MOARTEA E MINUNEA VIEÞII

"Aici, când ctelele-or să-și lese
Pleoapele spre-a ațipi,
Paingii, pânză își vor țese,
Iar viperele vor pui;

Deasupra țestei blestemate
Vei auzi cum, nechemate
Vin haitele de lupi urlând.

Și vrăjitoare veninoase
Și babe-n zbenguieli hidoase
Și hoți cu hoții complotând."

Charles Baudelaire

Sfârșitul meu a venit la mijlocul toamnei, printr-o moarte subită în urma unui accident rutier. Omenirea deja păsișe în mileniul trei. Era o zi însorită, cu frunze aurii, căzătoare de pe nucii mirositori, șopotind în bătaia vântului și sprijinindu-se în zbuciumul lor de gardurile de fier ale grădinilor. Cortegiul îl făceau doar câteva rude apropiate. La căpătâi mă prohodea o singură bocitoare -- sora împovărată de ani, demult încărunțită, pe care n-o văzusem ani în șir, absorbit de serviciul de la oraș. Anume ea a insistat să-mi îndeplinească dorința scrisă în testament: să fiu înmormântat la baștină, lângă părinți. Mulți dintre săteni mă uitaseră. Părăsisem demult satul și acum veniseră din simplă uriozitate să-l revadă pe cel despre care multe știau de la radio și televiziune sau citiseră în ziare. Năsălia o duceau prietenii de copilărie: Ion Vulcanu, meșter la clăditul caselor, Avram, un bărbat chinuit de vitregiile impului (încălcase odată legea, stătuse la pușcărie și avea o duzină de copii), Mihai, ambasador într-o țară balcanică și care se nimerise a fi tocmai în concediu, și al patrulea era Grigore Vulpișoară, altădată cel mai zbânțuit în mahala, întors recent dintr-o expediție pe Lună... Până la cimitirul vechi al satului Grigore, aghesmuit de-a binelea, s-a prăbușit ca un gălătuc sub un gard, fiind înlocuit de moș Aftenie, meșter de căciuli, vestit prin părțile noastre...
Decesul meu se întâmplă pe vreme grea, când oamenii, bizuindu-se pe "inteligența mașinilor", au ajuns ca toate produsele alimentare să fie fabricate pe cale artificială. Se răspândiseră o mulțime de epidemii și boli din această cauză. Cei din cortegiul funerar erau absorbiți de greutățile zilei (de-acum o lună întreagă țara se afla în căutări disperate ale unor vaccinuri efective) și nu le păsa prea mult că unul alde mine s-a prostit cu moartea lui stupidă... Considerau că n-am avut ce dezvolta o asemenea viteză cu automobilul meu supersonic pe șoselele Moldovei nemodernizate.
Auzeam ca prin surdină pașii lor domoli. Preotul sașiu tot vântura cadelnița, răspândind miros de tămâie și tot îndemna cu vocea-i rogogită: "Odihnească-să robul lui Dumnezeu...". Groparii spetiți mă aduc la groapa adânc săpată de lângă prunii scuturați de frunze, găuriți de scorburi. Boaghea de oameni adunată în jurul meu strecoară lacrimi. Parcă ignorând bocetele, preotul, în odăjdii lucitoare, îmi acoperă fața cu o pânză albă, apoi dă semn groparilor să bată capacul sicriului în cuie. Coșciugul coboră apoi în groapă, iar doi gropari îl fixează în coltonul săpat lângă alte sicrie mai vechi. Părinții mei decedaseră cu vreo douăzeci de ani în urmă, sicriele lor erau deja putrede, oasele lor -- adunate într-un colț de groapă la căpătâiul meu. După asta preotul, primul, aruncă peste scândura sunătoare a noului meu lăcaș veșnic o mână de humă, zicând:
-- Să-i fie țărâna ușoară și Dumnezeu să-l aibă în pază...

Apoi, valuri de pământ argilos prinseră a cădea peste mine. La început auzeam un zgomot surd, care se îndepărta tot mai mult undeva spre afară. Lumea, împreună cu preotul, plecase spre casa surorii mele, la praznic. Rămăseseră doar groparii -- ghiduși și glumeți (reușiseră să bea câteva pahare) -- să-mi împlinească movilița mormântului, să fixeze și să întărească crucea de la căpătâi... Tuspatru băuți, glumeau pe seama femeilor mele, care nici una n-a venit să mă petreacă în ultimul drum, lăudându-mă că am fost un om bun, dar prea mult le-am iubit, lăsând în urma mea o întreagă rezervație de copii din flori... Deși, mai ziceau ei veseli, am fost tare ca un armăsar, moartea nu m-a cruțat.

Prima mea noapte în mormânt, precum era de așteptat, s-a dovedit a fi neobișnuită. Tăcere asurzitoare. Mă roade o curiozitate deosebită. De ce? Dumnezeu, când ne dă viață, nu ne înzestrează nici cu noroc, nici cu prosperitate. Atotputernicul parcă ne-ar slobozi pe toți într-un enorm ocol de pe pământ și ne lasă ca să trăim care cum putem. Cel care se decepționează de traiul pământesc ajunge pradă disperării, își duce existența în mizerie. Altul, ingenios, își poartă soarta prin virtuți, devenind lider, ministru, rege. Iar când râul unui destin ajunge la cascadă, în căderea căreia ne aflăm sfârșitul, ne ia în stăpânire Moartea, egalându-ne pe toți în toate. Aici se isprăvesc toate plăcerile, ia sfârșit orice morală chiar.

Trupul meu deja nu mai are nervi. Nu percepe nici plăcerea, nici durerea, nici răceala. Deși un vălurel de căldură dinspre osemintele părinților îl simt încontinuu în primele clipe de aflare acolo. Unele simțiri nu mă părăsesc definitiv. Intuiesc că de-asupra celor doi metri de țărână, ca și peste satul meu pitoresc de la poalele Lipăgăului, cade o noapte adâncă, înstelată și liniștită, cu miros rece de toamnă târzie. Iubitul meu anotimp în viața pământească a fost toamna. Stele mari, chemătoare în sclipirile feerice, cearcă cu razele jucăușe să-și facă drum și să lumineze cât de cât chipul meu distrus de viață, chinuit de patimi. Am fost un om al patimilor, mereu doritor ca în fiecare zi să am o noutate: un eveniment sau un om nou, interesant. Fără de-acestea viața mea era monotonă și tristă... Prunii din țântirim, cu rădăcinile mari, mustăcioase, adânci, freamătă ușor. Iar în satul din vale arareori se aude ba un chiot de veselie, ba o frântură de cântec cuprins de elan tineresc, râul vieții curgea nestingherit în albiile sale.

Am înțeles curând că printre locatarii noi, îngropați aici la cimitir, se iscă un fele de aventuri. Da, da, aventuri. Un cineva a încercat în felul lui să evadeze din coșciug și să-și ademenească amanta care venea îndurerată în amurg să-l deplângă. I-a izbutit să o facă chiar și pe-aceasta. A spart capacul, a dat țărâna la o parte, dar când sforțările lui să se încununeze de succes... Doar un pic de rațiune întreține existența acestor gânduri. Aici, în străfunduri de luturi, nu mai este loc nici pentru compătimire. Nimeni dintre cei vii, rămăși pe pământ, ca să se miște în trup și în gândire, nu dorește să aducă mortul acasă, nici chiar al celui mai scump și mai apropiat inimii martir. Este un adevăr absolut pe care omenirea îl respectă de nevoie cu strictețe milenii de-a rândul. Ceea ce e destinat morții nu mai aparține celor ce pot asculta freamătul copacilor, tălăzuirea valurilor oceanice, vuietul munților, șoaptele codrilor și ale braniștei de pe Lipăgău.

Este cel mfi puternic, cel mai invincibil Imperiu creat de oameni. Și noi, oameni, suntem și rămânem neputincioși: nu-i putem schimba locul și natura. Din primele clipe ale aflării mele în calitate de locuitor deplin al Imperiului, unde fiecare dintre voi, cei vii, veți nimeri neapărat, am dedus că este o mare nerozie să afirm că bătrânețile nu constituie o bucurie a vieții. Nu-i așa. Omul, cu cât trăiește mai mult pe pământ, cu atât mai mult are șansa să se afirme, să afle tainele Universului. În Imperiul Morților există doar o singură taină -- taina Morții. Adică taina de reintoarcere a noastră la viața petrecută pe pământ. Aici, în Imperiul Morților, nu există naștere. Este numai moarte. Deși, ca și pe pământ, În Imperiul Morților tronează Dumnezeu, cu toate că el aici să află mereu în... ambrazură. S-ar părea că El nu are grijă decât de supravegherea lor, ca nu cumva vreo unul să găsească o modalitate de reintoarcere la lumină. Viața pentru mine (recunosc acuma), de fapt, a fost un joc bizar al naivității. Locatar al tărâmului morților fiind, însă, am devenit concentrat, altul chiar, nespus de serios pentru un trăitor de rând. Aici totul există, iar pe pământ totul trăiește.
După o săptămână am auzit deasupra mormântului pași. Au venit celelalte rude și acei copii din depărtare, ce nu izbutiseră să mă petreacă în ultimul drum. Venise și fratele mai mare, om aflat în mare post de conducere în Cetatea de scaun a despotului. Era îmbrăcat pompos, cu automatul subțioară, cu privirile mereu încruntate la stema ce lucea albăstriu în valurile line ale bătrânului Nistru. Era și grăbit. Se uita mereu la ceasul cu briliante de pe mână cu inscripția "Rusia Veșnică". Avu grijă să așeze pe mormânt o coroană frumoasă din crengi de mesteacăn, cu o panglică pe care-mi scria un omagiu. Legă coroana cu sârmă ghimpată, să nu o fure nimeni de acolo, nici vântul să nu o dezbine de cruce. Apoi... se iertă în gând cu mine și plecă grăbit spre poarta cimitirului, unde îl aștepta, zgomotos, elicopterul...
Sora, ca totdeauna este cufundată în durere. Copii rând pe rând pun pe mormânt flori culese de pe văile copilăriei mele, niște flori albe, violete de astre, cimbrișor, pelin, apoi... se postează smirna lângă crucea de stejar cu chipul lui Crist răstignit pe ea, strâmbată în ajun de vacile cirezii care trecuseră pe-aici. Sora, cu mâinile împreunate, bocește răsunător, s-o admire și satul din vale. Așa e datina prin părțile noastre -- să fie apreciat talentul bocitoarelor. Nici unul din cei șapte copii nu plânge, deși ochii lor strălucesc de tristețe. În gând fiecare se ceartă cu... mine. Unul mă condamnă (acel înalt, chipeș, cu pălărie de fetru, a cărui amantă așteptă nerăbdătoare să plece cu limuzina neagră de la poarta cimitirului) că mama lui (una din femeile mele) a murit cu vreo doi ani în urmă din cauza dorului pentru mine, care a uscat-o și acuma nici înmormântată lângă sicriul meu nu e. Este o mare durere pentru un copil atunci când mormintele părinților se află în diferite cimitire. Ca să vezi, abia acuma am descoperit acest adevăr. De la unul din copii mei. Tusșapte sunt bine hrăniți și bine îmbrăcați, convinși că nicicând nu vor ajunge în Imperiul al cărui locuitor deja devenise creatorul lor. Sunt cu toții zgârciți la lacrimi, poate de aceea ca au mame diferite, fiecare posedând diferit grad de educație în această privință. Nici una dintre mamele lor, rămase în viață, nu a venit nici atunci, nici pe urmă la mormânt. Am plecat în lumea morților fără de nevastă, fără să fi fost vreodată mire. Am trăit și am murit veșnic vădăoi, holtei, flăcău...
Unul dintre copii este inginer. A adus brazde verzi de iarbă de pe Lipăgău și le-a așezat configurat pe mormânt. Au legat de nădejde coroanele cu aceeași sârmă, să nu le ia vântul la vale și... au plecat... Vor reveni, inevitabil, în acest Imperiu și ei, unde totul se află în strânsă concordanță și legătură, în funcție de religie. La acel început veneau adesea niște spirite, străine mie, ca să ademenească sufletele noilor răposați spre alte tărâmuri necunoscute. Au venit și la mine, dar căldura din partea osemintelor părinților mei mi-a fost de pavăză. Nici n-am sovăit măcar să le ascult doleanțele. Înțeles-am fără să vreau cauza supărării fiului.

Un adevăr am mai descoperit în sicriu. Dacă în timpul vieții marea mea dorință era să dobândesc cât mai multă liniște sufletească (chiar și moartea a survenit în scrâșnet apocaliptic), apoi în Imperiul subteran marea dorință a cadavrelor este zgomotul. Aici liniștea șuieră... Ai nevoie de gălăgie, de rumoare măcar...
Te întrebi, cititorule, de unde se iscă gândurile acestea, când se știe că în morminte și cavouri totul se distruge. Ba bine că nu. Am descoperit marea minune a morții. Adevărul e că rațiunea noastră acolo (adică aici, în sicriu) nu dispare. Ea se transformă într-un nouraș, și cum devenim schelet se strecoară printre scândurile coșciugului, printre straturile de pământ, ieșind la suprafață. Este o energie puternică, capabilă să schimbe lumea, dar... Acest nouraș, acest nucleu de rațiune acumulată în timpul unui destin omenesc, este invizibil, static, fără glas și fără simț la căldură, frig, dar care dăinuie deasupra movilițelor mormintelor. Și acești nourași de energie statică ai rățiunii, ai intelectului nostru sufletesc, se află acolo, în cimitir, veșnic: și vara, și iarna. Chiar și atunci când locul mormintelor nu se mai distinge. Nourașii rațiunii strămoșilor dăinuie pururi în cimitirele noastre. Vă imaginați?!.
Par a fi totuna acești nourași. Unica deosebire, și cea mai importantă, este ca diferă în funcție de gradul de inteligență, de personalitatea celui decedat. De aici și forța de influență asupra mediului. Astfel, probabil, și explicația de ce uneori moartea necruțătoare și haină se abate asupra unui popor la timpuri de răstriște: pentru a răpi viața celor mai proeminente personalități pe care acel popor le are. Nourașii raționali alcătuiesc acea energie capabilă să miște neamul din impas spre vremuri mai bune. Observă și tu, cititorule: când poporul e în cumpănă și dezastru, încep să moară personălitățile sale de vază...
Dar de ce energia aceasta trebuie să se acumuleze la cimitir? Răspunsul e foatre simplu și convingător: nu este om care să nu viziteze măcar o dată în viața cimitirul. Nimerit acolo, fără să-și dea seama, omul neapărat obține acel impuls enorm de energie care-l mișcă înainte, spre veșnicie. Nu există om pe lume care să nu viziteze cimitirul până a deveni membru plenipotențiar al invincibilului, eternului Imperiu al Morții. Pe pământi, unde se crede că viața este veșnică, de-alungul istoriei umane, apar imperii grandioase, invincibile parcă. Unele prosperă, altele cad în dependență și robie. În cele din urmă, tot oamenii le distrug, că nu le mai rămâne nici amintirea... Imperiul Morților este unic în felul său. El este de nebiruit și se îmbogățește cu fiece zi, cu fiece an, cu fiece veac, sporind tot mai mult patrimoniul planetei Pământ...
Iată că și zilele acestea Imperiul s-a înnoit. Alături de mine au fost aduși un paznic, un ministru, un rege, o mamă cu mulți copii... Am încercat să analizez greșelile vieții mele. Le-am văzut, le-am priceput, însă oricât m-aș strădui, nu mai pot schimba nimic. Totul rămâne static și fără alternativă. Numai osemintele străbunilor, ale părinților de-alături emanau căldură blândă și mângâietoare. Am înțeles ca norocoși sunt acei care au părinți, ale căror oseminte în cimitir există alături, acoperite cu valuri de pământ...
În sfârșit, am descoperit, intuitiv, poate cel mai mare adevăr: natura rămâne un tot întreg cu pământul. Când rudele, prietenii, copiii, continuă să-și trăiască viața lor pământească fără a mai frecventa cimitirele, cu noi, cei din morminte rămâne ea, natura. Din tăriile cerului sclipesc mereu stelele, cu razele lor săgetătoare, cercând să răzbată la scândurile reci ale sicrielor și să mângâie nourii raționali, singurii care de fapt alimentează marea energie ce pune în mișcare viața de pe pământ, fără ca oamenii să bănuiască asemenea adevăr. Acest mare adevăr există doar pentru morți, care, în definitiv, sunt înainte-mergătorii marii minuni ce se numește viață.