agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-08-19 | | Înscris în bibliotecă de Baluta Iulia
Intre timp, la Antium, Petronius repurta aproape zilnic noi victorii asupra curtenilor, care concurau cu el in obtinerea favorurilor Cezarului. Influenta lui Tigellinus scazuse cu totul. La Roma, cand trebuiau inlaturati unii oameni care puteau deveni periculosi si trebuiau jertfite avuturile lor, unde erau de pus la cale aranjamente politice, de organizat spectacole uimitoare prin lux si prost gust si, in sfarsit, cand era vorba de satisfacut poftele infame ale Cezarului, Tigellinus, viclean si gata la orice, era indispensabil. Insa la Antium, printre palatele care se oglindeau in azurul marii, imparatul ducea o viata elenica. De dimineata pana seara, se citeau versuri, se discuta despre frumusete si perfectiune, se extaziau in fata unor fericite imbinari de cuvinte, se facea muzica, teatru, se ocupau in exclusivitate numai de ceea ce descoperise si desavarsise geniul grecesc.
In aceste conditii, Petronius, incomparabil mai cult decat Tigellinus si decat alti curteni, spiritual, elocvent, subtil, om de gust, castiga preponderenta. Cezarul cauta societatea lui, ii cerea parerea sau sfaturile cand compunea el insusi, ii arata o prietenie mai vie decat oricand alta data. Cei din jur aveau impresia ca Petronius a repurtat, in cele din urma, o victorie definitiva, ca prietenia dintre el si imparat a intrat intr-o faza statornica si ca va dura ani de zile. Chiar si cei care inainte il dispretuiau pe elegantul epicureu, cautau acum sa-i castige bunavointa. Multi se bucurau sincer ca a capatat intaietate un om care, desi ii cunostea pe toti pana-n adancul inimii, privind cu un zambet sceptic lingusirile dusmanilor sai de ieri, nu era razbunator si nu-si folosea puterea in dauna altora fie din lene, fie din distinctie. Au fost clipe cand ar fi putut ca-l impinga in bratele mortii chiar si pe Tigellinus, insa el prefera sa-si bata joc de el, scotand la iveala lipsa lui de educatie si obarsia lui de rand. Senatul de la Roma rasufla usurat, caci de o luna si jumatate nu se mai daduse nici o condamnare la moarte. Adevarat, la Antium, ca si in oras, se povesteau tot felul de ciudatenii despre rafinamentul la care ajunsesera imparatul si favoritul sau, pana si-n desfrau, insa toata lumea prefera sa simta deasupra sa un imparat rafinat decat unul transformat intr-o bestie sub influenta lui Tigellinus. Insusi Tigellinus isi pierduse capul si sovaia, gandindu-se c-ar fi mai bine poate sa se dea batut, caci imparatul declarare de mai multe ori ca in toata Roma si in toata curtea existau doar doua suflete capabine sa se inteleaga, doi adevarati eleni : el si Petronius.
Uimitoarea abilitate a lui Petronius ii intarise pe toti in convingerea ca influenta lui va persista mai mult decat toate celelalte. Nu-si puteau inchipui cum ar reusi imparatul sa se descurce fara el, cu cine ar putea sa discute despre poezie, muzica, curse si in ai cui ochi s-ar uita ca sa verifice daca ceea ce compunea era intr-adevar perfect. Insa Petronius, nepasator ca intotdeauna, parea ca nu da nici o importanta pozitiei sale. Era, ca de obicei, incet in miscari, lenes, spiritual si sceptic. Adesea dadea impresia unui om care-i ironizeaza pe toti, pe sine, pe Cezar si lumea intreaga. Uneori, indraznea sa-l critice pe fata pe imparat si, tocmai cand cu totii credeau ca a mers prea departe, ca-si sapa singur groapa, atunci stia sa intoarca brusc ascutisul criticii in folosul lui, trezind admiratia celor de fata si convingerea ca nu exista nici o situatie din care sa nu iasa triumfator. O data, cam la o saptamana dupa intoarcerea lui Vinicius de la Roma, imparatul citi intr-un cerc restrans un fragment din Troiada sa. La sfarsit, dupa ce incetara ovatiile, Petronius, intrebat printr-o privire, zise : -Nedemne versuri, bune de aruncat pe foc. Celor de fata li se opri inima de groaza, caci Nero din copilarie nu mai auzise niciodata din gura nimanui o asemenea sentinta. Numai fata lui Tigellinus se lumina de bucurie. Vinicius in schimb pali, gandindu-se cu spaima ca Petronius, care nu se imbata niciodata, de data asta intrecuse masura cu bautura. Nero, cu o voce mieroasa, in care vibra insa amenintator amorul propriu profund ranit, intreba : -Ce gasesti rau in ele? Petronius se repezi : -Nu-i crede ! Zise, aratand cu mana la cei de fata. Ei nu se pricep la nimic. Intrebi ce-i rau in versurile tale? Daca vrei sa stii adevarul, atunci am sa ti-l spun : astea-s versuri bune pentru Vergilius, bune pentru Ovidiu, bune chiar pentru Homer, dar nu pentru tine. Tu n-ai voie sa scrii asa. Incendiul pe care-l descrii nu arde suficient, focul tau nu frige destul de tare. Nu asculta la lingusirile lui Lucan. Pe el pentru asemenea versuri l-as declara geniu, dar nu pe tine. Si stii de ce? Pentru ca esti mai mare decat el. De la cel mai inzestrat de zei ca tine se cere mai mult. Dar ti-e lene. Preferi sa dormi pana la pranz decat sa stai sa lucrezi. Tu poti crea o opera cum n-a cunoscut lumea pana acum si de aceea iti spun in fata : scrie alta mai buna. Vorbea parca in bataie de joc, maraind usor, insa ochii imparatului se inrourara de placere si zise : -Zeii mi-au dat putin talent, dar in afara de asta mi-au daruit ceva mai mult : un adevarat cunoscator si un prieten, singurul care indrazneste sa-mi spuna adevarul in fata. Intinse mana sa grasa, acoperita cu par ruginiu, spre candelabrul de aur jefuit din Delfi, ca sa arda manuscrisul. Insa Petronius i-l lua mai inainte ca flacara sa fi ajuns la papirus. - Nu, nu! zise el. Chiar asa nedemne cum sunt ele apartin omenirii. Lasa-mi-le ! - Permite-mi in cazul acesta sa ti le trimit intr-o caseta facuta dupa o idee de-a mea, raspunse Nero, imbratisandu-l. Dupa un moment de tacere, urma : - Da. Ai dreptate. La mine, incendiul Troiei nu straluceste destul, focul meu nu frige destul. Am crezut, totusi, ca dac-am sa fiu egal cu Homer, are sa fie de ajuns. Intotdeauna m-a retinut o anumita timiditate si subapreciere a propriilor mele forte. Tu mi-ai deschis ochii. Dar stii de ce-i asa cum spui? Atunci cand un sculptor vrea sa intruchipeze un zeu, isi cauta un model, iar eu nu l-am avut. N-am vazut niciodata un oras arzand si de aceea in descrierea mea lipseste nota de autenticitate. - Iar eu iti spun ca trebuie sa fii un mare artist ca sa intelegi asta. Nero cazu pe ganduri,dar dupa cateva clipe, spuse : - Raspunde-mi, Petronius, la o intrebare : tu regreti ca a ars Troia? - Daca regret?... Pe sotul schiop al Venerei, nicidecum! Si am sa-ti spun de ce. Pentru ca Troia n-ar fi ars, daca Prometeu n-ar fi daruit oamenilor focul si daca grecii n-ar fi declarat razboi lui Priam. Daca n-ar fi existat foc, Eschil n-ar mai fi scris Prometeul sau, iar fara razboi, Homer n-ar mai fi scris Iliada, iar eu prefer sa existe Prometeu si Iliada, decat sa dainuie un orasel, dupa cat se pare de amarat si murdar, in care acum ar sta cel mult un biet procurator dospit in propriu-i venin, care te-ar plictisi cu reclamatiile lui in contra areopagului local. - Iata ce se cheama o vorba inteleapta, raspunse Cezarul. Pentru poezie si arta poti si trebuie sa sacrifici totul. Fericiti acheienii care i-au oferit lui Homer tema pentru Iliada, si fericit Priam care a vazut pieirea orasului sau. Dar eu? Eu n-am vazut un oras in flacari. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate