Conduceam usor plictisit. In dreapta mea, pe "scaunul mortului" cum ar veni, se zgribulise o fiinta plapanda, ce scotea icnete abia auzite la fiecare curba de pe Transfagarasan. Din cand in cand mi se parea ca aud, asa, ireal parca, "Doamne, esti dement..." Ca o concluzie, ca un verdict. Nu-mi mai pasa. Eram aproape surd. Eram una cu motorul, cu pedala de acceleratie, cu schimbatorul de viteze, cu rotile. Adica surd. Surd si puternic, plin de vitalitate, de forta motrice, de neoprit si de neinvins, imortal pana la moarte, ca un nou zeu al muntelui, al drumului... Fiinta nu stia ca eram un zeu. Ma credea tot om, ca si ea. Un etravivant cu care se poate discuta. E drept, tocmai avuseram o discutie lunga, abrupta, serpuitoare asha, precum soseaua asta nenorocita. Nu pricepea si pace. Nici eu nu mai aveam chef de dat explicatii iar noul meu chip, ascuns sub obrazul incremenit in carne, nu-si trada reflexele demiurgice. Ceva s-a intamplat insa, tocmai cand ma pregateam sa fac stanga, pe langa parapetul dusmanos, taman in gol. Sa fi fost frica? Nu, zeului nu-i mai era frica, nu mai asculta de comenzile acestea banale, ce tzin pe oameni in viata atunci cand, foarte usor, ar putea sa moara. Zeului i-a dat prin cap ca e cam usor sa ajungi zeu, ca nu-i prea mare scofala, si ca ar trebui sa ia in calcul si varianta in care destinul sau se va implini odata cu transformarea sa in demon. Urmatoarea cale de urmat, si-a zis el, va fi politica pasilor marunti. Si-atunci a facut ce il rugase acea fiintza cu jumatate de ora inainte: a cerut-o de nevasta. Si ea, ca proasta, s-a bucurat. Dupa ce a auzit raspunsul ei, incadrat de margaritarele lacrimilor ce se tavaleau deamboulea pe obrajii inrumeniti de emotie, s-a auzit vorbind: "Succes enorm".
Theru, 19.06.2002