Etlia Becker

Învățătorilor din satul meu natal
și celora din Telenești

«Căci Dumnezeu nu este nedrept,
ca să uite lucrul vostru și dragostea
pe care ați arătat-o pentru numele Lui, voi,
care ați slujit și slujiți sfinților.»
(Epistola către Evrei a Sfîntului
Apostol Pavel. Cap. 6, versetul 10)

După acea zi de duminică, cînd deasupra tîrgului avu loc lupta aeriană, iar sub dealul Molnicului căzură două avioane sovietice incendiate de un «Messerschmidt», drumul ce ducea spre Nistru se umplu cu trăsurile evreilor puși pe picior de evacuare. Caii încordați în grebănare opinteau la coviltirele pline cu bulendre, cu plozi și femei pornite pe bocete. Fețele triste și speriate ale oamenilor nimeriți la necaz priveau îndurerate îndărăt spre locul unde au trăit o viață și acum părăseau toate, numai să se salveze. Tîrgul îi petrecea cu pălălaia incendiilor lăsate de trupele sovietice care se retrăgeau și ele în mare învălmășeală. Cîte-o căruță aproape goală trecea în goană pe lîngă convoiul de coviltire, pe lîngă oamenii ce mergeau anevoie pe jos, parcă amenințată de urmărire. O parte din refugiați rămîneau în urmă, dar după ce se îmbrățișau a despărțire, o apucau parcă haotic în urma convoiului, fără a ști încotro se îndreaptă, grăbindu-se să părăsească locurile natale. Ierburile înalte dintre pietrele cimitirului vechi din marginea tîrgului tremurau a tristețe în unduirea ușoară a vîntului.
Bătrînul Nică avea mulți prieteni printre evrei și ieșise în marginea Ineascăi, satul care-i la o aruncătură de baț pe unde trecea drumul refugiaților, să-i petreacă. O senzație tulbure și neînțeleasă îi stăpînea cugetul, dar se împăcă cu gîndul că evreii au fost totdeauna informați și, dacă bat în retragere, există un temei serios. Din acea populație evreiască, care vara trecută, în iunie 1940, îi întîmpina cu extaz pe sovietici la podul Ciulucului, nu rămăsese nici urmă. Comandamentul sovietic părăsi și el în grabă tîrgul, fugind de trupele germane, care le călcau pe urmă. Sprijinit în toiag, bătrînul urmărea acest calvar, răscolind fel de fel de bănuieli.
— Rămîi cu bine, căpitane Ion! îl trezi din gînduri vocea tristă a lui Mendel Șleizer, morarul tîrgului.
— Da de ce plecați, jupîne Mendel? Rămîneți, fără voi moare viața dughenelor, încercă bătrînul să-l iscodească. Cum v-ați împăcat cu puterea care pleacă, așa o să vă împăcați și cu cea care vine...
— Dac-ar fi așa, căpitane Ion, îngînă trist și rece Mendel, aducînd cu brațul spre sine pe cei trei copii — două fete mari și un flăcăuandru roșcat. Căruța lui trasă de un singur misir negru, cu un par în loc de o roată, era plină doar de tristețe și bocetele Fainei, jupîneasa lui slabă, cu ochii adînciți în orbite și părul despletit ca de mort.
— Trebuia să urci în căruța lui Leiba Locș, era aproape goală, se miră bătrînul, cercînd să mai descarce atmosfera apăsătoare.
— Domnu’ Ion, oftă Mendel căutînd zarea cu privirile tulburi. Dă-ne voie s-avem și noi... potlogarii noștri!
Bătrînul Nică cerceta torentul de lume, poate-și mai descoperă prieteni, care într-o singură zi deveniseră parcă alții și, oricît încerca, nu găsea cuvinte de consolare.
— Nu cumva te-a prins grija de ei? tună pizmătarnic Colea Hăitașu, un bărbat balcîz, cu un singur ochi. Celălalt îl pierduse într-o încăierare, cînd fu prins la o muiere din Bănești. Jidanii totdeauna ne-au jăcmănit, ne-au sărăcit... Iaca le-a venit și lor ceasul răsplății...
Bătrînul îl privi lung – să-și pună sau nu mintea cu el. Pînă la urmă, îi făcu semn să se facă mai aproape:
— S-o știi de la mine, măi chiorule: o țară este cu atît mai bogată cu cît poate să-și apere evreii!... Evreul niciodată n-a vîrît nimănui mîna în buzunar!
Colea prinse privirile înțepătoare ale bătrînului. Avea barbă albă, țepoasă, făcuse două războaie și trecea ca gospodar la Ineasca.
Înspre noapte torentul de refugiați se mai rări. Dar a doua zi se află că la Malul Galben, Colea Hăitașu cu încă doi complici au jefuit cîteva căruțe, lăsînd oamenii nenorociți în pielea goală în mijlocul drumului. Iar cînd în Tîrgul Teleneștilor intrară trupele germano-române, șuvoiul de refugiați se curmă, lăsînd într-o frică teribilă evreii ce nu izbutiră să se evacueze...

* * *
Pe la mijlocul lui iulie se treceau cireșele. Vara veni tîrziu în acel an și cît priveai deasupra târgului, roșeața lor se legăna în adierea vîntului, semănînd cu niște pistrui sîngerii pe crengile arborilor. De cum se schimbase puterea, peste căsuțele și dughenele sărăcăcioase ale tîrgului se prăbușiră puhoaie de ploi. Noua orînduire a pornit întîi cu pogromul asupra evreilor: copii, bătrîni, femei, bărbați fură adunați cu forța în ograda Mochilesei, locul unde se făcea tîrg de vite. În răgazul dintre ploi soarele dogoritor stîrnea nori de aburi pe care-i slobozea în văzduh pămîntul reavăn. Mirosul de balegă mai aduna încă tăuni, bîzoi, bondari. Captivii, grupați în mici familii pe veretcile răzmuiate de ploaie, își așteptau din zi în zi destinul. Fuseseră arestați într-o singură noapte și acuma stăteau sub cerul liber ziua și noaptea, șfichiuiți de ploaie, sleiți de arșiță, sub supravegherea santinelelor de după gardul de scînduri late, înnegrite de vreme și sprijinite pe-alocuri de corlate cioturoase.
Þăranii satelor din apropiere, obișnuiți să vină la tîrg după cumpărături, găsiră dughenele închise. Șoapte înfrigurate îi făceau pe unii să zăbovească lîngă ograda Mochilesei, privind spre acel enorm ocol cu înfrigurare. Mînat de aceleași șușoteli, bătrînul Nică trecu și el pe la fostul iarmaroc. Printre lumea oropsită recunoscu pe Moșcu Becker, cizmarul, la care, cît timp i-au fost copiii mici, a cusut încălțăminte numai la dînsul. Moșcu n-avea față pe el. Căuta speriat în jur, negăsind să spună cuiva o vorbă. Alături de el, pe veretcă, Sara netezea în neștire părul unei fetițe de vreo 13 ani și legăna un cărucior din care se ițea un copilaș încă sugaci. Văzîndu-l, Moșcu îi făcu bătrînului semn cu privirile să se apropie, cît să-i scape două vorbe:
— Căpitane Ion... Pe noi au să ne omoare... Sîntem ovrei... Te rog, pentru Dumnezeu! Copiii n-au nici o vină. Scapă-i de moarte, dacă poți...
Bătrînul, la auzul acestora, se cutremură. Privi la cireșul din fundul ogrăzii, unde, între două crăci groase, își făcu culcuș și punct de supraveghere o santinelă ce cînta mereu la muzicuță melodii bavareze. Cînd se sătura să sufle în acel fluier străin, culegea cîte-o cireașă sîngerie, aruncînd-o leneș în gură. Apoi scuipa sîmburii peste capetele năpăstuiților, stricîndu-se de rîs. Mai recunoscu pe Beniamin Kogan, rabinul, ce fusese arestat chiar în timpul rugăciunii, în sinagogă. Purta obișnuita-i tichiuță pe creștet, alb ca neaua și trist ca tăciunele, citea întruna Tora. Văzîndu-l și el pe bătrînul Nică de la Ineasca, îi aruncă aceeași rugă:
— Salvează copiii, căpitane Ion. Vorbește mata cu autoritățile... Dumnezeul tău o să te răsplătească în vecii vecilor...
