pentru Orest


Nu știu de ce m-a cuprins deprimarea în acea dimineață de sfârșit de octombrie. Să fie toamna ce îmbătrânește cu fiecare zi ce trece, anunțând că domnia ei e trecătoare la fel ca viața omului? Doar câteva ore mă mai despărțeau de luna lui noiembrie când toamna moare dramatic în ultima dimineață de ceață, ce deschide calea mantiei albe a tinerei regine ce-i va lua locul. Să fie vara ale cărei amintiri căutam să le îngrop, deși ele reînviau mereu? Chipul ei atât de nepăsător când mi-a spus, cu cuvinte reci, mai reci decât gheața, că-n două săptămâni totul s-a spulberat? Doar două săptămâni au trebuit iubirii ei, să moară.
Dar iubirea poate să se sfârșească în două săptămâni? Poate să moară după o lună, după un an sau după o viață?
Am alungat aceste gânduri ce mă deranjau ca o turmă de muște enervante. Și am privit din nou pe geamul murdar al mașinii, la șoferii grăbiți și iritați, ajungând iarăși la concluzia că această lume este o lume bolnavă de nervi, de grabă, de prea mult zgomot pentru nimic.
Mașina s-a oprit brusc într-o stație, trezindu-mă din melancolie. Călătorii, la fel de grăbiți, s-au urcat urmărind cu priviri de vultur, locurile rămase libere. O bătrână a împins un tânăr în fuga ei spre scaunul neocupat, iar acesta a urmărit-o cu o privire dezaprobatoare. Imaginea mi-a smuls primul zâmbet în acea zi, gândindu-mă că-n neputința bătrâneții mele, și eu voi mai da din coate doar pentru un loc în autobuz.
Iar ochii mi-au coborât pe bancheta din fața mea, acolo unde stăteau ele, noile mele vecine de călătorie. De ce mi-am oprit privirea asupra lor și în special asupra fetei de lângă același geam murdar pe care-l împărțeam? De ce am rămas alături de ele chiar și după sfârșitul călătoriei când totul ar fi trebuit să se topească în neant?
Dar ochii aceia albaștrii ca cerul și triști ca sufletul meu în acea dimineață de toamnă, undele aurii ca frunzele pomilor, scuturându-se pe obraji și pe gâtul fraged, și mai ales lacrima, ca o picătură de rouă, alunecând din seninul albastru al ochiului pe obrazul catifelat, prăbușindu-se în neant. Toate acestea m-au făcut să mă reîntorc la întrebarea mea: iubirea moare? Și am rămas căutând răspunsul.
- Thea? Își odihni brațul grijuliu ca o soră, fata de alături, pe umărul ei.
- Ce pot face eu pentru el? Ce putem face noi pentru cei ca el?
Întrebarea părea prea grea pentru prietena ei.
- Te-ai uitat în ochii lui? Ai văzut ce își doreau? Iubire. Prin ochii lor, toți copii cer iubire. Unii o capătă, dar ce vină are el că nu o are? Că l-au părăsit printre străini, condamnat fără să cunoască viața, iubirea? Marginalizat și nedorit. Eu ce pot face pentru el?
Chiar și iubirea de mamă moare? Cât i-a trebuit acelei mame ca să-și ucidă iubirea pentru propriul prunc? O oră, două săptămâni, o lună, nouă luni? Cum poți să avortezi iubirea din propriul tău suflet și să lepezi un prunc intr-o lume rece?
Mai târziu, când am devenit buni prieteni, am aflat de ce picătura de rouă s-a prăvălit din seninul cerului în neantul întunecat al pierzării.
- Sunt studentă la Asistență Socială și împreună cu câțiva colegi și colege am vizitat un cămin pentru copiii fără părinți, copii abandonați, respinși, nedoriți. Acolo l-am cunoscut pe Eusebiu, un băiețel de numai trei ani. Ai cărui ochi cer mereu îmbrățișarea caldă a iubirii. Un copil marginalizat pe nedrept, dar care se leagă repede de cel care îi oferă puțină căldură. M-a prins de mână, iar eu l-am cuprins în brațe și am simțit că nu am destul din cât aș vrea să-i ofer.
Eu sunt o visătoare. Credeam că lumea e mai simplă, mai plină de iubire, dar am găsit o lume complicată, lipsită de valori, o lume care a complicat totul, inclusiv iubirea. Asta m-a descurajat puțin la începutul acestui drum pe care l-am ales. Însă trebuie să acceptăm lumea așa cum este ea și să căutăm să-i dăm valoarea pe care a pierdut-o, adică, să încercăm să lăsăm ceva bun pe unde trecem, să nu ne pierdem credința și iubirea acolo unde găsim oameni care le-au pierdut și caută să le piardă și pe ale altora. Să luptăm, nu zadarnic, deși pare o luptă cu morile de vânt, să propovăduim iubirea și tot ceea ce e mai bun și sfânt în om.
- Tu ai multe idealuri frumoase, Agathia, dar mi-e teamă că lumea s-a răcit prea mult, încât a devenit o statuie de piatră pe care timpul și viața o macină treptat, lipsind-o de orice valoare.
Iarna trecuse, iar caișii înfloreau rând pe rând.
- Eugen, aș vrea să mă însoțești, ca împreună să-l vizităm pe Eusebiu.
- Băiețelul de care ai prins atâta drag?
- Da. E cu neputință să nu-l îndrăgești și tu când ai să-l vezi.
- Dar el de tine are drag, eu sunt un necunoscut. Ce pot să-i aduc eu în plus?
- Un cuvânt.
- Cuvintele mor.
- Sunt cuvinte care nu pier niciodată. Cuvintele Domnului, cuvintele Sfinților, cuvintele Părinților și uneori ... cuvintele trecătorilor. Te rog, Eugen, însoțește-mă.
Am zâmbit. Nu puteai să refuzi zîmbetul ei și ochii ei senini în care înfloreau tainic florile de cais ale iubirii. Era o primăvară care nu avea să moară niciodată în sufletul meu, un pas spre răspunsul pe care-l căutam.
Gresia spălată anapoda încerca să ascundă sub o falsă curățenie indiferența unei femei de serviciu, aceeași indiferență încuibărită în sufletele celor care puteau face ceva, zugrăvită pe pereții îngălbeniți, crăpați și scorojiți de inundația vreunei țevi sparte. Îngrijitoarele manifestau și ele o totală nepăsare și grabă, iar copiii nu erau altceva decât materiale de lucru. Pentru a putea înțelege de ce atâția copii, fără părinți, fără case, rătăcesc pe străzile orașului, era de ajuns să vizitezi un astfel de cămin.
Eusebiu stătea liniștit în colțul lui din camera de zi, izolat de ceilalți copii mai mari, mai gălăgioși. Cu jucăria lui stricată, singura pe care i-o îngăduiau să se joace, fiindcă jucăriile bune erau rezervate celorlalți până când acestea se stricau, Eusebiu părea mulțumit cu atât.
Bucuria a răsărit pe chipul lui, doar când a văzut-o pe Agathia, în brațele căreia a alergat abandonându-și jucăria inutilă. Știa că pe Agathia nu are să i-o ia nimeni, nici un alt copil mai mare. Era a lui.
- Eusebiu vreau să ți-l prezint pe Eugen. Și el este prietenul tău.
Ochii lui negrii și fericiți, zâmbetul cald și brațele larg deschise, m-au apropiat de răspunsul pe care-l așteptam.
Treizeci de secunde i-au trebuit Agathiei să răspundă apelului meu într-o frumoasă și călduroasă dimineață de sâmbătă, din pragul verii.
- Ai zece secunde să răspunzi invitației mele și nu accept refuz, fiindcă e prea frumoasă ziua și prea dulce soarele ca să primească un „nu”.
- Fi îngăduitor. Prefer să învăț.
- A! Nu. Azi, nu carte.
- Din cauza ta nu ma să iau nici o sesiune.
- Dragă, tu le vei lua pe toate cu nota zece plus. Dar pentru astăzi le lași deoparte, apoi, îți promit, că-ți voi da pace să înveți. Căci absența ta nu numai pe mine m-ar mâhni, ci mai ales pe prietenul meu pe care țin să ți-l prezint.
- Cine este prietenul tău?
- Azi la ora 14 în Parcul Carol, îl vei cunoaște. Te așteptăm.
- Dar nu am dat răspuns afirmativ.
- Nici nu mă gândesc la unul negativ.
Eusebiu părea încântat de lumea nouă ce i se deschidea în față, privea cu ochii negrii și curioși, fiecare om, fiecare pasăre ce străbătea cerul senin, fiecare câine vagabond pe care l-ar fi strâns în brațe, fiecare floare care înflorea prima dată pentru el. Era prima lui ieșire din spatele zidurilor reci ale căminului-temniță, ieșire pentru care a trebuit să-mi pun în joc toate atu-urile, străbătând și rupând refuzul unui director încăpățânat.
Cu zece minute mai târziu decât ora stabilită, cu mers blând, cu chip de soare, ca o binecuvântare, a apărut ea, frumusețe pentru care am iertat minutele de așteptare. Curioasă și bănuitoare când m-a văzut din depărtare, cu un copil de mână, și fără de cuvinte sau vreo răsuflare, când Eusebiu a alergat pe pavajul scăldat de soare, spre brațele ei primitoare. Cu zîmbetul lui plin de viață, cu ochii scânteind de iubire, s-a cuibărit la pieptul ei, iar imaginea lor atât de înălțătoare mi-a oferit răspunsul pe care-l așteptam.
Iubirea trăiește în ceea ce este mai bun în noi, în ceea ce am lăsat în urma noastră, în ceea ce voim mai bine în viitor. Iubirea nu moare niciodată. Poate că noi plecăm, dispărem de pe scenă la sfârșitul unui act, dar iubirea continuă să trăiască, să existe în sămânța pe care am semănat-o în trecerea noastră prin această lume, să rodească prin cei ce ne poartă amintirea mai departe. Iubirea nu moare niciodată, fiindcă Iubirea este Dumnezeu.


4 noiembrie 2006
Victor Bolintineanu