Cladirea isi arunca contururile in negura diminetii, inalta, mandra si totusi dizgratioasa. Usile masive se deschisera doar pentru un moment, cat sa permita unei siluete la fel de intunecata sa intre, apoi se sigilara din nou.
Silueta isi continua drumul grabita, cu haina lunga involburandu-se in urma ei, inaintand vertiginos de-a lungul culoarelor intunecate. In curand avea sa fie dimineata si atunci va intarzia… nu, va ajunge la timp, mai e cel putin un sfert de ora pana la rasarit, si pana atunci… chiar daca cladirea era imensa, si coridoarele intortocheate… Avea in cap traseul exact pe care trebuia sa-l urmeze… Urma o usa, pe care o deschise furtunos, apoi alta, dupa care urmatoarea bifurcatie… era la dreapta sau la stanga? La dreapta… nu…
Dintr-o data nu mai recunostea nimic familiar, dadu sa se intoarca, dar se pomeni cu un perete in fata care sigur nu era acolo cu cateva momente mai inainte… harta exacta pe care o avea in minte se ditorsiona, se incolaci si in cateva secunde arata exact ca un vechi labirint grecesc, iar in mijloc se contura o mare pata alba, pe care scria “Hic sunt leones”… Asa ca deschise cateva usi la intamplare, in speranta nebuneasca ca va ajunge totusi la o destinatie finala inainte sa fie prea tarziu… si incremeni in pragul ultimei usi.
Parca deschisese o usa spre o alta lume… Interiorul camerei nu avea nimic in comun cu restul cladirii reci si intunecate. Zeci de reflectoare aruncau valuri de lumina peste toata suprafata camerei, iar in mijloc domnea o agitatie vecina cu nebunia. Oamenii, in numar nu prea mare, erau angajati insa intr-un du-te-vino mirabolant, in activitati care mai de care mai ciudate si mai de neinteles, majoritatea cu teancuri de foi de hartie in brate. Iar peretii camerei… peretii zugraveau un peisaj ciudat, subtropical, de jungla luxurianta, pictat in culori calde, pastelate, dar foarte realist – lianele pareau ca se incolacesc in jurul trunchiurilor, aruncand umbre lungi si triste, iar coroanele copacilor se pierdeau undeva sus, aproape de tavan, colorat si el intr-un simulacru al cerului.
Rumoarea din camera scazu brusc din intensitate, fara sa dispara totusi de tot, iar barbatul asezat pe un scaun de panza in mijlocul camerei, care parea sa fie totodata si centrul agitatiei, se intoarse spre usa si se incrunta, lasandu-si portavocea sa se odihneasca langa el.
Barbatul slab si inalt, imbracat in negru, care tocmai intrase se uita o clipa in spatele lui si observa motivul incruntarii. Lasase usa deschisa, cascand un gol negru in decorul care se continua si pe spatele usii. Asa ca inchise usa la loc, observand usurat cum agitatia revine incet la nivelul dinainte. Regizorul se intoarse la loc si lua din nou portavocea in mana, dar nimic nu parea sa mearga cum ar fi trebuit. Oare vor ajunge vreodata sa termine un film? Sau macar jumatate de film… Chiar si un sfert ar fi o realizare.
Agitatia crescu si mai mult, si nou venitul cauta din ochi un colt mai retras, in care sa nu incurce pe nimeni. Cand il gasi, se refugie acolo si cerceta mai atent peretele de langa el.
Intr-adevar, decorul era in sine o opera de arta. Detaliile erau uimitoare… fiecare frunza era redata cu o grija si o siguranta maniacala. Si mai era ceva…
Se apropie de zid ca sa-l cerceteze mai in amanunt si descoperi ca vegetatia luxurianta ascundea o scara rosie de metal. Poate ca era doar o iluzie optica, dar scara parea atat de bine ascunsa de vegetatie ca parea doar un detaliu din decor… insa era acolo, cu doar cateva sclipiri rosii printre frunzele verzi, aproape inobservabila, la cativa centimetri de perete… Si din dorinta de a nu sta in calea oamenilor ocupati a caror agitatie parea sa fi cuprins fiecare centimetru patrat din suprafata studioului, incepu sa urce incet pe scara.
Cand in sfarsit ajunse aproape de tavan isi dadu seama cat de inalta era intr-adevar camera. Oamenii se micsorasera incredibil de mult, iar agitatia lor aducea acum cu vanzoleala imposibila si inutila a unui musuroi de furnici. Asa ca isi indrepta atentia spre tavan si se strecura prin trapa ingusta cu care se termina scara, ajungand deasupra plafonului subtire decorat cu nori si albastru. Plafonul era sustinut de o retea de grinzi, chiar deasupra lui, de care era conectat cu multe sarme subtiri, si se mira de relativa subrezime a intregului ansamblu. Si, mai mult decat orice, avu surpriza sa vada camera continuindu-se in sus, de data asta fara nici un plafon, pana undeva unde se termina brusc, lasand ochiul sa evadeze printr-o deschidere patrata ce parea mica de la distanta asta, dar prin care se vedea cerul adevarat. Si barbatul dispretui imediat cerul fals de sub picioarele lui.
De jur imprejurul zidului se intindea o cornisa ingusta, pe care se grabi sa ajunga, calcand pe plafonul subred ce se clatina nelinistitor de cateva ori. Imediat auzi vocea regizorului, amplificata de megafon, care parea ca il striga pe el. Zicea sa nu mai miste norii, caci Vantul trebuia sa adie doar cu jumatate de ora mai tarziu. Barbatul striga ca nu il cheama Vant, desi nu era nici pe jumatate sigur ca regizorul il auzise. Isi indrepta insa atentia catre zidul langa care tocmai ajunsese, care nu era mai putin ciudat decat cel din camera de dedesubt.
De fapt, decorul parea ca se continua si deasupra plafonului, lucru cel putin absurd, insa aici nu mai era tropical si luxuriant. O pajiste verde ii luase locul, cu cateva palcuri de copaci ici-colo, si un lac, undeva nu prea departe, umbrit de un singur arbore batran, totul luminat de un soare cald si bland. Peisajul parea sa respire liniste si pace. Isi plimba ochii de cateva ori pe suprafata peretelui pana sa observe si cateva detalii, redate cu aceeasi grija maniacala pe care o observase si jos. La umbra unuia dintre palcurile de copaci se odihneau cateva pasari, suprafata lacului reflecta cateva bucatele din norii de langa orizont, iar langa lac, in umbra copacului era asezat un sezlong, pe care statea intinsa o femeie citind o carte.
Barbatul simti o bucurie copilareasca privind peisajul. Totul parea incredibil de frumos, ca un vis de demult... si tresari, prinzand o umbra de miscare cu coada ochiului. Isi indrepta privirea de-a lungul zidului, apoi, nevazand nimic, inapoi inspre lacul din decor. Nimic nu parea sa tulbure linistea adanca, nici macar agitatia oamenilor de jos nu patrundea pana aici. Si totusi... parca femeia de pe sezlong isi schimbase usor pozitia. Barbatul rase in sinea lui de gandurile stupide care-i treceau prin minte, insa brusc observa ca femeia zambea. Era destul de sigur ca la inceput femeia avea o mina serioasa... Dar acum parea ca se abtine sa nu izbucneasca in hohote de ras... Ba nu, parea ca ascunde ceva... Ca si cum privirea lui o surprinsese in mijlocul unei actiuni, iar acum statea nemiscata, cu un reflex de caprioara...
Intr-un final, femeia nu mai rezista. Isi lasa capul pe spate, razand cu pofta, inchise cartea pe care o citea si o lasa pe sezlong, iar ea se ridica si se indrepta inspre zid.
Barbatul privea cu gura cascata, neputand sa inteleaga ce se intampla. Atinse zidul cu palma, si intalni exact lucrul la care se astepta: o suprafata rece, lucioasa si foarte solida. Dar femeia inca se apropia. Cum era posibil?...
Ramase cu palma pe zid si cu ochii larg deschisi urmarind silueta femeii, ferm convins ca viseaza. Ba nu, ca innebunise. Nimic altceva nu se misca in peisajul incremenit, frunzele copacilor stateau linistite, fara sa se unduiasca, suprafata lacului era linistita, desi se putea ghici ca o usoara briza adia pe deasupra lui, spargand luciul apei in mii de oglinzi ce reflectau stins soarele aflat undeva la zenit... Doar femeia se misca, impotriva tuturor legilor firii, si pana sa consume barbatul toate gandurile ce ii roiau in minte, femeia ajunse langa zid si se opri, privindu-l la randul ei, parca, cu curiozitate.
Barbatul putea observa acum (cum era posibil?) detalii improbabile... dar privirea ii era atrasa ca un magnet de ochii adanci si limpezi ai fiintei imposibile din fata lui. Si totusi, nu trebui sa-si miste privirea ca sa observe... ba nu, sa simta ca femeia isi ridica la randul ei palma si si-o apropia de locul unde palma lui inca se mai odihnea sprijinita de zid. Degetele lui simtira o caldura blanda, contrastand cu racoarea de pana atunci, dar barbatul era prea prins de miraj pentru a mai da atentie detaliilor insignifiante... Si inca mai privea vrajit cand il coplesi o senzatie ciudata... indefinibila... Un val de lumina se abatu parca asupra lumii, urmat imediat de o maree de intuneric... Iar barbatul, coplesit de lumina, vazu decorul verde derulandu-i-se in priviri in timp ce cadea, asaltat de intuneric, in genunchi... si apoi isi pierdu cunostinta.

*

Cand se trezi, ii trebuira cateva momente ca sa isi deschida ochii. Era intins undeva pe spate, pe o suprafata moale... si cinci degete delicate i se plimbau prin par.
Deschise ochii cu o tresarire... si primul lucru pe care il vazu era cerul albastru, cu cativa nori destramati plimbati incoace si-ncolo de o adiere blanda. Era intins pe iarba, iar femeia ingenunchease langa el, si putea sa ghiceasca ca numai degetele ei ar fi putut sa fie sursa senzatiilor linistitoare pe care le simtise cu cateva momente mai inainte. Barbatul se ridica incet, privind in jur cu sete de lumina. Campia verde se intindea parca pana la linia orizontului, unde se ridicau cateva creste de munti invelite in zapada si ceata. Lacul era la locul lui, de data asta viu si unduitor. Palcurile de copaci isi fosneau incetisor frunzele, iar pasarile leneveau in umbra lor, intr-o picoteala rareori intrerupta de intinderi lenese ale aripilor. Si, mai ales, femeia era prezenta acolo, langa el, deocamdata tacuta.
Barbatul se rasuci pe calcaie, avand o umbra de premonitie, si vazu o structura cubica, contrastanta in artificialitatea ei cu naturaletea peisajului, negasindu-si locul in mijlocul verdelui crud al ierbii, iar pe suprafata ei zugravit, cu o grija si atentie la detaliu maniacala, un decor cunoscut, si totusi ciudat. Recunoscu structura de grinzi care sustinea plafonul care, din cate isi amintea, se vroia o imagine a cerului, dar zidul care o inconjura era cenusiu si tern, decrepit, si, lucru ciudat, se topea in perspectiva intr-un peisaj de asemenea vag familiar - un cer gri acoperea ca un val un oras monoton, cu cladiri uniforme, ici-colo cu cate una mai inalta intinzandu-si ghearele spre norii grei, iar undeva in departare macarale uriase stateau incremenite, inghetate in timp ce construiau alte cladiri.
Contrastul era prea mare. Barbatul isi intoarse privirea spre verde si spre viata. Femeia era inca acolo, zambitoare, iar dupa inca un moment il apuca de mana si il trase, razand, spre lac, unde, observa el, asteptau doua sezlonguri - unul verde cu dungi albe, cu o carte odihnindu-se inca pe el, si unul alb cu dungi albastre, pe care il vedea acum pentru prima data. Isi mai intoarse o data privirea spre fragmentul din alta lume care trona in mijlocul campiei...
...si observa, in mai putin de o clipa, in involburarea miscarii si cu o precizie a simturilor pe care nu si-o recunostea, o scara rosie, undeva inauntrul decorului, mascata subtil de cladiri si macarale care pareau sa stea in fata ei, care ducea in sus, pierzandu-se undeva in ceata involburata de deasupra orasului.
Se intoarse incet, lasandu-se tras de mana calda in directia lacului, simtindu-se la fel de trist pe cat era de fericit, pentru o clipa, pana cand fericirea il coplesi si peisajul parca se lumina dintr-o data si mai mult.
Si zambi.