Mama făcea mereu numai mâncare bună. Cu toate că eu mâncam foarte puțin de mic, îmi plăcea aproape tot ce făcea ea. Nu știu cum putea să stea în bucătăria aia mică și să facă atâta mâncare tot timpul. Când venea de la serviciu, se schimba și, după ce făcea un pic de ordine în urma mea și a lui frate-meu, se apuca de gătit fel și fel de chestii. Mirosea așa de frumos în bucătărie că mereu o întrebam:
- Mami, ce mai faci de mâncare acolo?
Răspundea dintre aburi, cu un zâmbet:
- Ciorbiță, mamă!
Mie nu-mi plăceau ciorbele, dar mă bucuram tare mult când făcea plăcinte cu brânză. Mâncam până mă durea burta. Apoi fugeam afară și căutam pe câte cineva să mă joc și să mă laud cu brânzoaicele mamei. Copiii aproape că salivau când le spuneam, dar le mai aduceam și lor câte una-două și îi împăcam. Într-o zi am fost la unul din ei acasă și am mâncat clătite cu ciocolată pentru prima oară în viață. Foarte ciudate. Eu nu mâncasem decât cu gem sau dulceață și credeam că numai așa se poate.
Într-o zi, mama a împrumutat un casetofon vechi și niște casete cu o muzică străină, pe care n-o mai auzisem niciodată la radioul nostru cu picup. Toată ziua am stat în bucătărie și am ascultat caseta pe o parte și pe cealaltă până mi-au rămas melodiile în cap. N-aveam habar cine cânta, dar, din ziua aia, fredonam pe afară numai Cichitita și Braun gărl in dă ring. Cel puțin așa scrisesem eu refrenele în agenda mea: un caiet jerpelit cu tot felul de trăsnăi și bazaconii puse pe hârtie. În rest, muzica mea preferată era cea românească, n-aveam alta pe discuri. Cel mai mult îmi plăceau „Omleta din ouă de broască țestoasă” de Angela Similea, cred, și câteva cântece mai săltărețe ale lui Nicolae Sabău, cu al cărui refren: „Hai, hai și iar hai / du-te mândră cu doru’/ trii dzili cu motoru’...” îi disperasem pe toți din casă. Acuma, „dzili” înțelegeam eu, cât de cât, ce înseamnă, dar mă frământa tare mult cine era doru’ ăla cu care o trimetea Sabău pe mândra lui. Mă rog! Îmi mai plăcea la nebunie și o melodie auzită odată la o emisiune TV și pe care o fredonam mai ales afară. Simplă, singurele ei versuri fiind „mana-mana, papti-bidibi”. Mai târziu am regretat că i-am chinuit atâta pe prieteni pentru că porecla mea a rămas Mana-mana până când am plecat din Bacău. Ce mai, trebuia să mă fac muzician, dar n-aveam voce! Am vrut să învăț să cânt la chitară, dar n-aveam nici de-aia. Era prea scumpă și oricum lumea spunea că nu am talent.

- Talent? Ce-o fi ăla? întrebam.
- Ei, e ceva pe care nu mulți copii îl au și nu se găsește de vânzare, mi-a spus tatăl unui prieten odată.

Deja în cartier toată lumea mă striga de-acuma, Mana-mana, dar mie nu-mi păsa. Schimbam melodiile și mai veneam cu câte una românească.

- Mai taci, mă! Tu nu vezi că ești afon, strigau fetele la mine.
- Ce e aia? întrebam.
- Adică ai treabă tu cu muzica așa cum avem noi cu fotbalul!

Hm, adicătelea ele erau convinse că nu aveam talent și o țineau una și bună. Treceam peste asta și mai cântam nițel din ABBA sau Boney M, după care fugeam, că ele începeau să arunce cu smocuri de iarbă sau pietricele după mine. În fine, într-o vreme m-am mai potolit și ne-am împăcat, dar ele mă trimiteau să mă joc cu băieții:

- Du-te, mă, și joacă fotbal sau mija cu băieții și mai lasă-ne să vorbim și noi liniștite de ale noastre!

Plecam și mai nedumerit. Când am crescut puțin mai mare, nu cu mult timp înainte de a ne muta la București, nu mă mai lăsau nici să mă apropii de ele. Așa că, vrând-nevrând, m-am dus cu băieții, mai des, pe terenul de la școală, unde cei mari ne învățau tot felul de prostii: să tragem cu praștia în geamuri, să înjurăm, să facem mișto de fetițe, să facem baloane de gumă. Gumă bună aveau numai cei mari. O cumpărau de la mare și o vindeau cu 30 de lei pachetul celor mici. Eu nu cumpăram; auzisem că, dacă o înghiți, guma se face cocoloș în burtă și poți să și mori. Așa că mă uitam la ceilalți cum mestecau și făceau balonașe până când, de durere de fălci, scuipau guma și rămâneau cu un gust amar în gură. După aia mergeam a cofetărie, la stradă, să mâncăm cîte o prăjitură și să bem citronadă, că Pepsi nu mai găseam. Unii, mai îndrăzneți, treceau strada și intrau în magazinul Orizont; cică să vadă ce discuri noi au mai apărut.

- Saanchi, mă! făcea Cezărică, vă uitați după femei cu fusta scurtă!
- Daa, mă! Atunci, tu de ce nu vii? Þi-e frică de ele? râdeau ceilalți și treceau strada.

Strada dintre blocul meu și cel din față era destul de îngustă, dar treceau destule mașini pe acolo. De ciudă că nu-i lăsau șoferii să doarmă, dar și pentru a proteja copiii din zonă de vreun dement vitezoman, vecinii au plantat un stâlp înalt cam de un metru, chiar în mijlocul ei, între scări. Unii șoferi, mai șmecheri, parcau mașina acolo și blocau circulația, dar asta nu a durat mult. Într-o seară, un vecin a chemat miliția și șoferul a luat o amendă mare. De atunci, parca mașina undeva în capătul străzii, în fața școlii.
Acuma, noi, copiii, ne cam uitam pătrat la stâlp, că mai obișnuiam să jucăm fotbal de la o scară la alta și ăsta ne cam încurca. Ãia mari spuneau că seamănă cu o ... dar mai bine nu vă spun cu ce! Când îi auzeam, râdeam de râsu’ ălorlalți, că dacă mă auzea mama acasă că spun cuvântul acela, era vai ș-amar de fundu’ meu.

De chelfăneală tot n-am scăpat! Asta era într-o seară de vară, când am fost cu Paul la niște fete de prin alt cartier, Cică „să ne giugiulim”, așa zicea ăsta! Și ne-am giugiulit noi, zi de vară, până-n seară! Ce papară am luat când am ajuns la bloc! Mă căutase maică-mea toată după-amiaza cu jordia în mână. Acum, îmi spun că aia a fost prima aventură adevărată din viața mea. Rămâne să vi-o povestesc eu mai târziu.