Lucruri
Capitolul 2 Teoria uniformizarii infintului & Origini si Artificiale
Era o vreme cand religia mi se parea fireasca. Nu credeam in Dumnezeu ci il acceptam pur si simplu. Nu-mi trebuiau dovezi pentru ca oricum nu era o problema pe care sa fac mare tam tam ci mai degraba o chestiune sociala… Nici nu stiu unde se afla aceasta bariera dintre toleranta ideii de credinta si, efectiv, credinta reala- si nu vorbesc de aceea stare euforica de completare a eului propriu cu cel divin ci pur si simplu, dincolo de termeni filosofici seci de constientizarea, acceptarea si respectarea credintei ca o stare de fapt… Mai tarziu am inceput sa caut raspunsuri si sa contest toate valorile de plecare. Astfel am ajuns sa fac alta greseala. Ateismul nu e raspunsul. Nu te poti lepada pur si simplu de valorile credintei care-si gasesc atat de bine lacas in sufletul tau si al altora. Mi-am dat curand seama ca, pe cand credeam, desi eram mai prost si ma aflam intr-un stadiu inferior de gandire eram mai fericit si mai aproape de adevar. Adevarul e ca, adesea, omul e prea slab pentru a se lepada de valorile spirituale fundamentale ale culturii sale. Insa odata ce o face, nu mai exista cale de intoarcere decat prin sacrificiul unei personalitati si a unui eu deja bine structurate pe ideea de scepticism… E ca si cand un adult si-ar dori sa redevina copilul care fusese odata… Nu aceasta este calea…
Invartindu-te prin noianul acesta de rationamente greoaie in care sunt incluse prea multe necunoscute obosesti curand si revi, cel mai adesea, la lucruri ‘mai pamantesti’. Insa lucrurile nu sunt chiar asa de incurcate cum par. Incearca sa nu introduci nici o necunoscuta si vei vedea ca vei intelege mai multe lucruri. Te vei convinge, apoi, ca, la urma urmei, credinta e o chestiune de perceptie ce pur si simplu e complicata de setea oamenilor de mistic si neinteles.
Intreaba-te ce sti sigur ca exista. Tu, de pilda, existi. Mai departe de tine? Marea, pamantul, oamenii… Planeta toata exista. Si ce o face oare sa existe. Nu mai pierde vremea cu raspunsuri mici. Pe scurt, universul exista. Un univers nesfarsit, un univers firesc si uniform. Un univers pe care il intelegi in termeni vagi insa pe care il vezi, il simti, il experimentezi in fiecare zi. Scoate din minte orice amanunt suplimentar. Nu te gandi la Dumnezeu la suflet ori la trairi personalizate… Tu vezi un tot infinit, compact, logic. Traiesti in acest infinit si aproape ca-l intelegi. Si daca nu-l intelegi mergi si mai departe… Infinitul e simplu. El exista. Cuprinde un infinit de algoritmi care insa, simplificati, se reduc la repetarea si combinarea catorva valori simple pe care le poti intelege pentru ca si tu esti constituit din ele. E ca un fel de numitor comun pe care il poti percepe fara efort. Totul pe aceasta lume se reduce la numere. Omul incearca din totdeauna sa inventeze imitand modelul naturii. Realitatea virtuala, de exemplu, o imita pe cea reala. Si face asta folosind numere, mai exact, siruri de 1 si 0 aflate in tot felul de relatii cu grade diferite de complexitate. In conditiile umane viata apare la fel de natural ca si in cele general acceptate ca naturale. Mie, sincer, lumea noastra mi se pare atat de uniformizata dupa cea originara incat ajung sa ma intreb cat de originara este natura care ne-a creat. Dintr-un paienjenis de mistere si enigme lumea asta imi seamana tot mai mult cu o forma artificiala schitata de o inteligenta specific umana. Oare Originarul nu este Artificialul unei lumi Originare noua ? Oare dimensiunea aceasta in care ne gasim si noi, ascunsi intr-un colt, nu se prezinta asemeni unui lant, sau poate chiar unui ciclu ce-si creaza Artificiale din Originare, ce devin, in mod repetat, Originare pentru noi si noi Artificiale ? Ma intreb: oare ce ne face pe noi sa ne credem centrul Universului in loc sa acceptam, mai degraba, ipoteza ca ne invartim in jurul unui Soare ce are la randul lui alt Soare si... tot asa spre nesfarsirea intelegerii noastre artificiale?

Nota : 19 iunie 2002