agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-10-11 | | În copilărie, am avut un amic, Alin Cocoș-la început alin, iar mai tîrziu cocoș, cu care-nici acum nu știu de ce-mă băteam mereu. La 21 de ani s-a înrolat într-o horă de șerpuiri, una greu vizibilă în întregime, risipită precum casele de la munte care comunică doar din priviri. Fiecare persoană horea pe cont propriu și-și vedea de propriile șerpuiri, dar de la o distanță care întreținea cercul. El a preluat ștafeta de la tatăl său, unul dintre dirijorii acelei hore, care în ultimele sale clipe i-a lăsat cu limbă de moarte să facă tot mai multe dușuri cu lacrimi: ...în felul acesta vom deveni curați cu toții, chiar și eu în mormânt, crezând că orice om e profet pe patul morții. ()amenii își strângeau lacrimile în pungi ori le îndesau în găleți și le duceau la centralele termice unde erau puși să le toarne în cazane mari ce nu mai fuseseră încălzite de când Campania pentru Strângerea Lacrimilor luase amploare. În schimbul lor primeau o sumă simbolică cu care puteau să-și amăgească bieții copii că trăiesc. La capătul țevilor Alți Oameni făceau duș de câteva ori pe zi, ajungând să fie dependenți de fierbințeală și sărătură, unii cunoscând chiar extazul. Alți Oameni aveau carnea transparentă. Prin ea se vedeau straturile de mâncăruri, obstacole pe care le depășeau în fiecare zi cu succes și care deveneau sedimente ale unor ciudate planete în miniatură, zgâriate de visele Oamenilor. În ochi purtau mașini burdușite cu bani ce se dădeau în balansoare și râdeau arătând cu ștergătoarele una spre alta. Când mâinile nu erau încleștate pe reviste despre oameni cu sângele închegat, își exersau musculatura ridicând telefoane mobile și clepsidre imense umplute cu monede. În loc de urechi aveau niște căști în care se auzeau doar propuneri gemute pentru noi afaceri, căști conectate la inima fiecăruia. În privința ()amenilor, aceștia beau din pahare imaginare, foloseau farfurii imaginare, tacâmuri imaginare deoarece costau mai puțin. Dar cele de mai sus, erau activități rare, aproape sacre pentru că hrana lor de bază era dușul cu aer, sub care intrau cu umbrelele în gardă. Nu trăiau mult pentru că sângele li se rărea și mureau zâmbind, cu ochii străluminați, fără pic de lacrimă în ei. Unii sfârșeau cu capul retras înăuntru și culcat pe inimă, dar toți cu zâmbetul pe chip. Cât despre viața de după moarte, ea se desfășura tot în lumea aceasta. Viețuirea ()amenilor consta în faptul că se ridicau și pluteau în aer pe deasupra fiecărui Alt Om sau oricărei clădiri în care s-ar fi aflat vreunul din Alți Oameni care-i era dat în pază. Ceea ce m-a făcut să afirm că viețuiau este faptul că se auzeau din când în când șoapte din cimitirul aerian care spuneau: Veți rugini cu toții. Și într-o zi chiar rugini unul dintre Alți Oameni, cel despre care se spunea, în cercuri restrânse, că făcuse cele mai multe dușuri cu lacrimi pe timpul cărora râdea mereu în hohote (acum știu că aceste hohote nu pot fi numai de râs sau de plâns). Aceasă tragedie se petrecea chiar în ziua când marile cotidiene scoteau pe prima pagină articole despre Terapia cu Lacrimi, eveniment care a dus la creșterea cererii de lacrimi până și pe piața neagră, pentru că se dezvoltase o piață subterană a lacrimilor unde cele mai fierbinți și sărate dintre ele erau vândute la suprapreț de 0amenii Altor Oameni. Cu timpul, marea majoritate a Altor Oameni a început să hohotească sub dușuri, iar în momentul în care până și ultimul a prins gustul hohotelii, toți au ruginit și nu s-au mai putut mișca. Erau ca niște animale împăiate cu rugină, ca niște mecanisme ale căror trupuri nici inerția n-o mai simțeau, posibile piese de muzeu în care puteai admira rugina în toată splendoarea ei pentru că sedimentele de mâncăruri se fosilizau și nimic nu mai arăta unul spre altul, nici un balansoar măcar să mai scârțâie, nici un geamăt. Se pare că totul ruginise atât de tare încât dispăru și ultimul gest al mișcării de odinioară, dar și mai mult începură să dispară și acele mostre de rugină umană, unele prin muzee, altele prin colecții particulare ale unora-suspect de împătimiți care le-au înrămat sau le-au încuiat în blocuri de sticlă, experți într-ale memoriei și-ale tresăritului. Dar dintre cele mai somptuoase, statuia lui Alt Om Cele-Mai-Multe-Dușuri plutește prin spațiul cosmic ca o enciclopedie pe care să o descifreze și în care să ghicească ce e de ghicit și alte civilizații, dar nu numai. Pentru că așa cum există ghicitori în cărți, în bobi, în pietre, în oase, de ce să nu apară și ghicitul în cărnuri sau în mase de cărnuri ruginite, dacă nu cumva există deja, având în vedere că mai sunt pe Pământ câteva statui valoroase despre care se crede că s-ar afla sub cimitirul aerian, unde ar avea acces doar inițiații sau discipolii lor. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate