NUMERII

În anul 1896, printr-o întâmplare nefericită, fata grofului Bethlen se îneacă în lacul din apropierea castelului familiei din Beclean. Pentru a comemora această tristă întâmplare, părinții fetei plantează pe un deal din apropierea Beclenuțului, brazi, după desenul anului morții fetei, pe o suprafață de două iugăre. Anul, scris în acest fel, se putea vedea din avion sau de pe dealul opus, Bichihigi sau pădurile Figa.
În anul 1936, în preajma Crăciunului, Bethlen Lotzy, fratele fetei înecate, se decide să vândă acest loc. Cinci oameni din Săsarm, o localitate la 4 km de Beclean se asociază pentru a cumpăra locul la un preț de 100.000 lei. În acea vreme o pereche de boi costa 5.000 lei.
Dl. Figan Ioan, preceptor, Ungur Costan, Bolog Alexandru, Badea Ionaș (Mireșan) și Emilu’ Fătului (Zăpârțan) trag la sorți partea care revine fiecăruia, din terenul parcelat, câte 2 iugăre de fiecare.
***
La ieșirea din Beclenuț, de șoseaua care duce la Năsăud, se desprinde un drum de țară, care urcă pe deal, drum care duce până în “numeri”. Așa au numit oamenii din Săsarm locul
Urcam încet, cu pas măsurat, cu oarecare frică și cu sufletul strâns. Era o dimineață frumoasă de toamnă. Era Duminică. Tata m-a luat pe mine și pe fratele meu într-o plimbare să ne arate unul din locurile pe care bunicul meu l-a iubit mult și pe care a fost obligat să-l dea colectivului. În sat îi spuneau “Delegatu” pentru că oamenii aveau încredere în el și în momentul când vindeau, cumpărau sau împărțeau pământul dându-l zestre copiilor, bunicul le măsura după învoială. Avea ruletă cu panglică de pânză lungă de 200 m, și “cal”, un instrument ca un compas cu deschzătura de 2 m.
Tata se oprește la jumătatea drumului pentru a se odihni.
“Bunicului tău îi ieșise la sorți numărul 8. Pentru ca să-l poată cumpăra, a vândut o pereche de juncani, câteva oi și câțiva cârlani, iar de restul banilor până la 20.000 lei s-a împrumutat la un om în sat. În 1937, după Anul Nou, au început tăierea brazilor, lemnul l-au vândut și a achitat datoria. Printre brazi și poienițele ochiurilor de la numărul 8 crescuseră meri, peri și cireși sălbatici, pe care bunicul tău i-a lăsat să crească apoi i-a altoit. În partea de sus a locului a plantat vie, cam 240 de butași.”
După aproape 20 de ani de colectiv, acum, tatăl meu se încumetase, își luase inima în dinți, să revadă locul, “numerii”. Ne-a luat și pe noi, copii lui, poate pentru a nu fi singur în tristețea lui. Amintirile curgeau cu fiecare pas pe care-l făcea spre locul care a fost odată al tatălui lui și a bunicului meu.
Mă născusem și crescusem în plină glorie comunistă. Altă orânduire socială nu cunoșteam decât din lecțiile de istorie, și acelea văzute, interpretate din perspectiva comunistă. Bunicul era liberal “de-a lui Maniu” îmi spunea tata.
Emoția acestei întâlniri, a omului cu fostul său pământ, mi se transmise și mie dar sub o altă formă. Cu toate că locul, “numerii” era al colectivului, eu îl simțeam al meu, cu toată priveliștea dezolantă pe care o zăream încă din locul de popas
. În sufletul tatălui meu era o Golgotă. Am ajuns în numeri.
Mărăcini peste tot, iarba necosită, pomii plini de crengi uscate, via neângrijită de ani, îngropată în pământ.
“În partea asta, ca să vadă tot locul, bunicul tău și-a construit o colibă și lângă ea săpase o fântână. Cam pe vremea asta din toamnă, se muta aici și nu cobora în sat decât la câteva zile, după mâncare. Lucra aici, îngrijea pomii, via, cosea și tăia mărăcinii.”
Cu fiecare vorbă spusă, ochii tatălui meu se încărcau de lacrimi. Pieptul i se umflă de un suspin pe care nu și-l putu reține. Era pentru a doua oară când văd lacrimi în ochii tatălui meu. Prima dată a fost la Luminație de “ziua morților”, la mormântul bunicilor mei.
Dar între aceste două momente există o diferență de încărcătură emoțională. Dacă atunci, de Luminație, se întâmplă ceva firesc, moment de comemorare a celor apropiați și dispăruți, de data asta era cu totul altceva. Durerea aruncată în suflet de izbeliștea în care lăsase regimul comunist prin colectivizarea forțată, acest loc, “numerii”, de care se simțea legat prin munca și dragostea pentru pământul lui a părintelui său, amestecată cu neputința de a face ceva, de a acționa într-un fel în acele zile de regim comunist terorist.
Ne-am așezat pe pământul răcoros, acolo unde cândva a fost coliba bunicului meu. Fântâna nu mai exista. La câțiva metri de locul unde ne-am așezat se află cireșii. Aveam trei-patru ani când bunicul a venit la noi, cu o valiză de lemn plină cu cireșe. Mi se părea enormă. Nu mai văzusem niciodată atâtea cireșe la un loc. Acolo jos, pe covor, am mâncat cireșe pe săturate, direct din valiză.
“Fiind singurul băiat, bunicul tău, a considerat că trebuie să mă dea la școală mai departe. Plătea dările și cotele, din ce-i mai rămânea mai vindea să-mi plătească taxele la Școala Normală Năsăud. La fiecare început de an școlar mă ducea cu căruța la școală. Avea cai, căruță, plug, vite. O gospodărie cu tot ce era necesar. Căruța era plină cu ceapă, cartofi, brânză, slănină pentru gazda unde stăteam.
Mătușile tale s-au măritat și au rămas în sat.
Am întrerupt școala în timpul ungurilor, am continuat-o după aceea și la terminarea studiilor am fost repartizat la o școală nouă în Valea Florilor, un sat lângă Turda. Atunci au venit de la București și au filmat un reportaj pentru jurnalul de actualități din cinematografe numit “Învățător nou în școală nouă”. Apoi am fost numit director de Școală la Chiraleș.
Începuse prigoana comunistă a colectivizării. Activiștii de partid instruiau săptămânal cadrele didactice cum să lămurească oamenii din sat să intre în “tovărășie”.
Mergeam în sat, oamenii ne ascultau, apoi ne răspundeau : “Domnule învățător, nu mai are rost să veniți, că noi nu dăm pământul”. Și activiștii de partid criticau cadrele didactice în cel mai ordinar mod posibil. Cine erau acești activiști ? Slugile partidului comunist, oameni care abia aveau patru clase primare, docili ascultători și executanți lătrători ale indicațiilor prețioase venite de la organele superioare ale partidului. Veneau cu miliția și băgau oamenii pe care-i considerau chiaburi, în beciul Căminului cultural îi băteau și-i puneau să strige “Cucurigu” să anunțe astfel “Zorii noi”. Bătaie de joc.
La o întâlnire a activiștilor de partid cu cadrele didactice, la care mergeam întotdeauna cu inima strânsă, cu groază pentru criticile ordinare pe care le primeam, unul, fost legionar, convertit la comunism, mă întrebă : “Tovarășe învățător, tatăl dumitale s-a înscris în tovărășie ?” Surprins, i-am răspuns “Nu”. “Păi, vedeți tovarăși ? Cum să avem eficiență când nu sunteți în stare să vă lămuriți proprii dumneavoastră părinți. Păi uitați cum facem, tovarășe învățător, mi se adresă veninos. Întâi mergeți acasă să vă lămuriți părintele să intre în colectiv și apoi vă întoarceți la catedră. Altfel nu mai aveți ce căuta la școală, nu meritați încrederea pe care partidul a pus-o în dumneavoastră de a educa elevii, de a construi un om nou într-o societate nouă.
Sloganuri tâmpite de partid. Își învățaseră bine lecția.
Am venit acasă și spre seară când bunicul tău a venit de la lucru, i-am spus toată povestea, dar așa cum s-a întâmplat, fără să încerc să-l influențez în vreun fel. I-am spus că asta e situația și că sunt decis să nu mă mai întorc la catedră, să rămân acasă și să-l ajut la gospodărie și la lucrul pământului. L-am văzut că se întunecă la față, nu mi-a dat nici un răspuns. Apoi ne-am așezat la masă și tata a scos de după dulap o sticlă de jumătate de kilogram de țuică. Am băut împreună, am uitat povestea pentru care am venit acasă, am discutat despre pământ, mi-a trecut în revistă toate locurile pe care le are, ce necazuri are cu strânsul recoltei. Târziu m-am culcat liniștit că a doua zi dimineața mă trezește și-mi spune ce și unde avem de lucru. Dar dimineața m-am trezit târziu. În casă nu era numeni. Tatăl meu plecase și nu știam unde. L-am așteptat toată ziua să apară de undeva. Abia pe urmă am aflat că întreaga zi cutreierase toate locurile pe care le avea, stând pe la fiecare câteva ore ca pentru a-și lua rămas bun. Uneltele de lucru erau acasă.
Seara, târziu, aprind lumina în lampă și îmi puneam ordine în cărțile și hârtiile pe care le-am adus de la școală, când aud poarta de la drum scârțâind și câinii lătrând. Beat, răzemându-se de tocul ușii, bunicul tău se uită la mine cu privirea încețoșată, pune pe masă o hârtie, apoi se culcă. Iau hârtia și o desfac. Cererea de înscriere în tovărășie. Era în 1960. În 1961, moare.

***

Trecuseră câțiva ani și pe același drum de țară urcam spre “numeri”. Aveam emoții. Știam că acolo îl găsesc pe tatăl meu. Îl găsesc lângă colibă, odihnindu-se. Cosise toată ziua. Mă uit în livadă. Pomii erau curățați, via renăscuse, mărăcinii tăiați. Mai rămăsese de refăcut fântânița.
“Tată ! – îi spun, așezându-mă lângă el, pe fân, în fața colibei, de ce nu dai locul ăsta în parte, la cineva ca să-l lucreze, și să stai liniștit acum la pensie”.
“Dragu’ tati ! Ãsta a fost pământul tatălui meu, bunicul tău, “Delegatu’”, cum îi spuneau în sat, și nu-l dau la nimeni. Cât oi trăi și oi putea, îl lucrez, apoi după ce mor eu, tu fă ce vrei cu el – îmi răspunse calm dar aspru, dojenitor.