Mic și cocoșat își strecura sufletul urâțit la poarta iadului, o deschidea șoptind îndemnuri către ideile drăcoase creatoare de iluzii și confuzie, capabile să schimbe normalitatea minții, înfuriindu-l și pe cel mai calm dintre calmi: hai colindați, sunteți libere. Apoi își freca palmele cu atâta satisfacție încât văzându-l soarele se abținea cu greu să nu facă o gură mare și să-l înghită pe nemestecate. Partea rea a lucrurilor nu se rezolva așa de simplu, tot ceea ce îl împingea pe nemernic la gesturi nedemne ar fi rămas, aceleași forțe de convingere căutând un altul. Și acesta avusese un predecesor. Problema era studiată intens de veacuri și pic, încă un pic se contura un rezultat..
Cuvintele eliberate se strecurau prin densele forțe de frecare ce înveleau sufletele, trimițând impulsuri spre nucleele lor, până cedau energie păcălindu-se și reacționând. Din acel moment reușeau să străbată din aproape în aproape orbitele, provocările lor devenind tot mai puternice. Ce nervoși deveneau oamenii, ce gesturi necontrolate și regretabile făceau, iar mintea prea puțin cunoscătoare a fenomenelor interioare nu oferea explicații, din contră oferea motivații fel și fel pentru a continua în același ritm.
Însăși cocoșatul dădu de belea, fu confundat de un marinar cu un hoț ce îi furase lanțul de aur de la gât într-o noapte când beat fiind abia se târa spre casă. O lună pe puțin stătu imobilizat la pat cu o coastă ruptă și ochii învinețiți. Mai apoi își continuă investiția în rău, drumurile furișate la poarta aceea secretă, spre o dimensiune posibilă doar din cauza unor suflete cândva încarnate în oameni cu înclinații atât de întunecate că se corupseseră la dezicerea de jumătățile lor: spiritele. Prea puțini aflau cum se ajunge la ea, deoarece nu erau tentați a se implica într-atât în mecanismele lumii proprii, așteptând totul să decurgă inconștient, înlănțuirea firească a cauzei cu efectul.
În interiorul soarelui, ca parte principală a raiului, conștiința universului lucra întotdeauna la crearea și recrearea spiritelor capabile de refacerea lucrurilor impurificate, după cum erau cerințele. De o părticică din sistem devia de la schema Adevărului, suna intens alarma, fiind în pericol armonia întregului și de aici plecau către punctul slăbit puterile adecvate problemei. Raiul avea nenumărate dimensiuni și treceri spre interiorul creației pământene, activitatea era intensă, uși apărând și dispărând în cele mai neașteptate conexiuni a planurilor. Una din acestea se deschisese sufletului unei femei singure, de o bunătate ieșită din comun, dar care se adresa doar ideilor despre iubirea adevărată, în rest purtând tuturor celorlalte o indiferență ce părea răutate.
Căuta de o viață un loc unde să se odihnească fără teamă de noapte, de vise prin care ea însăși își cerea atât de multe, iar neputința îi devenea evidentă. Căuta un umăr pe care să-și lase capul fără să îi vină să plângă, o inimă ale cărei bătăi să spună continuu: poți, împreună putem, nu ești singură. Erau atât de multe răscruci și atâtea drumuri fără indicatoare, mereu trebuind să aleagă și nu vroia să o facă fără să cunoască măcar o parte din ceea ce era acolo. În unele seri stătea trează vorbind cu stelele, întrebându-le, cerându-le, insistând cu încredere, cum nimeni alta, deoarece simțind că fac parte din sine, știind că nu e genul să se lase în voia întâmplărilor și coincidențelor, îi era clar: nici ele nu ar fi făcut-o.