuțule! N-ar fi mai bine de te-oi înmormânta simplu, fără marafeturi, și ți-oi pune sub cap banii ăia, ca să vă descompuneți împreună, nedespărțit de sensul vieții tale să putrezești, dragă Mateiaș? Și am să scriu cu vopsea, pe sicriul tău: „Franța”, ca să-ți împlinesc visul și să devii cetățean francez. Matei n-are soție, nici copii, nici prieteni. El a fost ca o ploaie care trece și se uită. Așa și voi toți, simțindu-vă izul trupului, atunci, când nu veți mai avea cale de întoarcere, veți constata că ați trăit în van, că toată viața voastră ați folosit-o ca pe un obiect defectat, pe care nu l-ați reparat numai din trândăvie. Voi știți cum miroase un cadavru? Așa miroase fiecare dintre voi, indiferent dacă râgâiți a carne afumată, a pârjoale sau a salată cu ceapă. Iar zăcând pe patul de moarte, când mă priviți cu ochii ăia bulbucați și goi de speranță, văd că nu vine nici un făcător de minuni ca să vă învie sau să vă potolească durerea și disperarea. Nici spiritul democrației nu vă susține, nici banii, nici pula sau pizda nu vă mai sunt utile. Sau poate vreți la o saună? V-aș sui pe targă și v-aș duce, ca să vă fac plăcere, dar au să mă suduie șefii de acolo că le aduc muribunzi la scăldare și că au să viseze urât. Nu moartea au s-o viseze, ci fețele voastre, domnilor și doamnelor, fețele voastre vineții și îngrozitoare, limbile voastre ejaculate din rădăcină, ochii voștri borâți din orbite. Toată viața vă lăudați ca proștii că nu vă este frică de moarte numai ca să-i găsiți o scuză metamorfozei om-animal, dar când ajungeți față în față cu moartea vă căcați pe voi, bă! Și asta numai pentru că nu știți să trăiți. Eu am strâns mult căcat din ăsta și vă asigur că pute înfiorător. M-a impresionat trecerea Ustinei, ce mi-a amintit de decesele copiilor mici, care se sting fericiți. Un copil mort e ca o floare ofilită și nu provoacă antipatia, nici dezgustul. Ustina avea aproape 50 de ani și cancer gastric. Știa că o să moară, dar nu făcea tragedie din aceasta. Nici nu visa. S-a chinuit mult și plângea mereu. Dar într-o zi m-a chemat de urgență și am văzut că este foarte bucuroasă. Credeam că vrea să-mi povestească cât de frumos are de gând să-și facă în casă după ce va ieși din spital, câți nepoți mai vrea să aibă și unde se pregătește să meargă în vacanță. Dar ea s-a ridicat în șezut și m-a întrebat veselă: „Cum e mai bine să plec, domnule doctor? Așa, pe șezute, sau să mă culc?”. „Unde să pleci?”, am privit-o sfidător. „Păi, trebuie să mor și nu știu cum e mai bine”. Am înghițit în sec și am vrut să-i prind fața în palme și s-o sărut. Câtă înțelepciune în femeia aceasta nici în cele mai celebre academii de pe glob nu există! Ca într-o joacă, a privit cu același surâs în tavan, apoi s-a uitat la mine, și-a luat aer de parcă s-ar fi jucat de-a moartea și a plecat, lăsându-și moale capul pe speteaza patului. Intru în casă și-l sărut peste tot pe Karlik. Ochii lui miros a pădure, fața îi miroase a apă, gura lui miroase a pâine, părul îi miroase a toamnă, mâinile lui au iz de floare, iar picioarele îi miros a iarbă. Ființa aceasta micuță, ghemuită sub plapuma mea, care mai crede că viața e frumoasă, care încă n-a cunoscut ticăloșia voastră, care e gata să vă iubească pe toți și să vă omoare pe toți, care deseori e fascinată de faptele voastre idioate, care vă iartă toate greșelile, fiindcă e pură și nu vă pricepe vanitatea, nici nu vă simte murdăria, respiră ceea ce încercăm noi să numim fericire. Uitați-vă, cretinilor, unde e fericirea! Nu e în pizda mă-sii în Italia, America sau Franța, la Mamaia sau în Antalya, în averea și mâncarea voastră bășită, nici în mașinile voastre care pot să vă răstoarne expres în sicrie. Fericirea nu se afișează pe panouri publicitare, despre ea nu se vorbește la radio sau la televizor, nici nu se polemizează în legătură cu ea. Fericirea e foarte mică și frumoasă și despre ea știu numai eu. Faptul că încă mai exist se datorează numai ei. Când am s-o pierd, am să mor și eu. Pedofilie Barkosa are cur mare și barbă mică. El este un om sărman, care a căutat toată viața un fir de ață colorată și a găsit o frânghie bej. El e creștin și face mult bine. Toată viața lui, Barkosa a făcut numai bine oamenilor. În urma lui au rămas numai oameni fericiți. Barkosa știe că el este foarte de treabă. El mai știe că e frumos și înalt. El suferă pentru durerea altora, dar nu vrea să sufere nimeni de pe urma lui. Iată de ce este un om atât de minunat. Eu trebuia să-l omor pe acest biet Barkosa deoarece el este foarte blând. Și săritor la nevoie. Toată lumea este bucuroasă că el există. Fără să-și dea măcar seama, Barkosa e și bucuria surorii și a fraților lui și, când el apare în mijlocul lor, ei devin veseli așa, deodată, fără priană. Fără nici o legătură cu toate astea, stăteam cu Kelly Basca la o masă înclinată, pe care puteam să ne sprijinim doar coatele. Familia acestuia tocmai emigrase la o vecină și Kelly mă asigură că peste trei zile în mod sigur aveau să se întoarcă toți. Vorbeam despre pedofilie. Kelly îl „arsese” într-o seară pe fiul lui, Copac, de 14 ani, și mă întreba acum dacă fapta lui este imorală. Chipurile Copac singur l-ar fi rugat și n-a divulgat nimănui incestul. Kelly Basca nu consideră că este pedofil, pentru că el nu a căutat legătura, ci a îndeplinit rugămintea copilului. „Eu îmi iubesc copiii cu o dragoste deplină, mi-a spus el, și dacă ei mă roagă ceva, eu nu-i pot refuza. Crezi că m-am simțit bine, când am ieșit din el murdar tot? Fu, și acum îmi pute. Dar e copilul meu, ce vrei?”. Copac era un băiat frumos, dar prost. Îl cunoșteam bine, pentru că ne ajuta și el la săpat groapa. Era binevoitor cu toții și își iubea cel mai mult mama. De fapt, dintre copiii lui Kelly Basca, el era unicul care avea un atașament mai mare față de maică-sa. Kelly insista acum să-i spun că nu este pedofil, ci un tată grijuliu. Ce puteam să-i zic? Poate că nu este într-atât de pedofil, cât e de pidar4. Însă în termeni generali nu există îndoială că e un pedofil scârbos. Pedofili sunt cei care-și fut fiii și fiicele, care-și doresc propriii copii chiar și fără a-i pipăi, care fac laba și se gândesc că deasupra sau dedesupt le gem odraslele. Acești dezaxați bolnavi se numesc pe bune pedofili. Azi a venit timpul să pornim la drum în căutarea florii dragostei. Ea se află în sandalele unuia dintre noi, ea se află în ciorapii unuia dintre noi. Să ne descălțăm și să ne spălăm picioarele, să spălăm floarea dragostei și s-o înecăm. Și atunci s-a deschis poarta și a intrat minunatul Barkosa. Venea dintr-o țară îndepărtată și avea mulți bani. Kelly a fugit însuflețit spre el și i-a sărit în brațe, sărutându-l: - Bine ai venit, tăticule, cât ești de frumos și mare! - Da, tată, ai crescut și tu. Þi-a însurit și creasta. - Credeam că ai murit, tăticule! - Și eu, tată, crezusem că ești deja la țintirim. - Eu ți-am pregătit și racla, și crucea. Dacă vrei, te petrecem acum cu domnu’ doctor. Avem și lumînări, și toate cele necesare. - Să bem și să ne veselim, căci viermii pământului ne așteaptă cu inimile înfocate. - Și cu gurile zăbăloase. - Și cu creierii împuțiți. - Și cu zâmbete feerice. - Cu lumină în suflete. - Cu raze pe frunte. - Fără ochi. - Fără coarne. - Cu ciocane. - Cu chiroane. - Și cuțite. - Să nu respiri mai mult de o sută de ori. - Mai mult de cincizeci de ori. - Mai puțin. - Și mai puțin. - Moartea să te aibă în pază. - Moartea să te ocrotească de rău. - Și de bine. - Blestemat să fii și aici, și după mormânt. - Blestemați să fim cu toții și aici, și acolo. - Să pieri chiar acum, în fața mea, ca un fluture. - S’te înghită pământul ca pe un gândac. - De-ăla murdar. - Mori în numele vântului. - Mori în numele ploii. - Mori în numele blestemului. - Mori în numele absolutului. - Mori... - Mori acum... - Mori... - Să ți se facă gura băltoc de sânge. - Și sudoarea pișat de câine. - Să mori cu gura închisă. - Să te închizi cu totul. - Blestemat să fii... „Trăim numai o viață, îi spunea Maestro Simonei, și de aceea trebuie să profităm din plin de ea. Trebuie să aflăm plăcerea în fiece clipă, să o căutăm zi de zi. Pentru că murind, nu luăm nimic cu noi. Ce luăm? Nu luăm nimic. Așadar, trebuie să ne simțim întotdeauna tineri, pentru că bătrânii nu mai au nevoie de bani, căci lor nu li se mai scoală. Acum e momentul culminant în care trebuie să ne trăim viața. Pentru că avem numai una. În mormânt n-o să luăm nimic. E bine să ne gândim numai la noi, fiecare să se gândească doar la el, la satisfacerea nevoilor sale trupești, pentru că aceasta-i fericirea – dragostea dintre femeie și bărbat”. Eram și eu la masa lor. Mulțumit de cuvântarea lui, Maestro mă privi pe mine, apoi pe Simona. „Voi vă futeți?”, ne-a întrebat. Așteptându-l pe Satana Când am vrut și eu să mă sinucid, m-am dus într-o pădure. Mi-am luat în rucsac o frânghie și alte accesorii, potrivit rânduielii. Cu o seară înainte, când o adormeam pe fiică-mea, ea mi-a dezvăluit secretul și m-am decis s-o fac. Eu n-am anunțat pe nimeni că plec, pur și simplu mi-am luat rucsacul și am ieșit din casă. Profitând de dispariția mea, Catinca se futea cu Barkosa și îl purta ca pe un țânc pe la rudele ei, în fața cărora se fălea cu el. Alea o lăudau și ele, iar Catinca întinerea. I se îndesea văzând cu ochii părul de pe cap și îi creșteau unghiile. Iar fiică-mea stătea la Simona și o aștepta cu nerăbdare pe maică-sa. M-am oprit lângă un copac cu tulpina plină de gândaci negri și pestriți. M-am așezat pe rucsac, am tras o țigară, gândindu-mă la Gonea. „Să știi, măi frate, că acuși ne vom întâlni din nou. Prea scurtă ne-a fost despărțirea”. Catinca suna la toți apropiații noștri comuni și plângea în receptor, întrebându-i dacă știu cumva pe unde sunt. Nimeni nu știa. Apoi îl lua de-o aripă pe visătorul Barkosa și se duceau de se futeau. Când înnoptase, m-am întins și am aplecat o creangă groasă care era foarte bună pentru mine. „Acuși, gândăceii mei, o să vă dea nenea gustărică. Se vede că pe mine m-ați așteptat și sunteți pregătiți pentru serbare. Mâncărică sățioasă și caldă”. Am legat frânghia de craca cea blândă și am făcut lațul. De fapt Catinca era pasivă cu Barkosa, îngrijorându-se de lipsa mea. Apoi au tras o îmbălătură5 de mama focului în centru, ca să-i vadă toată urbea, și s-au despărțit. Numai până seara, la Simona, unde urmau s-o lase iarăși singură pe fiica mea, iar ei să se ducă să guste din... obsesiile lui Freud. Mă temeam nu atât de moarte, cât de consecințele ei. Știam ce va urma, numai că nu cunoșteam condițiile în care mă voi pomeni peste puțin, după ce voi mieuna oleacă în cuierul copacului și-mi voi schimonosi ochii și gura, ca să-mi intre în ele mai ușor gângăniile pădurii. Catinca s-a dus la biserică și s-a rugat lui Dumnezeu ca să mă aducă acasă. Ea îi spunea lui Dumnezeu că, dacă mă va întoarce, are să-l lase pe Barkosa și vom începe o nouă viață împreună. A plâns mult, în genunchi, în fața Răstignirii, cu o fotografie de-a noastră în mână, pe care scria că sunt „îngerul ei”. M-am cățărat în copac, ca să reușesc să-mi pun lațul. Am simțit o tăietură sub bărbie și steluțe portocalii mi-au împăienjenit ochii. „Bună seara, Gonea, bănuiesc că și tu ai văzut steluțe portocalii, numai că tu ai fost forțat să mori, ție ți-au scris și bilețel, însă oricum cred că ai simțit aceeași durere. Dar tu nu erai singur, îi aveai pe ucigași în preajmă, eu însă nu mai am pe nimeni, Gonea, după cum vezi. Eu aș vrea să mă omoare cineva. Bănuiesc că ar fi mult mai ca lumea, căci aș pieri mai mult sau mai puțin ca un erou, și nu ca o bazaconie de om, ca un deșeu, ca un laș...” Catinca l-a îndemnat pe Barkosa: „Hai la mine să ne futem în seara asta”. Dar ăla, băiat înalt și educat, a zis: „Nu, nu se poate, dacă-ți vine mortul?”. Și Catinca a plâns pentru că eu nu eram nicăieri și pentru că Barkosa n-a mers cu ea. Și atunci a luat-o pe fiică-mea și a venit acasă. Fetița noastră a visat în acea noapte copaci. Închisei ochii ca să nu văd nimic, dar mă sufocam și tușeam. Să renunț? De ce să renunț? Așa e mai bine, mai am un pas și domnul președinte Gonea o să-mi întindă din nou mâna, ca în timpurile alea bune și o să-mi zică: „Servus, dragul meu”. Catinca plângea și voia să începem o nouă viață și se futea cu Barkosa și se simțea foarte bine. Apoi se va face lumină. După aia întuneric. O să scap măcar de zâmbetele alea căcate ale prietenilor mei, o să mă izbăvesc pentru totdeauna de pișatul care curge din gura tuturor oamenilor de bună credință. Da, se merită. Nu mai pot să dau înapoi. Catinca se ruga lui Dumnezeu să facă o minune. Eu uitasem de Dumnezeu, eu mă dăruiam cu trup și suflet diavolului, fiind totuși conștient că Dumnezeu există și că vrea să se întâlnească cu mine, numai că nu în seara aceasta. Eram absolut convins și de pedeapsa Lui, care mă așteaptă, pentru că numai marii proști ai omenirii sunt atât de neputincioși și de fricoși, încât se eschivează să creadă în existența Creatorului. Știți de ce? Pentru că lor le este mult mai convenabil să nege adevărul vieții de după mormânt, ceea ce le dă undă verde și îi consolează să ducă o viață de căcat, o viață dobitocească. Cine, în opinia acestor imbecili, sunt cei mai înțelepți oameni de pe pământ? Savanții, fără echivoc, savanții americani. Dacă un savant american și-ar unge o pagină din tratatul lui științific cu propriile-i excremente, înseamnă că această murdărie ascunde un sens metafizic de necuprins pentru muritorii de rând și că reprezintă, deci, un adevăr fundamental. Cei care îl vor pune la îndoială vor fi tratați ca niște inși necitiți și inculți. Locuitorii întregii planete sunt într-atât de fericiți că acești minunați savanți propagă inexistența lui Dumnezeu și a vieții de după mormânt și, respectiv, îi scutesc de o eventuală pedeapsă veșnică, încât se avântă, tremurând nerăbdători și cu spume la gură, să-și trăiască din plin puținul ce le-a mai rămas. Ei nu mai delimitează binele de rău, nu se mai conduc în viață de alt principiu decât de cel al egoismului patologic, ei nici habar nu au cât e de minunat să te sacrifici pentru aproapele tău și trăiesc într-o lume închisă, într-o lume plicticoasă, în pușcăria murdară a inimilor lor, în care înnebunesc de unii singuri. Ei nici nu mai pot să iubească. Mai bine zis, oamenii au dispărut de pe pământ și în locul lor a apărut o nouă specie de animale, din care fac parte cele mai jalnice, ticăloase și egoiste vietăți. Iată de ce lumea noastră, oricât ar fi ea de modernă și de pacifistă, este o lume întoarsă cu curul în sus. Ateii și păgânii sunt niște copii alintați care-și permit să facă orice porcărie, tratându-și părinții ca pe niște păpuși vechi. Dar mai devreme sau mai târziu, ei vor fi trași la răspundere pentru tâmpeniile lor. Deosebirea e că orice prostie ar fi comis copiii cei răi, lor li se va da șansa de a se reabilita cu timpul, iar pedeapsa noastră nu va cunoaște limite în timp. Or, știam că prin suicid îmi sporesc suferința până la infinitate, însă, în starea în care mă aflam atunci, speram că diavolul nu va fi chiar atât de fățarnic și potlogar precum se crede. Nu mai întrezăream nici bezna – doar steluțe jucăușe și așteptarea încordată a apariției lui Gonea sau a lui Satana. Înecându-mă în sughițuri, am simțit o palmă zdravănă peste moacă și am căzut grămadă. „Cred că așa se intră în iad”, m-am gândit și am început să mă zbat, căutând să văd vreun drac. Dar am deschis ochii și am văzut un bărbat. Mă privea speriat și clănțănind din dinți, apoi, fără să-mi zică ceva, tăie frânghia cu un cuțit pe care și-l scoase din buzunar, mă înșfăcă de guler și mă târî în urma lui, ca pe o mătură. Îl rugam să meargă mai încet, căci mă durea istovitor tot trupul și amețeam. Nu mai voiam să mor, devenisem un laș și mi-era frică să nu mă bată, să nu mă omoare. Dar el m-a scos din pădure, până la marginea șoselei, m-a ridicat și, convingându-se că mă pot ține pe picioare, mi-a tras un șut în fund și s-a depărtat. M-am întors acasă peste o săptămână. Catinca s-a bucurat văzându-mă. Mi-a spus că m-a așteptat cu nerăbdare, ca să începem o viață nouă. Apoi a telefonat Barkosa și, când mi-a auzit vocea, a tăcut ca boul. „Nahuia, blea, n-o murit pidaru?6”, se vede că și-a zis. Dimineața, Catinca m-a anunțat că se duce la Barkosa. Și n-am mai văzut-o. Iar Dumnezeu a rămas cu buza umflată. Ce treabă să mai aibă Catinca cu Dumnezeu, dacă el a ascultat-o și i m-a adus acasă? Acum trebuia să se grăbească, fiindcă Barkosa se afla în chinurile erecției. Spre fericirea și viitorul luminos al fiicei mele. Iar Dumnezeu să facă ce-o vrea. După aia, Simona mi-a spus că eu sunt prietenul ei și-mi dorește fericirea. Iar eu mi-am băgat capul în vaginul Rablei, unde mi-am dat seama cât sunt de singur. Mănăstirea spiritelor ratate Bună dimineața, copii. Astăzi este o zi senină și de aceea ne vom juca. Jocul nostru va fi foarte interesant, de aceea azi nici nu vom mânca. Vom construi o citadelă cu temelia de piatră, pentru viitoarele generații. Dar până vor crește ele, vom fi nevoiți să-i încuiem aici pe părinții voștri. Câte două perechi în fiecare odaie. Să mai facă schimb de soți, de neveste, ca să nu se plictisească. Numai așa am putea evita împreună catastrofa ce se apropie. Voi știți, dragii mei, că unii dintre părinții voștri nu vă sunt părinți, că astăzi îi ziceți „mamă” sau „tată” unui om, iar mâine vă veți adresa la fel unui dobitoc? Pentru că, ținând cont de starea lucrurilor, trebuie să constatăm cu toții că în timpul de față asistăm la metamorfozarea unităților umane în unități animale. Ființa umană, dragi copii, nu a provenit din animale, precum cred mizantropii. Ea însă este predispusă de a-și însuși calitățile animalice. Din păcate, părinții voștri s-au transformat în animale cu spume la gură. Voi trebuie să-i vedeți în clipele când ei cred că se simt foarte bine, ca să înțelegeți cine sunteți voi de fapt și că bombonelele pe care le mâncați sau ursuleții cu care vă jucați nu sunt decât niște fleacuri. Viitorul nu poate să vă aparțină, precum sunteți mințiți, pentru că pe toți vă așteaptă moartea. Ea este regina vieților voastre, dragi copii. Mai bine zis, viitorul vostru nu depinde de cantitatea de hăinuțe scumpe sau jucării pe care le aveți, ci de faptele săvârșite de către iubăreții voștri părinți. După ce vom înălța citadela, vom meșteri lacăte și chei pentru fiece ușă. Și fiecare dintre voi va deține cheia chiliei unde i se află pretinșii tutori. Iar paznicul cetății noastre va fi dulcele domn Cadavrobora. Părinții voștri, copii, sunt niște tâlhari. Ei vă fură, fără să le pese, speranța că ați putea trăi măcar voi zile mai bune, că ați putea depăși măcar voi mizeria în care ei se bălăcesc. Ei sting lumina destinelor voastre și ejaculează sămânța blestemului peste fețele voastre cuminți, peste nevinovatele voastre zâmbete. Astăzi a sosit momentul oportun, când trebuie să zidim împreună o imensă mănăstire - mănăstirea spiritelor ratate. Să-i lăsăm pe tații și mamele voastre zăvorâți până la adânci bătrânețe, până când veți muri și mulți dintre voi, dragi copii. Însă cei care veți rămâne în viață, să le deschideți porțile și să le doriți drum bun și liber în gura crăpată a morții. În locul lor să intrați voi, copiii mei, și să le încredințați cheile progeniturilor voastre. Balena cu coada foarfecă-ciocan Þânțarii aceia vor să piște acum un câine, iar ăla se teme și fuge. Sunt foarte atent când merg în „secția verde”, ce se află în demisolul spitalului meu. Ea are patru uși mari de fier, dintre care două au gratii și amintesc de porțile unei închisori. Scările spre demisol se află în spatele clădirii, departe de intrarea principală, fiind ascunse de o poartă fără clampă și montată în perete, de aceeași culoare ca și tot blocul. Bănuiesc că puțini trecători observă această ușă, dar și mai puțini sunt cei care presupun că ea desparte de lume 32 de oameni, unii dintre care n-au văzut lumina zilei de mai bine de un deceniu și nu vor ieși de aici niciodată. Eu însumi am lucrat la balamuc mai mult de cinci ani până ce am aflat despre „secția verde” de la devotatul meu asistent, care era prieten și cu medicul-șef. Însoțit de acesta, asistentul vizitase secția de mai multe ori. Fiind internați în „secția verde”, pacienților li se legau gurile și mâinile și li se punea pe cap un sac. Saloanele nu aveau ferestre, de aceea bolnavii care au petrecut aici mai mulți ani au fețe albe și ochi roșii de nesomnul provocat de șobolani și ploșnițe – locatarii de veci ai acestei încăperi. Când mi s-a deschis pentru prima dată poarta spre „secția verde”, străjuită de un bărbat înarmat, aveam impresia că intru în morgă. Unicul semn de viață în această locuință obscură este izul persistent de urină și excremente, amestecat cu mirosul de transpirație bătrână, care te răzbesc treptat după ce treci pe rând de cele patru uși zăvorâte. Sesizasem din start, că aici, ca nicăieri în altă parte, miroase a om. În secție lucrează trei străjeri bine făcuți și trei asistente obeze. În pofida prezenței acestora, aici domină o liniște de sicriu. Bolnavii nu au dreptul, nici posibilitatea, să iasă pe coridor, fiindcă ușile saloanelor sunt încuiate. Iar străjerii și asistentele citesc permanent diferite cărți. Deși ultimele sunt obligate să le dea pacienților medicamente, am impresia că o fac rar de tot. Una dintre obeze este bucătăreasă și gătește numai terci, pe care îl împrăștie prin saloane unul dintre străjeri. Mucegaiul gros de pe pereții din demisol, care le dă o culoare verzuie, a și fost botezătorul „secției verzi”. După moartea Bartolomeei, merg deseori în ”secția verde”. Când vreun suferind de aici se simte prost, medicul-șef mă roagă să merg să-l consult. O caracteristică specifică tuturor bolnavilor de aici este că la orice întrebare, răspund cu nepăsare, de parcă ar fi drogați: „Nu știu”. Din cauza aceasta, nu pot pricepe ce-i doare și de ce am fost chemat și ies de fiecare dată fără să acord vreun ajutor medical. În acest sens, excepția o face „salonul pederaștilor paranoici”. Aceștia mai scot câte o vorbă, dar ca să-i fac s-o rostească nu am altă ieșire decât să le fac ochi dulci și să-i mângâi la coaie, lucru ce mă dezgustă peste măsură, dar nu am ce face, pentru că mi-am pus drept scop să aflu cu orice preț enigma acestei secții. Pederaștii mă roagă să-mi dau pantalonii jos, dar eu le spun întotdeauna că o voi face data viitoare. Apoi mă strădui să nu-i vizitez o lungă perioadă de timp, ca ei să reușească să uite de discuția noastră precedentă. Am încercat să-i iscodesc dacă și înainte de a ajunge în „secția verde” practicau relațiile sodomice. Dar n-am aflat nimic mai mult decât marele lor secret, că Mișa îl iubește pe Varnava, iar ăsta îl iubește pe Aurora. Toți trei cred că au ajuns aici ca să-și găsească norocul și nu se îndoiesc de faptul că sunt pasagerii unui vas care, în momentul când se va opri, se va scufunda. Uneori, intrând în salonul lor, îi aflu discutând cu peștii sau cu balena de peste bord, care va răsturna corabia cu „coada ei foarfecă-ciocan”. Varnava, băiatul de 20 de ani, mi-a spus că atunci când vrea să-i facă plăcere lui Aurora, îl așteaptă să adoarmă și apoi îl întoarce cu fața în pernă și îi bagă ploșnițe în anus. „Ele îl gâdilă foarte plăcut și Aurora zâmbește dulce”, mi-a explicat tânărul. Dar Mișa suferă foarte tare că nu-l ia și pe el în seamă și îl imploră pe Varnava să-i pună măcar un băț. Le-am propus să le aduc o femeie și numai Aurora a tresărit surprins. „Eu niciodată n-am cunoscut o femeie, eu sunt foarte urât. Vreau numai să-i ating cu mâna țâțele și cu limba mea să intru în păsărica ei. Aș vrea, aș vrea, mai mult nimic n-aș vrea...” Aurora are 44 de ani și e un bărbat bine, iar veteranul salonului și al „secției verzi” este Mișa, care peste puțin va împlini 70 de ani. Acesta visează să rămână viu după ce vasul se va scufunda și să-și pună dinți, ca să nu se simtă complexat sărutându-se cu bunii lui confrați de pederastie. Mișa a fost pictor. I-a murit nevasta într-un accident, iar copiii l-au părăsit. Astfel a rămas singur. După aia, nu știu ce s-a întâmplat și a ajuns aici, unde plutește de 14 ani. Varnava e în „secția verde” de un an. El era un student bun, dar în anul doi s-a căsătorit și a lăsat cartea. Femeia lui era cea mai frumoasă. Și îl iubea. Trebuia să nască un copil și și-au cumpărat un apartament. După aia nu știu ce s-a întâmplat și a urcat pe vas. Iar Aurora afirmă că s-a născut aici, pe pământul făgăduinței, și este un om binecuvântat de divinitate, cu menirea de a face ceva. Trebuie însă să se mai gândească ce are de făcut. Nici medicul șef nu a vrut să-mi dea explicații despre modul în care locatarii „secției verzi” au nimerit acolo. El îmi repetă doar că acești pacienți, deși nu au săvârșit crime, sunt foarte periculoși. Pederaștii cred că eu sunt marinar. Și mă roagă să fiu atent cu balena, ca să nu mă înghită înainte de vreme. Mâine, peste doi ani Românii vor să afle cum le va fi viața peste doi ani. Încercam să adorm când am auzit aceste cuvinte rostite de un crainic tv și am sărit zăpăcit din pat. Voiam și eu să aflu dacă mă voi trezi a doua zi, voiam să înțeleg și eu în cele din urmă dacă oamenii cred măcar fragmentar în ceea ce vorbesc, voiam foarte tare să știu dacă am să reușesc înainte de moarte să-i sărut gurița și ochișorii lui Karlik... Cine-i? Cine este cel ce ar putea să ne spună ce îi așteaptă pe români peste doi ani și ce se va întâmpla cu mine mâine dimineață? Unde se ascunde el? Eu nu știu. Eu știu că vreau să mai trăiesc puțin. Oare câți români vor să afle cum le va fi viața peste doi ani? Cine i-a numărat? Pe mine nimeni nu m-a întrebat nimic. Numai românii vor să afle acest lucru sau și italienii, și rușii, și nemții, și chinezii? Eu nu vreau să știu cum va fi viața mea peste doi ani. Mi-au mai rămas în casă câteva haine care poartă viu mirosul lui Karlik. Pe ele dorm, cu ele mă învelesc și pe ele îmi las capul. Ele sunt patul meu, plapuma și perna mea. M-am culcat mai devreme astă seară, ca până voi adormi, să reușesc să sărut fiecare haină în parte. Mie, de exemplu, mi-e totuna dacă voi muri în Uniunea Europeană sau în Uniunea Sovietică, sau în Uniunea Rusia-Belarus, sau în Uniunea Pizdei Mă-sii. Eu aș vrea să mor în brațele lui Karlik. Pic-poc Nu mai coborâm seara în groapă cu Kelly, pentru că e prea adâncă și întunecoasă ca să mai putem ieși din ea. Stăm pe margine și uneori ne ține companie Copac. Azi mi-am cumpărat un tort, fiindcă au mai rămas numai două zile până la venirea lui. Mi-am zis că ar fi foarte bine să mânânc și eu ceva dulce, ca să-mi amintesc de copilărie. Am hotărât să invit pe cineva la mine, fiindcă de mult n-am avut oaspeți și aș fi curios să mai discut și cu oameni așa-ziși sănătoși, nu numai cu locatari ai balamucului. Am telefonat tuturor prietenilor mei, dar unul își iubește soția și nu putea lipsi de acasă, altul își găsise o nouă amantă și se trage zi de zi cu ea, pe celălalt îl durea capul. Am telefonat prietenelor mele, crezând că am să le fac o bucurie, invitându-le la o șampanie și la un tort, însă ele toate erau extrem de obosite. În sfârșit, am format numărul Rablei. Auzindu-i glăsciorul, mi-am zis că mai bine arunc tortul pe fereastră decât s-o văd din nou și să mă anunțe că e însărcinată și că trebuie să mă mai însor o dată. Și atunci am dat cu telefonul de podea, ajungându-mi până la urechi încă mult timp gingașele alo-uri ieșite din traheele acestei biete ființe. Ce să facem, măi tortule? Ai intrat în casa mea și nu ai altă ieșire, decât să te conformezi solitudinii generale care persistă între pereții aceștia, atât de familiari mie și străini ție. Tu poate ai crezut, când te făcea tanti cofetăreasa, că ai să ai parte de veselie înainte de moarte, că te vor tăia și te vor mânca niște canibali veseli, care-ți vor spune bancuri sau că în fața ta se vor săruta doi tineri îndrăgostiți și astfel nu vei simți durerea... Aș zice să mai așteptăm. Dacă apare cumva între timp Karlik, am să te dăruiesc lui și vei fi fericit. El taie fără să doară. Aș mai putea să-l servesc din tine pe prietenul meu Gonea, dar mi-e milă de tine. Aș comite o crimă dacă te-aș lăsa să fii omorât de un mort. Mai bine să așteptăm, măi tort, poate se va lumina vreodată și în casa noastră. Să sperăm împreună că aceste două zile vor trece mai greu. Ca să nu te plictisești, ai putea comunica și tu cu fluturii aceștia, care-mi inundă bucătăria. Ei sunt foarte diferiți, după cum vezi, și au caractere diferite. Dar ei, de fapt, sunt unicii mei prieteni și n-au să mă părăsească niciodată. Să știi că și tu te asemeni unui fluture. Joacă-te deci cu ei, iar eu am să aștept minunea. Hai să fim proști și să mai credem că de noi mai are nevoie cineva, măi tortule! Poate realitatea va eșua în cele două zile și la ușa mea va apărea Karlik. Cu părul lui negru, bluză roșie și ginșii bleu. Atunci vom merge tustrei undeva departe, ca să nu ne mai găsească nimeni. Dacă te vei împrieteni cu fluturii mei, o să-i luăm și pe ei. Nici Kelly nu voia să sară în groapă, deși l-am asigurat în repetate rânduri că eu și Copac o să-l ajutăm să iasă. „Degrabă vom descoperi în pământ mașina aia vie de tocat carne, zicea el, și atunci ne vom opri din săpat. Atunci vom aștepta să cadă cineva noaptea în groapă, ca să vedem ce se va întâmpla cu el. Va fi o priveliște colosală.” Mă gândesc să-i găsesc lui Aurora o femeie. Pot să apelez în această privință doar la serviciile unei curve. Însă problema primordială constă în faptul că n-am să pot s-o introduc pe aceasta în „secția verde”. Dar trebuie să încerc. Ba mai mult, să găsesc o femeie foarte frumoasă, pe care s-o plătesc cu bani grei și să intrăm în secție noaptea târziu, când Varnava și Mișa vor dormi. Decât să-i bage Varnava gândaci puturoși în cur, mai bine să-și bage el pula într-o femeie. E tot mai fain decât să pătrundă în fundul unui bărbat lipsit de vlagă și blestemat de soartă. Pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc. Am pe masă un revolver și mă mai joc cu el, pic-poc, pic-poc. Uneori îmi bag țeava în gură, alteori o lipesc de tâmple sau de inimă, pic-poc, pic-poc, pic-poc. E foarte interesant jocul cu revolverul, știind că prezența ta printre oameni depinde numai de un butonaș, pic-poc, pic-poc, pic-poc. Ce-ar fi, dacă ai avea curajul și l-ai apăsa? Vei auzi „pic”, iar apoi „poc”. Și gata. Peste dimineața ta s-ar așterne, ca o plapumă curată, fulgi. Sexball În ziua aceea va ploua și școlarilor li se vor dezlipi tălpile de la pantofi și sandale. Li se vor rupe și șosetele și ei vor călca prin băltoace, iar băltoacele vor fi roșii și copiii vor călca în sânge. Un trandafir ca o dimineață după beție pentru iubita mea. Aș vrea să-i dau un buchet de flori unei femei bătute până la sânge și s-o sărut. Iar apoi să-i spun că toate vor trece și că ea va fi din nou frumoasă. Pentru că-i imposibil să fim frumoși sau urâți tot timpul. Sau eu, însângerat, cu coastele rupte și ochii vineți, să mă târăsc în patru labe pe străzi și să-mi apară o femeie care să-mi întindă o floare. Mi-aș șterge fața cu ea. Ar fi foarte bine. În pofida fricii noastre de sânge, el este miracolul existenței umane. Faptul că jumătate din glob e stropit cu sânge ne asigură că încă mai trăim. Moartea irakienilor sau a palestinienilor, a rușilor sau a cecenilor, a evreilor sau a americanilor este argumentul forte al satisfacției noastre de a fi. Noi vărsăm tone de sânge în numele democrației și al păcii, al libertății și al vieții. Noi ucidem femei în numele iubitelor noastre, împușcăm mame străine în numele mamelor noastre și omorâm cu sânge rece copii în numele sângelui cald al copiilor noștri. Am fost de Paști la Kelly Basca. Și am văzut pentru prima dată în viața mea un om care se simte fericit pe bune. E puțin spus că zi de zi în familia lui Kelly domină patriarhatul, însă de sărbători peste casa lui coboară pacea. Râseserăm atunci toată noaptea, iar spre dimineață mersesem cu Kelly și câțiva copii la biserică, ca să sfințim cozonacul. Pe drum și cât am stat în curtea bisericii, copiii repetau aceleași cuvinte: „Te iubim, tăticule, dacă ai ști cât de mult te iubim!”. Și îi săreau în brațe, sărutându-l. Iar Kelly fugea după ei, ca să-i prindă, printre enoriașii care se postaseră în două rânduri lungi până la poartă. Și la toate replicile acestora, răspundea vesel: „Adevărat a înviat!” Când ne-am întors, nevasta lui ne aștepta în genunchi, în fața casei, plângând, însă lacrimile îi mărturiseau bucuria. Prietenia mea cu Simona s-a transformat într-un bumerang de minciuni. Noi ne întâlnim zilnic, ne surâdem și apoi fiecare începe să-și toarne gogomăniile. Vorbim foarte serios, ceea ce ne sporește siguranța că mesajele ne sunt credibile. Eu nu mai cred nimic din ceea ce-mi spune Simona, nu știu de ea, dar bănuiesc că de asemenea. Important e că ne numim „prieteni”. Eu mi-am alungat copiii din casă. Am luat un ciomag și le-am zis: „În trei secunde să nu mai văd suflare de-a voastră în casa mea!”. Ei au început să plângă, dar eu i-am lovit din răsputeri cu ciomagul peste capete: „Marș afară din casa mea, nu vreau să vă mai văd, mizerabililor”. Apoi i-am apucat de mâini, ca pe niște găleți cu gunoi, și i-am lăsat în stradă. Totul a decurs în mod subiectiv. Așa zice Catinca. În mod obiectiv, eu eram cel care o imploram pe Catinca să nu plece cu Barkosa, să rămână cu mine măcar de dragul copiilor noștri, ca să știe și ei că au un tată și o mamă. Dar ea îmi spunea că se duce la Simona să se odihnească, să privească un film, să bea o bere. Zadarnic îi propuneam să mergem împreună, pentru că fericitul Barkosa o aștepta acolo. Subiectiv și obiectiv, peste două zile va veni el. Și atunci toate se vor sfârși. Eu nu am dreptul să-mi văd copiii. Mi se permite să văd numai fețele lâncede ale pacienților mei și oameni nefutuți, care îmi vin la spital să-mi ceară sfatul. Ei îmi destăinuie că-și pierd mințile din cauza abstinenței sexuale. Le prescriu Diazepam și le recomand două căi de evadare din starea în care se află. Prima, și cea mai dificilă, este să se mulțumească cu starea de fapt și să-și dezvolte instinctul nepăsării printr-o dezvoltare spirituală, care e net superioară patimilor cărnii. Iar a doua este să bea câte două pastile înainte de somn și să facă o labă pe cinste. Oamenii nu suferă atât de mult din cauza abstinenței, cât din motivul că-și simt inutilitatea. Ființele slute nu înnebunesc fiindcă nu se fut, ci pentru că nimeni nu le ia în seamă, nu le spune că sunt frumoase, nu le sărută, nu le invită la baluri. Și văzând că nu au altă ieșire, vin ca berbecii la mine, de parcă eu aș fi salvatorul pulii ori aș fi obligat să-i fut sau să le găsesc orificii potrivite în care să-și bage bețele. Iată de ce, dacă te uiți atent la o femeie, șocat de urâțenia ei, ea se laudă apoi tuturor că a fost admirată de un bărbat, deși mintea ei ursuză nu dispune de capacitatea elementară de a sesiza că atrage privirile prin inesteticul trupului ei. Asemenea muieri îmi spun că ar fi pe placul masculilor, însă, cred ele, au fost blestemate, căci nu-și pot găsi jumătatea cu nici un preț. Mă uit la zâmbetele lor schilodite, la fețele lor suprimate de vopsele, la putoarea acestor măști amestecată cu izul neputinței ce le iese din gură și le spun: „Cumpără-ți, dragă, un vibrator, și dă-i bătaie”. Aș putea să le mai propun și vreun nebun de-al meu, care s-ar culca și cu o oaie, însă ele s-ar simți ofensate, fiindcă mai au și mândrie, mutantele naibii. Alteori mă vizitează și femei răsfutute, cărora habar nu am cine le recomandă să vină la mine ca să le avortez copiii. Intră fufele și-mi propun bani grei, fiindcă „dumneata, dom’ doctor, ești un specialist bun”. Ãstora le spun din start, fără multe explicații: „Du-te, dragă, și caută un killer, și roagă-l pe el să omoare! Cine te-a trimis la balamuc ca să avortezi? Ceea ce vrei să faci tu este tentativă de omor, deci, locul tău e la pârnaie! Dacă te fuți, trebuie să ai și forța de a rezista consecințelor, dar nu să te dai ca o vacă cu curul la gard!”. Și ele ies, bosumflate, amenințându-mă de fiece dată. Să omori un copil, îți dai seama? Dacă ucizi un pidar sau o brută, ești arestat în numele legii, iar dacă iei viața unui copil ești considerat un tip minunat. În plus, dacă poți omorî bine, dacă strivești cu sânge rece omulețul ăla mititel și nevinovat, dacă ai curajul să te mai joci cu bisturiul prin inima sau creierul lui, dacă spui bancuri în timp ce sângele lui ți se prelinge încă fierbinte pe mâini, dacă-i arunci trupul la gunoi cu aceeași indiferență ca și cum ai arunca pe fereastră un chiștoc, ministerul sănătății îți va oferi și un premiu, iar femeile vor umbla ca oile în urma ta și toată lumea te va respecta. Eu, dacă aș primi din partea ministerului licență pentru avorturi, aș aduna într-o sală mare toate femeile care vor să scape de sarcină, le-aș adormi sub anestezie totală și apoi aș trece de la masă la masă și le-aș băga câte un cuțit în inimă sau în artera centrală. Simte pe pielea ta, criminala dracului, cât e de fain să fii asasinată! Dacă ți s-a permis să trăiești, lasă-i și pe alții să se bucure de viață, poate că ei vor fi mai înțelepți decât tine! Dar dacă ți-e dragă moartea, mori și tu împreună cu progenitura ta! După aceasta, le-aș ordona asistenților medicali să adune leșurile, să le încarce în saci și să le arunce în stradă, în mijlocul unei haite de câini. Sunt ucigaș? OK, însă crima pe care aș săvârși-o eu ar micșora măcar într-o mică proporție rata criminalității generale. Lumea noastră este un uriaș acvariu de sânge, iar noi, fiecare în parte, suntem peștii care ne mâncăm unul pe altul și îi sporim volumul. Cei mari și puternici omoară, în războaie și atentate teroriste, milioane de suflete, în numele diferitor fleacuri pe care le ridică la nivel de idealuri, iar cei mulți și mici ucid în numele viitorului lor. Moartea este adăpostul acestor oameni, dacă legea este atât de mizantroapă încât nu-i pedepsește. În comparație cu aceste femei, Bartolomeea a fost o sfântă. Pentru că ea a avut curajul să poarte în pântece, să nască, să omoare și să reziste toată viața mustrărilor de conștiință. De fapt, aș putea să am o altă opțiune, dacă aș beneficia de timp și de asistența medicului-șef al spitalului meu. Să le închid pe toate femeile astea într-un salon din „secția verde”. De acolo, în mod sigur, nu vor putea evada. Să le hrănesc bine, să le las să nască și să le scot în curtea balamucului, cu pruncii în brațe. Acolo le-aș da câte un cuțit și le-aș spune: „Dragele mele, dacă ați decis să omorâți, fiți bune și comiteți masacrul cu propriile dumneavoastră mâini, ca să nu răspundă alții pentru prostia dumneavoastră. Sau invitați-vă soții ori pe cei ce v-au futut, ca să vă ajute.” Și aș pleca. Dar pentru Aurora am găsit o femeie în toată legea, pe care aș fi ars-o și eu de n-ar fi fost prostituată. Era atât de sexy încât turbau și câinii când o vedeau. Dar nu-mi place să-mi bag capul în găleata din care s-au adăpat sute sau mii de cretini, printre care bătrâni și schilozi, unii dintre care au murit deja. E ca și cum aș mânca ceva foarte delicios, dar mestecat anterior de o epavă zăbăloasă și fără dinți. O chema Zirka. Anterior am convenit cu paznicii, dându-le șpagă și pregătindu-le o beție pe cinste. Unul dintre ei urma să o prezinte asistentelor drept iubita lui, apoi să le pună acestora în mâncare somnifere. Când grasele vor adormi, paznicii trebuiau să-i adoarmă pe Mișa și Varnava, după care eu cu Zirka să pătrundem în salonul pederaștilor paranoici. Înainte de a da un răspuns afirmativ solicitării mele, Zirka mi-a cerut o fotografie cu Aurora și mi-a spus că pederastul seamănă cu o minge. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate