agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-08-20 | | Înscris în bibliotecă de error
Intre timp, focul ajunse in Via Nomedana, iar de acolo, odata cu schimbarea vantului, se intoarse spre Via Lata si spre Tibru, inconjurand Capitoliul, se revarsa spre Forum Boarium si, distrugand tot ce-i scapase mai inainte, se apropie din nou de Palatin. Tigellinus, adunand toata armata pretorienilor, trimitea sol dupa sol la imparat sa-l anunte ca s-a intetit. Nero vroia sa soseasca noaptea, pentru a se desfata, admirand privelistea orasului in flacari. In acest scop, se opri in localitatea Aqua Albana si, chemandu-l in cort pe tragedianul Aliturus, isi compuse, cerandu-i sfatul, atitudinea, expresia fetei, privirea si invata cateva miscari corespunzatoare. O disputa crunta izbucni intre ei cand fu vorba de versul : “O, sfinte oras, ce pareai mai durabil decat muntele Ida”, pe tema daca trebuie sa ridice spre cer ambele maini, sau, tinand lira intr-o mana, s-o lase in lungul trupului si sa ridice numai una. Problema aceasta in clipa de fata i se parea mai importanta decat orice. Pornind, in cele din urma, la apusul soarelui, ii ceru parerea lui Petronius daca la versul inchinat catastrofei sa nu includa cateva splendide blasfemii impotriva zeilor si daca acestea, din punct de vedere artistic, intr-o asemenea situatie, n-ar trebui sa izbucneasca de la sine din gura omului care isi pierde patria.
In sfarsit, pe la miezul noptii, se apropie de ziduri, urmat de uriasa sa suita, compusa din armate intregi de curteni, senatori, cavaleri, liberti, sclavi, femei si copii. Saisprezece mii de pretorieni, incolonati in formatie de lupta, vegheau asupra linistii si securitatii intrarii lui, mentinand la o distanta corespunzatoare poporul revoltat. Poporul blestema, tipa si fluiera la vederea cortegiului, insa nu indraznea sa-l atace. In multe locuri, se auzira si aplauze starnite in gloata care, neposedand nimic, nu pierduse nimic in incendiu si se astepta la o impartire mai darnica decat de obicei a graului, uleiului, vesmintelor si banilor. Atat strigatele si fluieraturile, cat si aplauzele fura inabusite de sunete de trompeta si corn, ordonate de Tigellinus. Dupa ce trecu prin Poarta Ostiana, Nero se opri pentru o clipa si zise : “Stapan fara casa, al unui popor fara casa, unde-mi odihnesc la noapte nefericitu-mi cap ?” Trecand apoi Clivus Delphini, urca scarile pregatite pentru el, pe apeductul Appia, iar dupa el, curtenii si corul cantaretilor, ducand citere, lire si alte instrumente muzicale. Cu totii isi tinura respiratia, asteptand sa vada daca n-are sa spuna niste cuvinte mari, pe care pentru propria lor securitate trebuiau sa le tina minte. El insa statea solemn, mut, imbracat in mantia de purpura si cu cununa de lauri din aur pe cap, cu privirile atintite la valmasagul turbat al flacarilor. Cand Terpnos ii dadu lira de aur, ridica ochii spre cerul scaldat in aureola incendiului, asteptand inspiratia. Oamneii si-l aratau de departe, asa cum statea scaldat in lumina sangerie. In departare, suierau serpii flacarilor si ardeau cele mai sfinte monumente, pastrate de veacuri: ardea templul lui Hercule pe care-l ridicase Evander, si templul lui Jupiter Stator, si templul Lunii construit de Servius Tullius, si domul lui Numa Pompilius, si templul Vestei cu penatii poporului roman. In coama flacarilor aparea uneori Capitoliul, ardea trecutul si sufletul Romei, iar el, Cezarul, statea cu lira in mana, cu o mina de actor tragic si cu gandul nu la piatra care piere, ci la poza si la cuvintele patetice prin care ar putea exprima cel mai frumos imensitatea catastrofei, ca sa trezeasca o admiratie fara precedent si sa obtina cele mai entuziaste aplauze. Ura orasul acesta, ii ura pe locuitorii lui, iubea doar cantecele si poeziile. Se bucura din inima ca, in sfarsit, asista la o tragedie asemanatoare celei pe care o descrisese. Cioplitorul de versuri se simtea fericit, declamatorul se simtea inspirat, vanatorul de emotii isi astampara setea cu privelistea ingrozitoare si se gandea cu placere ca distrugerea Troiei n-a fost nimic in comparatie cu distrugerea acestei uriase cetati. Ce mai putea cere ? Iata Roma. Roma care a dominat pamantul, arde, iar el sta pe arcadele apeductului cu o lira de aur in mana, vizibil, purpuriu, admirat, splendid, poetic ! Undeva, acolo jos, in intuneric, murmusa, revoltat, poporul. N-are decat sa murmure ! Secole vor trece, mii de ani se vor scurge, dar oamenii vor tine minte si vor slavi pe acel poet care intr-o asemenea noapte a cantat decaderea si incendiul Troiei. Ce este Homer in comparatie cu el? Ce este insusi Apolo cu lira sa incovoiata? Ridica mainile si, lovind in coarde, rosti cuvintele lui Priam : “O, cuib al parintilor mei, o leaganul meu drag !...” In spatiu deschis, in vuietul incendiului si larma indepartata a miilor de oameni, vocea lui suna ciudat de subtire, tremurata, slaba, iar acompaniamentul aducea a bazait de musca, insa senatorii, functionarii si curtenii adunati pe apeduct plecara capetele, ascultand intr-o stare de muta admiratie. El canta, psalmodiind, montandu-se intr-o postura din ce in ce mai tragica. Cand se oprea sa rasufle, corul cantaretilor repeta ultimele versuri, apoi Nero indeparta de pe brat, cu o miscare invatata de la Aliturus, “syrma” de tragedian, lovea in strune si canta mai departe. Cand termina, in sfarsit, cantecul alcatuit dinainte, incepu sa improvizeze, cautand comparatii grandioase pentru spectacolul care se desfasura inaintea lui. Si incepu sa se schimbe la fata. Nu-l miscase distrugerea orasului natal, il imbata insa si-l emotiona patosul propriilor sale versuri. Arunca brusc lira de la picioare si, infasurandu-se in “syrma”, ramase ca impietrit, asemenea uneia dintre statuileNiobizilor care impodobeau curtea Palatinului. Dupa o scurta clipa de tacere, clocoti furtuna de aplauze. Din departare insa, raspunse urletul multimilor. Acum, nimeni nu se mai indoia ca Cezarul a ordonat sa se dea foc orasului, ca sa aiba un spectacol si prilej sa cante. Nero, auzind urletul iesit din sute de mii de piepturi, se intoarse spre curteni cu un zambet trist, plin de resemnare, de om neinteles, si spuse : -Iata cum stiu quiritii sa ma pretuiasca pe mine si poezia ! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate