O zi de primăvară




Era o zi frumoasă. Soarele strălucea pe cer încălzind atmosfera unei dimineți superbe de primăvară. Drumul pe care mergea încet bătrânul soldat era un drum de țară vechi și prăfuit. După ce urca o costișă, drumul ajungea în vârful unui deal, trecând pe lângă un cireș înflorit și singuratic.
Soldatul era bătrân și obosit. Venea de departe. Vârsta sa înaintată îl obligase s-o termine cu armata și acum își căuta un locșor unde să-și petreacă anii bătrâneții cât mai liniștit.
În timp ce urca costișa, soldatul se opri dintr-o dată pe la mijlocul drumului, duse mâna la inimă, și începu să vorbească cu el însuși.
― Mi-e rău, șopti el. Ar fi bine să găsesc un loc la umbră. Văzu în mijlocul colinei cireșul înflorit.
Grăbi pasul făcând o sforțare să ajungă lângă cireș, pe culme. Se simțea epuizat. Se așeză pe tăpșanul de iarbă de sub cireș, cu spatele sprijinit de tulpina acestuia.
― Ce frumos miroase! exclamă el în timp ce trăgea cu nesaț aer în piept. Da, e o zi frumoasă de primăvară. Și tocmai acum să-mi vină rău. Am mai trăit eu zile frumoase ca asta. Și totuși îmi place. Dar dacă o să mor în pustietatea asta. Sunt bătrân așa ca s-ar putea. Cine știe? Așa e viața. Bați atâția ani afurisitul acesta de pământ și se sfârșește dintr-o dată, cât ai zice pește. N-o să mă plângă nimeni. De tânăr am fost în armată. De când am plecat de acasă mi-am uitat și rudele. Atâția ani armata mi-a fost casă. Nu cunosc pe nimeni. Și tocmai acum, la bătrânețe, când trebuia să cunosc cealaltă viață, cea de civil, să mor acum, într-o zi frumoasă de primăvară, la umbra unui cireș înflorit.
Bătrânul se uită la cer, apoi își aținti privirea undeva departe în zare, fără să se uite la nimic anume, fără să se gândească la nimic.
După ce starea sa de melancolie trecu, începu iar să vorbească, pentru sine însuși.
― Moartea! sfârșitul tuturor lucrurilor. Nu mai există nimic după ce mori. Nu mai exiști. Și totuși, după trecerea ta în neființă lumea va continua spectacolul ei veșnic. Nimic nu se oprește, atâta că tu dispari. Parcă îi pasă cuiva. Și atunci de ce? Ce rost au toate astea? Pentru tine ca ființă sfârșitul e inevitabil, mereu același pentru toți oamenii. Mă uit la cireșul ăsta înflorit. E atâta viață în el. Da, viața, acest frumos dar al naturii sau al lui Dumnezeu, dispare ca un fum la un moment dat, pentru fiecare, în momentul inevitabil al morții. Și totuși, e atât de frumoasă. Spectacolul vieții e unic. Atâtea ființe care luptă pentru ea! Și totuși omul! Da, omul, omul e unic. Singurul care gândește, singurul care își dă seama de existența sa pe acest pământ. Să realizezi faptul că exiști, iată primul fapt care atestă superioritatea oamenilor față de celelalte viețuitoare. Dar să realizezi faptul că exiști, însemnă totodată și faptul că gândești asupra acestui fenomen care se numește viață. Toți oamenii știu că tot ce trăiește și moare. Da, viața are un final, moartea, moartea care anulează, pentru tine ca ființă, tot ce faci pe acest pământ. Specia umană va continua să existe datorită acelei capacități ce se numește reproducere, dar individul dispare ducând cu sine în mormânt experiența a zeci de ani de existență. Gânduri, sentimente, amintiri, toate trăirile unei existențe trecătoare dispar ca un fum risipit de vânt în momentul fatal al morții. Generațiile urmează una după alta. Din ele nu mai rămâne decât ceea ce memoria colectivă a umanității reușește să păstreze. Capacitatea omenirii de a păstra, și de a folosi, experiența generațiilor trecute asigură progresul societății și al individului.
Un stol de păsări întrerupse aici gândurile bătrânului soldat. Trezit din starea sa meditativă, el urmări păsările cum se perindau în zborul lor pe cer. La un moment dat ele dispărură la orizont. Bătrânul mai privi o vreme spre punctul în care dispăruseră păsările, apoi se întoarse la monologul său.
― Da, zise el cu glas încet. Oamenii trăiesc și mor. Doar universul e perpetuu. Natura e în continuă mișcare. Până și stelele au viața lor. Ele, care tronează pe cerul nopții, sunt ca și oamenii pieritoare. Toate au un timp al lor, când acesta trece, toate intră în amintire. Timpul duce cu sine în eterna lui perindare tot ce se întâmplă sub soare, atât fenomenele tumultoase ale naturii, cât și visele și speranțele noastre. Totul trece în veșnicia inevitabilă a morții. Mă gândesc la secolele care au trecut, la oamenii care au trăit și au murit pe acest pământ. Unde e acum măreața Romă antică? Unde sunt legiunile ei ce păreau că vor să cucerească universul? Unde sunt soldații care făceau să vuiască pământul de strigătele lor de bătălie? Victorioși și învinși, toți au dispărut pe măsură ce timpul sau forța implacabilă a morții, i-a luat de pe acest pământ și i-a trecut în eternitate, acolo unde cei vii nu pot ajunge. Unde sunt vechile orașe ale antichității cu oamenii fremătând pe străzile lor pavate cu piatră? Unde sunt vechile republici cu senatorii lor, cu viața lor publică? Unde sunt oamenii ce se plimbau pe străzile orașelor, fiecare mânat de gânduri, idei, speranțe numai de el știute. Se adunau în piețele publice ale orașelor lor pentru a comenta legile, afișate acolo pe table de piatră, pe care senatorii lor se străduiau să le facă cât mai bune. Biete păpuși cu viață în voi, unde sunteți acum voi și orașele voastre? Totul e fum risipit în vânt.
Bătrânul se opri din vorbit, și se uită la orizont. Un norișor mic și alb își făcuse apariția pe cerul albastru.
― Mi-e sete, mormăi el. Căută în ranița pe care o avea la el și scoase de acolo o ploscă cu apă. Bău din ploscă, apoi continuă să vorbească.
― Așa da, parcă e mai bine. Parcă a început să bată și vântul. E mai mult un vânticel. Dar ce contează, face răcoare. Parcă mi-e mai bine. Nu vreau s-o sfârșesc așa, aici în pustietatea asta. Sunt bătrân dar viața e frumoasă. Vreau să mai trăiesc. Moartea e urâtă și durează o veșnicie. Pe lângă ea, viața durează o clipă, o clipă pierdută în infinit. Și apoi mie îmi plac micile bucurii ale vieți. Natura, de pildă cireșul acesta înflorit, conștiința, faptul de a ști, de a cunoaște ce se mai petrece prin lume. Să vezi, să auzi, să respiri aer curat, iată mici bucurii pe care nu mi le poate lua nimeni. Când mori toate acestea dispar. Da, vreau să trăiesc, să mă bucur de viață, sunt bătrân dar nu m-am săturat încă de acest dar firav al naturii. Eu fost soldat, antrenat și educat pentru a ucide, pentru a dărui moartea altora, poate la fel de îndreptățiți ca mine să trăiască, iubesc viața, și o iubesc din tot sufletul meu călit de experiența luptelor purtate și de anii înaintați ai bătrâneții.
Deodată bătrânul încruntă ochii, se încordă din toate puterile lui, afectate de vârsta sa înaintată, și se sculă în picioare.
― Se pare că nu o să mor aici, zise el cu glas înviorat. Mulțumesc cireș înflorit, pentru parfumul florilor tale și pentru umbra pe care mi-ai dat-o.
Apoi părăsi oaza de viață pe care o găsise la margine de drum, și care îi fusese adăpost cât timp îi fusese rău. Păși pe drumul ce trecea pe lângă cireș, și pe care de altfel și venise, și plecă să-și caute norocul în lume.
Colbul se ridica de pe drum în urma pașilor săi.










MOȘ CONSTANTIN