Năucit, nici nu observă cînd se apropie de el un locotenent tuciuriu, cu priviri încruntate. Iar peste încă o clipă se trezi între baionete, arestat. Locotenentul părea să nu știe șepte.
— Pentru că încalci ordinea, se cuvine să te împușcăm pe loc. Știi de-asemenea lege?
— Războiul e război, dar omenia-i omenie, se îndîrji bătrînul să înduplece soldații. Eu mi-am trăit traiul, nu mai am ce pierde. Am făcut și eu cătănie la Fălciu...
— E stare de război, tătaie, zise ofițerul puțin mai domol, ștergîndu-și sudoarea de pe frunte. Noi îndeplinim ordinul mareșalului...
Fu condus la șeful de post, un oltean cu o față rotundă și trufașă. Acesta îl măsură cu privirile-i pătrunzătoare, îi citi o lungă notație, apoi, mai stăvilindu-și orgoliul, îl amenință:
— Nu glumi cu țara, moșule. Caută-ți de nevoi, dacă nu dorești să pați ca cei din ocolul de bovine. Prizonierii de-acolo nu sînt decît niște vite, pe care le înghite abatorul războiului — bătrîni, copii, femei, fără importanță.
Dar nu scăpă numai cu atît. Bătrînul fu escortat pînă la Ineasca, unde i se mai făcu și o percheziție. Pe drum, însă, mai prinse la îndrăzneală și încercă să intre în vorbă cu locotenentul, mai marele pe cele două santinele.
— Oare n-aveți deloc suflet, măi băieți? Cu ce a păcătuit neamul nostru ca să ne batem joc de oameni nevinovați?
— E stare de război, tătaie, îi mai aminti o dată ofițerul. Așa-i politica, așa-i ordinul... Multe nu le aprob nici eu, dar ordinul nu se discută, ci se execută!
Și tăcu aproape tot drumul, absent la boscorodeala moșneagului.
— Da copiii ce vină au? Că-s suflete neprihănite încă, nu se lăsa bătut moș Nică.
După ce sfîrși cu percheziția, negăsind nimic compromițător, ofițerul îl trase deodată deoparte, ferindu-se de privirile megieșilor ce urmăreau înspăimîntați printre corlatele gardului procedura, și-i zise cu tristețe în voce:
— Acasă mi-au rămas muica beteagă, nevastă delicată în țoale frumoase și trei copilași... Sînt la datorie, tătaie! Ce pot face mai mult?... Mîine, pe la amiază, va avea loc executarea. Iar de la cel ocol pînă la marginea tîrgului, unde vor fi împușcați, e un drum și un podeț...
* * *
Noaptea fu iar ploaie și furtună. De dimineață însă ziua se arătă cu soare dogoritor. Pe drumul lunecos încă apăruseră o puzderie de culbeci. Bătrînul Nică nu închisese un ochi. De cum se opri ploaia, ieși încă pe întuneric, pe cărări numai de el știute. Acuma stătea tupilat după un cătiniș înalt, urmărind cum dinspre tîrg vine, înșirată, coloana de oameni schilodiți și sleiți de puteri. O parte din bătrîni, care nu mai puteau păși, erau aruncați într-un car cu loitrele însîngerate, tras de doi plăvani mari. Cei care abia puteau mișca picioarele, sprijiniți de alții mai în putere, își continuau drumul ghiontiți din urmă de santinele. Glodul vîscos descălța cîte-un picior, dar nimeni nu se mai întorcea să-și încalțe din nou gheata. Cămășile prizonierilor erau fără de nasturi, hainele numai zdrențe. Dusă spre locul execuției, mulțimea nu mai plîngea, nu se revolta. Fețele oamenilor exprimau absență și crispare. Soldații cu armele în cumpănă urmăreau prudenți fiece mișcare a deținuților. Două motociclete cu ataș întrecură anevoios coloana, stropind cu glod convoiul lugubru. La văzul ofițerului neamț și al mitralierelor montate pe ataș cineva dintre femei începu să bocească evreiește, răspîndind jalea peste toate dealurile ondulate cu văluri albe de negară zvîntată. Bătrînul Beniamin, cu poalele halatului negru și lung plin de noroi, citea întruna rugăciunile din Tora, arareori ridicînd mîinile către ceruri, cerînd îndurare și iertare.
Alături de rabin pășea familia lui Moșcu. Cizmarul își sprijinea soția cu ochii scăldați în lacrimi, descumpănit, neputincios. Calmă parcă, cu două gîțe îngrijit împletite, împingînd cu ușurință landoul, pășea Etlia, fiica lor. Pe fața copiliței părea să nu fie nici zdreanță de primejdie. Frățiorul Baruc era liniștit în cărucior, încercînd să muște dintr-o cireașă pe care cineva i-o rupsese din copacul lagărului. Încheia coloana locotenentul oltean, care purta acum armă cu baionetă lucitoare. Auzind bocetele stridente ale femeilor cuprinse de panică, ofițerul își făcu pe furiș semnul crucii...
Cînd coloana ajunsese lîngă podețul ce lega două maluri ale unei rîpe nu prea adînci, la numai o sută de pași de apa Ciulucului, șeful coloanei strigă santinelelor din frunte și din părți să se oprească. Cîțiva soldați aleseră vreo zece bărbați mai în putere și-I conduseră pînă în preajma podmolului abrupt al rîului. O mulțime de lipitori negre ca smoala se străduiau zadarnic să iasă pe muchia înverzită a malului. Celor scoși din coloană li se dădură hîrlețe, lopeți și ordin să sape o groapă pătrată. Rămasă în drum, coloana primi alt ordin: să se așeze pe pămîntul încă ud. Toți urmăreau cu înfrigurare cele zece hîrlețe și lopeți.
...Groapa fu gata pe la chindie. Ofițerul ordonă execuția. Prizonierii aduși de la mic la mare pe muchia gropii, înrămată cu un val de țărînă neagră ca tăciunele, începuseră să strige disperați, să ceară zadarnic cruțare. Soldații aliniați în două rînduri — cei din față în genunchi, cei din spate în picioare — au dus armele la ochi. «Foc!» răsună scurt comanda și oamenii, ciuruiți de gloanțe, cădeau de-a valma în hăul gropii, cu fluturări de mîini disperate.
«Mare-i prostia ta, omule! Doamne, cum îngădui așa ceva?, îi căina bătrînul Nică, tupilat, cu răsuflarea tăiată, sub podețul din preajmă, urmărind masacrul evreilor. Oare ce-i trebuie omului ca să trăiască împăcat că pămîntul e dat de la Dumnezeu pentru viața oamenilor? Și de ce omul trage în oameni, nimicindu-i, fără să aibă frică de Dumnezeu?...»
Mulți din cei condamnați fuseseră doar răniți. Căzuți în groapă, se apucau disperați cu mîinile tremurînde de muchia gropii, ca de o speranță la viață. Executorii se repezeau să-i lovească necruțător cu paturile armelor, iar cînd oamenii cădeau îndărăt, mai descărcau cîte un foc de armă... La o azvîrlitură de băț, în susul apei, ofițerul neamț își ștergea calm lentilele ochelarilor cu o batistă parfumată, albă ca neaua. Alături, cele două mitraliere de pe atașele motocicletelor erau de-a gata pentru orice eventualitate.
Pe la asfințit groapa fusese acoperită cu țărînă. Pînă se lăsă amurgul, dedesubtul pămîntului reavăn se auzeau gemetele oamenilor, iar gorganul de țărînă părea că răsuflă...
Nimeni din cei care au urmărit pe ascuns tabloul bestial al execuției din acea zi n-a observat ca printre cei executați să fi fost Etlia Becker și frățiorul Baruc. Dar cui să-i pese — cu două-trei suflete mai mult sau mai puțin la o coloană de oameni...

* * *
Bătrînul Nică așteptă în cătinișul de sub podeț pînă căzu întunericul. Avu grijă ca cei doi copii să nu vadă execuția, altminteri i-ar fi descoperit. Sub streașina nopții, tupilați printre ciritei și tufe de cătină, au trecut dealul Ponoarelor, pînă au ajuns pe vale, în Fundătură la Ineasca, pe sub pădure, în Lunca ierburilor dese și mustoase printre care erau mulți spini. Aici, într-o casă veche, trăia Arefta, o bătrînă fără bărbat și cu două capre la gospodărie de cînd o ține lumea minte. Copiii erau obosiți și hămesiți. Etlia privea mereu în aceeași direcție și părea absentă la toate. Simțea doar în mînuțele-i tremurînde cartea sfîntă a Torei, pe care o luase în ultima clipă din brațele unchiului Beniamin... Micuțul, văzîndu-se într-o casă de oameni, acum scotea scîncete înfundate, buzele îi erau crăpate de foame și de sete. De cum ajunsese în pragul casei, bătrînul strigă surorii să pregătească de lăutoare.
— I-ai scăpat de moarte, bade?! se miră Arefta cu ochi mai degrabă scînteietori a izbîndă decît alarmați. Ea încrucișă mîinile la piept și, după ce-și făcu larg semnul crucii, mulțumi icoanelor din colț: «Dumnezeu e mare și le vede pe toate!».
— N-a fost nimeni pe-aici? o mai iscodi bătrînul.
— Ziua s-a plimbat prin luncă Colea Hăitașu, cu roibul său. Îl încearcă la călărie. E primar acum, avizuha, ce mai!...
— Ai în vedere, soro! O privi bătrănul pîndiș. Răspunzi cu capul de sărmanii iștia... De te-ntreabă cineva, spune că-s niște nepoți de la Sculuceni. Și să nu-ți treacă prin cap să te lauzi!..
Bătrînul lăsă copiii pe seama Areftei și plecă la casa lui, în altă margine de sat, să afle din vorbele oamenilor ce se mai aude de masacrul evreilor, dar mai ales dacă nu i-a zăpsit cineva. Mulțumea în sinea lui ofițerului... «De-acum nimeni nu-i mai omoară, își zise el liniștit. Am avut o casă de copii, le-am purtat tuturora de grijă, acuma-s cu toții mari, la gospodăriile lor. Nu mi-a mai rămas mult să trăiesc, dar dă-mi, Doamne, zile să scap sufletele năpăstuite!...»

* * *
În vara ceea Etlia venise în prima vacanță la părinți. Era liceană la Liceul «Regina Maria» din Chișinău. Era o elevă ageră, silitoare și veselă. Visa să devină profesoară de limba română. Recita cele mai bune poezii și era îndrăgostită de flori, pădure și stele. Fața ei pistruiețică și ochișorii ca murele imprimau chipului o paloare vie și optimistă. I se părea că viața asta este numai frumoasă și cu oameni buni. Asculta de mama, asculta povețile tatălui, mergea la sinagogă ca toate neamurile, să asculte cu evlavie predicile unchiului Beniamin, cel mai respectabil rabin din localitate. Anume de la el deprinsese să citească Tora. Acum îi citea adeseori și mătușii Arefta rînduri din cartea sfîntă. Bătrîna fusese cîndva o femeie frumoasă, delicată la ale ei, dar anii o sluțiseră, n-avea mai nici un dinte în gură și toată viața n-avu decît grija caprelor. Copilița, după vreo săptămînă, își reveni din stres și-i povestea mereu cîte ceva din tainele frumoase învățate din carte sau la liceu. Pe fața bătrînei înfloreau în acele clipe scîntei de bucurie și o rază de fericire. Părea că se schimbase ceva în sufletul ei. Dintr-un cufăr de vreme veche ea scoase o ie cam mărișoară și o îmbrăcă pe fată. Băiețelului, care abia ajungea la un anișor, îi cusu niște scutece din pînză de prosoape, ce și le pregătise pentru moarte și toată viața avusese grijă să nu scape moliile în ele. Nu uita nici pentru o clipă că fratele Nică o prevenise atît de aspru că răspunde cu viața ei de copii.
O vreme îi ținu ascunși într-un șopron. Le făcuse o saltea de fîn, îi hrănea cu lapte, le fierbea cartofi, mămăligă. După tragedia trăită, copiii își reveniseră. Îi lua cu dînsa prin pădure să pască caprele, să le păzească să nu-i mezdrească pomii din grădină. Casa ei era despărțită de restul satului printr-o rîpă mare, acoperită cu stufării și brusturi. Mai în fiecare seară, trecea pe la ei moș Nică și le aducea și el cîte ceva de mîncare. În sat nu auzi nici un zvon. Doar Colea Hăitașu, întîlnindu-l de vreo două ori în lunca de sub geana pădurii, mereu călare pe calul său roib, îi aminti să fie puțin mai precaut cu el, căci e primarul satului și are drepturi mari!
— Mi-s dragi copiii iștia ca ochii din cap, zice bătrîna Arefta. Ian cată cît de frumușei și drăguți sînt! De ce, Doamne, i-ai adus pe lume să vadă atîta nenorocire!?...
Micuțul Baruc avea un păr auriu, o privire vie, iscoditoare. Mereu căuta joacă și aventuri. Prinse a merge; surioara Etlia îl ducea îndemnîndu-l de mînuță, pe cărăruie, îl săruta cu dragoste după fiecare mică ispravă. Fata era ascultătoare, răbdătoare la capriciile frățiorului, pricepută la trebi. Bătrîna o învăța să tivească, să coase la canava, să mulgă caprele... Etlia le făcea pe toate cu o deosebită ascultare.
Odată se întîlni în Luncă cu niște femei din sat și nu mai ostenea să-și laude nepoții de la Sculuceni. Războiul plecase undeva departe-departe și lumea cam punea la îndoială vorbele bătrînei Arefta că rudele de la Sculuceni au lăsat copiii în grija ei. Dar bătrîna era cam răutăcioasă la mînie și nimeni nu încerca să se pună în poară cu ea. Iar copiii într-atît îi schimbară viața Areftei, încît aceasta uită de poruncile aspre ale fratelui Nică.
* * *
După masacrul evreilor din Telenești, viața de-acolo parcă murise. Bătrînul Nică mergea totuși la tîrg, mai mult să afle știri de pe front și dacă nu cumva îl paște vreo primejdie. La cîteva luni află cu mare spaimă și sinceră durere că locotenentul care-l ajutase să salveze copiii a fost descoperit și executat. Cineva îl pîrîse și fu împușcat pentru trădare de Patrie și simpatie față de dușman.
Războiul intrase în al doilea an și, după înfrîngerile de lîngă Moscova și de la cotul Donului, nemții se făcură mai răi și chiar dacă întîlneai rar vreun ofițer neamț prin Telenești, acest lucru se simțea după dispoziția și comportamentul aliaților. Se încrîncenară și cozile de topor. Colea Hăitașu deveni mai agitat. Venea uneori pe la poarta bătrînului, îl sfredelea cu singurul ochi întreg, aruncîndu-i:
— Să nu crezi, boșorogule, că nu pricep unele lucruri... Sînt destul de hîtru și priceput... Ai noroc că-mi ești rudă...
Moș Nică nu zicea nimica, ci numai veni la soră-sa și o preveni să-și țină limba în ocol.
— Va trebui să-i ferim o vreme de ochii lumii.
— Oare n-ar fi mai potrivit, frate,... să-i botezăm? Să-i dăm la legea creștinească și-atunci vor cheri orice bănuieli.
— E o treabă, căzu de-acord bătrînul.
...În dimineața acelei duminici în preajma bisericii veniră bătrîna Arefta cu cei doi nepoți. Îl luă pe Baruc, îl dădu părintelui Gheorghe, care făcu rînduielile și-l trecu prin altar. Dar toată atenția căzu pe surioara lui. Etlia era ca o lacrimă de frumusețe. Zveltă, cu numai cîteva picături de pistrui pe fața ei de codană fragedă, cu priviri fine, cultivate la liceul din Chișinău, încîntă lumea în numai o jumătate de oră, cît dură botezul. Femeile priveau cu admirație și invidie comoara de care se bucurase, nitam-nisam, mătușa Arefta.
— Deie-ți în gînd că ea are așa neamuri! Și cît de delicată e nepoata, dragă! Ce nume frumos poartă!
— Da ce ie i-a cusut! Nici n-am bănuit că ai nepoată așa de chipeșă la Sculuceni.
— E pricepută și gospodină! răspundea bătrîna la laudele femeilor. Îi seamănă bunicii!
De la botez însă bătrîna veni acasă cu frica în spinare. La ieșirea din ograda bisericii dădură nas în nas cu Hăitașu, cocoțat în șa, urmărindu-i cu aceeași ochi, de astă dată de după lentilele unei perechi de ochelari bulbucați, ce-i făceau privirea și mai fioroasă.
— Ai mințit preotul, băboiule! se răsti la ea balcîzul. Zice lumea că-s nepoțeii matale, da-s prea roșcați. Seamănă a jidănași... La Sculuceni nu prea ai rude...
— Oare nu ți-i destul că ți-ai bătut joc de ei în noaptea ceea din an-vară? încercă bătrîna să-i ia apele, mai mult îmbărbătîndu-se pe sine. Dacă n-o să te-astîmperi singur, te-a astîmpăra Dumnezeu! Ce te tot zvîrcolești, parc-ai avea viermi în fund... Nu ți-i totuna cum își poartă oamenii necazurile pe-aceste vremuri de pîrjol?
— Oamenii vorbesc, urechile mele aud, se mai ostoi Colea. Jidanii în orice vreme au tulburat apele peste tot. De-atîta oamenii se răzbună pe ei.
«Care oameni? Niște rîsuri alde tine», vru să-l înfrunte Arefta, dar socoti la timp să nu-și pună mintea cu nebunul satului. Și dădu numai din mînă a pagubă.
— Oricum... În caz de ceva, pădurea ți-i aproape, mai zise cu subînțelesuri în cele din urmă primarul. Să nu zici că-s rău de tot. Dac-ar fi altul, demult înfunda pădurea cu voi, cu tot cu nepoți. Și dădu pinteni calului...
Tot drumul de la biserică pînă la casa de lîngă pădure își strîngea la piept copiii, parcă voind să-i ocrotească pentru fiecare clipă de o eventuală primejdie ce-i poate paște.
— Nu-ți fie frică mare, îi zise pe neașteptate într-o zi Etlia. La moarte e mai bine să nu te gîndești... Moartea vine atunci cînd omul nu mai există. Pe cît trăim trebuie să credem și în frumusețea vieții, într-un viitor mai bun... În vara ceea de pînă la război, la liceul nostru a fost în vizită Ionel Teodoreanu, cel care a scris «La Medeleni»... E de prin părțile noastre și scrie foarte interesant.
Apoi fata tăcu îndelung, parcă călătorind prin alte lumi decît cea din preajma pădurii...
Peste toamnă se așternu o iarnă cu omături mari și geruri aspre și toate parcă se mai liniștiră. Lunca se scufundă sub o plapumă albă. Bătrînul Nică le aduse făină, brînză de oi și mulți cartofi. Venea pe la ei tot mai rar, să nu facă urme, să nu dea de bănuit. Abia cînd se desprimăvără, bătrîna Arefta începu iar să iasă cu odraslele prin pădure, mergea cu ei pînă în mahala. Etlia știa multe, îi povestea bătrînei cîte și mai cîte aflate de ea la liceu. Și satul începu să deie mai des pe la Arefta. Veneau femei la Etlia ca să le citească ba o scrisoare sosită de pe front, ba să le ajute să scrie cîteva cuvinte celora aflați în depărtări... Cînd Lunca înflori, Etliei îi plăcea să se piardă cu frățiorul ei prin ierburile înalte din poiană, să-i împletească coronițe, așezîndu-i-le pe frunte. Dacă venea la ei bătrînul Nică, aducîndu-le jucării meșterite din lemn, era cea mai mare sărbătoare în inima micuțului Baruc. Bătrînul observa că Etlia se făcu domnișoară bine, treptat-treptat de pe chipu-i se ștergeau parcă amprentele durerii trăite odinioară. Și ofta adînc...
Mașina celui mai groaznic război răzleți și prigoni pe bieții evrei cum numai o putură face doar barbarii biblici. Ticsiți în lagăre și crematorii, la acel mijloc de secol le rămăsese doar speranța că va apărea un nou Moise care să-i călăuzească iar prin labirinturile destinului de popor sfînt, prin pustiul umanității spre un alt tărîm al făgăduinței. Pînă atunci însă, într-o dumbravă a unui sat românesc, la streașina unei căsuțe vechi, țărănești o copiliță, Etlia Becker, și frățiorul ei își depănau povestea vieții, scurtă de tot încă, neștiind ce le va aduce ziua de mîine și anul care avea să vină.
* * *
Noua putere încercă să arate că se stabilise definitiv și pentru totdeauna, deși veștile despre înfrîngerea aliaților la cotul Donului nu mai era o taină. Colea Hăitașu apărea tot mai des călare pe cal în dumbrava Luncii, încercînd să o descoase pe Arefta. Acum devenise și mai obraznic. Nu-i mai era rușine să apară în plină lume în hainele jecmănite din căruțele evreilor, în cizmele din piele de box, lăcuite ale lui Mendel Șleizer.
— Știi tu, băboiule, că locotenentul a fost executat de Curtea Marțială? I s-a făcut milă de jidani! Ancheta a descoperit că la groapă n-au ajuns toți evreii...Vorbea zeflemitor, cu mîinile în șolduri, sufocîndu-se parcă. Pricep eu că ascunzi doi pui de jidovi... Ca să n-ai neplăceri, du-i unde te-ajunge mintea și capul... Dacă nu dorești să te jupoaie de piele pînă la buci...N-am să mă uit că mi-ai fost moașă...
Înaltă, cu fața mare și brațele mereu desfăcute, gata parcă să-l înșface de beregată în fiece clipă, mătușa înțelese că ultimele cuvinte sînt și povață, și prevenire... Încă în ajun fratele Nică presimți pericolul care-i păștea și-i spuse ca să fie mai prudentă.
— Să-mi iau tălpășița de-aici, zici? îl luă Arefta în stilul bătrînului Nică, după ce privirile-i piezișe zăriră după poartă căștile a doi jandarmi. Copiii nu-s la mine, i-am dus acasă... Du-te de-i caută...
...În poiana din desișul pădurii, lîngă un lac mai puțin cunoscut de ineșteni, bătrînul Nică săpase un bordei. Pe laița de lemn mătușa Arefta așternuse veretci groase, adusese perne și un iorgan. Pe copii îi aduse aici în ajun cu un car tras de un bou și o vacă.
Seara, după ce mătușa închidea animalele, pornea grăbită pe potecile șerpuitoare, printre copaci și venea să doarmă la nepoței. Uneori mergea să-i supravegheze și bătrînul Nică. Într-o dimineață în căsuța mătușii au dat năvală soldații, cotrobăind peste tot. Colea Hăitașu strunea pe fiecare ostaș, poate vor găsi ceva suspect. Dezamăgiți, soldații au bătut în retragere, trăgînd cîteva împușcături spre codru. Pădurea le răspunse doar cu ecoul cîtorva mlădițe doborîte.
— Păzea! Urlă primarul la despărțire. A venit vremea cînd nici eu nu-mi mai aparțin. Așa-i politica!..
* * *
În aceeași zi, pe la chindii, căsuța de sub geana pădurii fu înconjurată de un pluton de soldați în uniformă verde. Doi bătrîni — o băbuță înaltă, aproape fără nici un dinte în gură, și un moșneag cu barbă albă, țepoasă – după un scurt interogatoriu au fost scoși la marginea Luncii și împușcați. Carul războiului întoarse oiștea din nou spre apus și se apropia tot mai mult de lunca Ciulucului.
...Înspre amurg, Etlia Becker cu fratele ei Baruc de mînă și ceva bulendre într-un cărucior hîrbuit ieșiră la marginea pădurii. După ce fetișcana se încredință că nimeni nu-i poate observa prin pînza întunericului, cei doi luară poteca pădurii în întîmpinarea stelelor și a lunii care aveau să apară. Tot mai departe în urmă rămînea o Luncă cu flori gălbii, tomnatice.
Odată cu plecarea lor din Luncă și a celor doi bătrîni, pămîntul pentru încă multă vreme devenise parcă mai rece, mai trist și mai sărac.
În aer plutea a ploaie tomnatică. Mirosea a praf de pușcă.