Lumina care cercetează totul
Moto: „Există timpuri si locuri în via-tă, când indiferent de pozitia trupului, sufletul stă întotdeauna în genunchi"; dar să avem grijă să nu îngenuncheze niciodată, decât în fata dumnezeirii.


Episodul I
Moto: „Există timpuri si locuri în viată, când indiferent de pozitia trupului, sufletul stă întotdeauna în genunchi"; dar să avem grijă să nu îngenuncheze niciodată, decât în fata dumnezeirii.
„… Pe lângă pădurea satului, parcă anume numită „Revelistea", cu o bogătie de floră si faună, soarele îsi sfârsise Liturghia zilnică si se îndrepta spre otpust. Lumina lui, ca o flacără dumnezeiască, se juca fără nici o grijă pe coroana bătrânului copac ce-si întindea mâinile, ca un imens candelabru, spre cer. Bătrânul copac străjuia poiana Luminii din vremuri imemoriale. Spuneau bătrânii satului că aici se pogorâse oarecând o arătare de înger mare împreună cu cântece ceresti. Aceasta se întâmpla chiar în noaptea Sfintelor Sărbători de Pasti, si multi o văzuseră. Mare vâlvă făcu evenimentul acesta; ce mai pelerinaj acolo; episcopi, preoti, credinciosi de pretutindeni, veneau si se închinau troitei ce fu pusă în locul cu pricina. O mireasmă nemaiîntâlnită plutea încă acolo, binecuvântând acele plaiuri parcă rupte din rai.
Iată că aici, în acest colt de basm, stătea Elisei, bătrânul satului, ultimul rămas din ceata înteleptilor - ce odinioară erau zece. Avea 101 ani si semăna cu un arhanghel. Ochii pătrunzători si ficsi, totusi de o mobilitate extraordinară, trădau atâta blândete cât si o vointă de fier. Barba albă ca norii cerului cobora într-o simfonie celestă pe pântec, până la brâu. Părul larg si lung se revărsa în valuri de mătase pe umerii încă drepti si rotunzi. Îmbrăcămintea-i era săracă si ponosită, ce contrasta cu pielea-i roză, ca de copil. Mersul îi era domol si se oprea des, admirând creatia Domnului. Deseori, păsările cerului si animalele sălbatice se îngrămădeau să-l alinte si să-l mângâie. Dar preferata lui Elisei era o tânără căprioară pe care o vindecase la un picior, deunăzi, si care de atunci îl urma pretutindeni.
Bătrânul Elisei stătea cufundat în rugăciune si meditatie lângă copacul secular si parcă în jurul lui plutea ceva straniu si în acelasi timp linistitor. Părea acum un profet din Vechiul Testament cuprins de pacea cea mai presus de orice pace, de linistea de dincolo de lumea aceasta. Tânăra căprioară dormea alături, linistită că întâlnise un om bun, un sfânt. Tot tabloul părea cufundat într-o asteptare dumnezeiască, plină de abisul misterelor insondabile ale divinitătii. Ceva trebuia să se întâmple…; era linistea dinaintea furtunii; parcă…
Iată că păsările ce se pregăteau de somn si se odihneau în coroană, se treziră brusc si se ridicară într-un stol mare, tipând alarmate. De departe se auzea un vuiet mare…"
- Va urma -
pr. Iulian Gavrilută






Episodul II

„... Si acel vuiet se lăti si cu-prinse întreaga poiană, ca si când un roi imens de albine se pogorî din cer, zumzăind de zor. O ceată neobisnuită si stră-lucitoare se asternu domoală, iar un miros bine plăcut se in-stală acolo, în acel colt de basm.
Căprioara ce mai înainte dor-mea linistită se trezi brusc si o rupse la fugă, înspăimântată.
Bătrânul întelept se trezi si el din adânca meditatie ce-i cu-prinse fruntea-i albă, dar spre deosebire de tânăra căprioară, rămase pe loc. Înmărmurit, dar nepierzându-si curajul, îsi făcu o cruce murmurând în grabă o rugăciune. Dar nedumerirea îi trecu când fu cuprins de o pace nespusă si de o dulceată nepă-mânteană. Păru că se ridică de la pământ fără voia sa. O lumină cum nu se poate povesti coborî de sus, treptat, treptat, pe bătrâ-nul copac si pe înteleptul Elisei.
Dar, în momentul când lumina sfântă atinse pletele dalbe ale înteleptului, un nimb de foc tâsni împrejurul capului lui. O căldură plăcută, dar parcă nu era numai căldură, îi pătrundea în tot corpul si fiecare celulă în parte era cuprinsă de un fior plăcut. Totodată o liniste dulce acoperea toate simturile.
Elisei se simtea acum într-o mare armonie cu natura, cu tot universul. Era parcă un Mare Observator si parcă vedea totul la multe mile depărtare, în amănunt, de la cele mai mici până la cele mai mari - cum se gândea undeva, era si acolo...
O muzică îngerească, cânta-tă de mii si mii de coruri, toate în armonie, se auzea de depar-te. Acea divină muzică îi lumina mai tare fata si îi limpezea cu atât mai mult simtirile.
Era de ajuns să privească o floare din poiană si să simtă atât culoarea cât si mirosul si pipăitul ei. Toate simturile erau acum una si astfel unificate străpun-geau întreg cosmosul într-o străfulgerare.
Lacrimile nu-i mai conteneau, ci îi curgeau siroaie, pre-lingându-i-se pe barba lui lun-gă. Parcă acum îi venea în minte glasul psalmistului "...ca mirul ce se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, pe poalele vestmintelor..."
Acum se simt-ea frate cu în-treaga creatie, dar nu era una cu ea.
... Era totusi foarte atasat de ea, străbătut de un sentiment sublim, de iubire si milă, dar tot în acelasi timp se simtea în afara ei, deosebit de ea. Dege-tele îi deveni raze de foc, ce se pierdeau în ceată, acum parcă albăstruie si străvezie.
Căzu în genunchi, cu capul la pământ, într-o rugăciune sfâ-sietoare în timp ce corpul se ridica usor, asemenea unui fulg si ajunse cam pe la jumătatea bătrânului copac, când o altă … lumină, parcă si mai puternică, apăru lângă el si-l striga pe nume:
"Elisei, Elisei, Elisei!"
Cuprins de uimire, bătrânul abia putu să îngăime:
"Da, Doamne, eu sunt!"
Din nou un glas limpede, ca de copil, ca un clinchet de coplotel de argint, dar ferm, se făcu auzit:
"Elisei, Elisei, Elisei!";
si tot de atâtea ori bătrânul, a-cum plin de lumina necreată, răspunse abia soptit. Încă o da-tă, parcă mai accentuat, arăta-rea celestă îl striga:
"Elisei, sluga bineplăcută!"...
Elisei, printre sughituri si lacrimi îngăimă:
"Nu sunt vrednic, Doamne, fie-Ti milă, nu sunt vrednic!"…
Îngerul de lumină spuse:
"Eu sunt Arhanghelul Rafael si am poruncă de la Cel-Vechi-de-Zile pentru tine, că bine I-ai plăcut…"
"Doamne, dar nu-s decât humă însufletită si nu-s vrednic de Tine si de mila Ta!"
"Lasă asta acum; stai drept si nu te teme…"
Înteleptul sfânt se ridică, dar, tot în văzduh fiind si închi-nându-se, fu străpuns de dulceata dumnezeiască care izvora din ochii Arhanghelului ce-resc.
Fu cuprins de o oarecare în-drăzneală, desi inima îi sânge-ra de smerenie. Simtea că ar fi vrut să fie cu acea arătare tot timpul.
Dacă acesta, învesmântat în alb, era asa frumos si măret, dar Domnul Hristos cum avea să fie?
Atunci se simti tras si mai la înăltime, cam la nivelul coroa-nei copacului secular. Atunci solul zise:
"Aflat-ai har si milă cu rugăciunile Împărătesei celei cu 12 stele; asadar, ia aminte…" ”
- Va urma -
pr. Iulian Gavrilută

Episodul III
"... Bătrânul Elisei îl privea a-cum în ochi pe solitorul ce-resc si nu mai era nevoie de cuvânt. Se întelegeau de la si-ne, într-un mod cu totul deo-sebit.
Dacă cineva ar fi privit spre Revelistea ar fi văzut un nor coborât peste ea si ar fi auzit sunete de tunet. Parcă era o furtună pogorâtă în mod miraculos doar în bătrâna po-iană. Cât timp trecu, nu se pu-tu sti. Poate trecuse un veac, poate doar o clipită, dar era cert că se făcuse o oprire, un contact cu lume cerească, în care timpul sărise peste ma-luri si devenise ocean linistit ce se odihnea pe aripile pre-zentului.
Mila lui Dumnezeu se po-gorâse peste sărmana creatu-ră a Lui si Duhul Sfânt umbri-se în întregime pustietatea fi-intei bătrânului întelept.
Mâna Mântuitorului, a Lo-gosului divin, ridicase inima lui Elisei într-o eternă mângâ-iere de lumină până la portile Paradisului, arătându-i bucuria cerească în adevărata Iubire.
Întreaga Sfântă Treime Îsi împărtăsea acum iubirea cea de dincolo de iubire si de ori-ce notiune, umilului fir de praf ce se numea Elisei. Si ce oare putea fi mai măret, ce dovadă de dragoste si deplină întelegere mai mare putea da, decât aceasta, Bunul Dumne-zeu? Alta decât aceea de a Se pogorî, de a Se cuprinde, de a Se restrânge până la limitele glodului si limbajului uman?
Iată dovada cea adevărată! Iată Dumnezeul crestinilor, Singurul Adevărat!
Pronia divină, stiind slăbi-ciunea firii umane si întorto-cheatele cugetări lumesti fă-cu în asa fel si îi lăsă bătrânului întelept o mărturie vie (ce poate fi, oare, mai viu si adevărat decât ceea ce i se întâmplase lui Elisei?), una palpabilă…, o haină strălucitoare si extrem de fină si, totusi, rezistentă, nefăcută din chinuri pă-mântesti; mai bine zis, era un ilicel ce strălucea de-ti lua o-chii si pentru care Arhanghe-lul Rafail avea mare pret, pentru că - spunea el - era făcut de însăsi mâna Prea Curatei, ca dar de pretuire pentru bă-trânul întelept ce avea de mic o nemaiîntâlnită evlavie si dragoste către ea.
De multe necazuri îl scă-pase Prea Curata, si multe ali-nări îi adusese, pentru că Elisei nu înceta niciodată rugă-ciu-nile către ea. Era unul dintre putinii rămasi (numai Dumnezeu si Maica Sa îi stia!) ce după ani de zile de nevointă căpătase rugăciunea neîncetată (rugăciunea în ui-mire). Iată cum Harpa Milei si Usa Bineplăcută, adică Maica Domnului, răsplătea fi-ecare suspin ce se urca către ea, cu atât mai mult picăturile de sânge ce curseseră în lun-gile nopti de priveghere ce le săvârsise Elisei în creierul Muntilor Morarului Alb…"
- Va urma -
pr. Iulian Gavrilută




Episodul IV
"… Cu haina luminoasă în mână, udat de lacrimile sme-reniei si recunostintei, bătrâ-nul întelept îsi pogora pletele-i albe asemenea unor torente de cascadă pe pieptul în care era încăput acum tot cosmosul frate.
După ce tot solul ceresc îi transmise mesajul divinitătii, se retrase la fel de pacinic si discret, lăsând în urmă o boa-re de îndumnezeire.
Cuvintele sunt prea mici si neîncăpătoare pentru a cu-prinde oarecum doar o um-bră a străfulgerării divine, a întâlnirii "dumnezeului după har" cu "Dumnezeul după fi-intă" si numai cel ce a fost cel putin o dată adumbrit de mila divină stie si întelege ce i s-a întâmplat lui Elisei. Nouă, celorlalti, nu ne rămâne decât o dulceată ce de departe se simte din scris, din povestiri-le si trăirile altora. Se aseamă-nă cu scânteia ce o dă cremenea, care e doar un fulger ce trece; pe lângă soarele care străluceste vesnic si în măre-tie. Dar si acestea sunt cuvin-te, deci încremenite în limi-tele materialului…
Lumina ce cuprinsese, suspendând timpul, poiana Revelistea, se retrăgea acum în sus, pierzându-se undeva, într-o crăpătură de cer. Si pentru o mai mare adeverire si ferire de rătăcire, această i-mensă coloană de foc divin o văzu si un episcop îmbună-tătit dintr-o cetate apropiată. Dar nu stiú ce este până nu-l întâlni pe Elisei.
Aceasta este însă o altă po-veste… pe care, dacă mi-o da Bunul timp, vă voi povesti-o altădată.
… Elisei, cu capul în piept, cu pletele revărsate ca într-o cascadă de spuma albă pe pieptul fremătând, cu ochii strâns închisi, ca într-o încles-tare, ca o încercare disperată de a retine cât mai mult acele imagini si simtiri înalte, cu mâinile împreunate în rugă-ciune, cu genunchii smeriti… plângea încet, încet, dar nu era un plâns obisnuit; erau lacrimile sfinte ale unui sfânt care atunci când atingeau pă-mântul se prefăceau în flori minunate. El nu avea cum să stie aceasta căci nu vroia încă să perceapă realitatea prin ca-re încă peregrina.
În jurul lui încă tot mai strălucea acea aură nepământeană ce-i înconjura fiinta atât de firavă parcă, a înteleptului, dar atât de puternică, căci spune Patericul, mărturia scrisă a cetelor sfinte de Avve:
Buna mireasmă persista ca un nor, ca o ceată ce îm-brătisa REVELISTEA în acel amurg; atunci când soarele încheiase încă o zi de Sfânta Liturghie celestă si miruia cu razele-i sfinte… toată creatura…"
- Va urma -
pr. Iulian Gavrilută







Episodul V

"… Iată că un bot umed si tremurător se ivi timid dintre frunzisurile de la marginea poienii; apoi urma o urechiusă catifelată care se arăta la rândul ei dintre urechile frunzelor, iar la urmă doi ochi migdalati, ca două stele rupte din cer privi cu sfială spre bătrânul Elisei si spre inima poienii. Era tânăra si gingasa căprioară, preferata înteleptului. Adulmecând usor si păsind cu prudentă printre mâinile copacilor înainta spre copacul ce avusese asemenea bucurie; să fie martor necuvântător al întâlnirii dintre două abisuri; unul făcut, iar Altul Nefăcut.
La judecata florilor si a pădurilor avea să stea de atunci la loc de cinste, printre Lemnul Sfânt al Crucii Domnului si Bradul - vesnic credincios. Iată că tânăra gazelă se apropiase, uimită, de plăcutul miros si de lumina celestă; de părintele ei adoptiv - Elisei…
Acesta, în sfârsit, după un oftat îndelung, cu ochii încă lăcrimând, se ridică usor, uitându-se nedumerit în jur. El avea acum, parcă, o altă căutătură si ceva nedefinit, ascuns, tainic iesea din el si te făcea foarte apropiat de el si de tot ce atingea. Căprioara îsi recunoscu stăpânul si tâsni sub bratul lui. Elisei o mângâia tandru, privind în continuare în jur. Era aceeasi poiană pe care o stia de ani si ani… era pădurea binecunoscută, Revelistea lui, dar parcă era totusi alta… era si nu era… iată două aparente contradictii - pentru noi, dar reconciliate undeva, la capăt, în experienta dumnezeiască ce tocmai avusese loc.
Acum o privea cu alti ochi, i se părea mult mai familiară, avea o privire cu mult mai pătrunzătoare si toate în jur erau parcă străvezii si din toate îi zâmbeau energiile necreate ale Dumnezeului Celui Viu... deodată privirea îi fu atrasă ca a unui magnet spre ilicelul de lumină ce îi stătea în mână... inima acum bătea cu atâta putere încât, credea el, avea să-i spargă pieptul îmbătrânit doar de vreme. Ilicelul strălucea de-ti lua ochii, dar nu supăra, răspândea o mireasmă discretă si nepământeană, iar când îl misca-i producea un soi de cântare tainică, plină de mistere...
Căzu iarăsi în genunchi si cu capul la pământul străbun, ce-l recunostea ca prieten si slugă bună... Cât stătu, nu putu el sti; cert era că atunci când se trezi… parcă îl luase si un fel de somn, luna îsi începuse de acum slujba tainică a miezonopticii, răspândind lumina-i argintie peste întreg peisajul si îndemnând pe toti la meditatie si rugăciune. Stelele sclipeau care mai de care, tinând isonul cântării cosmice, iar pădurea seculară fosnea soptind din când în când câte o ectenie întreită…
Vântul, asemenea unui mare diacon, intervenea uneori cu glasu-i neegalat, dând un colorit de psalmi slujbei ceresti..., iar licuricii se asezau cuminti în roiuri, roiuri; luminând asemenea unor candelabre cu mii de lumânări în brate, selecta adunare a suflării acelui colt de basm devenit acum Biserica preaîncăpătoare a necuvântătoarelor fiinte... Dar această minunată slujbă nu putea fi auzită de cei ce-si făcuseră din glodul ăstei materii pământesti ziduri de griji împrejurul portilor simtirii, lăsând astfel noroiul lor să pătrundă în inima fiintei... Doar Elisei, bătrânul întelept, participa la slujba miezonopticii făcută de necuvântătoare, dar cu simtiri asa de înalte si "cuvântătoare"... îsi aducea încă aminte de vedenia îngerească si de cuvintele ceresti si inima îi sângera si i se zbătea ca a unei păsări măiastre, prinse în colivia trupului, dar era o colivie de aur căci trupul îi strălucea de darurile Duhului Sfânt…"
- Va urma -
pr. Iulian Gavrilută

Lumina care cercetează totul
Moto: „Există timpuri si locuri în viată când, indiferent de pozitia trupului, sufletul stă întotdeauna în genunchi"; dar să avem grijă să nu îngenuncheze niciodată, decât în fata dumnezeirii.

Episodul VI
Multe minuni făcu bătrânul întelept cu rugăciunea si cu ilicelul minunat, pe care-l ascundea la piept, ferit de privirile profanatorilor. Asceza si-o înăspri într-atâta, încât nu dormea decât foarte putin în decursul unei săptămâni, iar mâncarea nu-i era decât ceva poame uscate si ierburi amare, si aceasta tot o dată pe săptămână. Când stătea la rugăciune, fata i se lumina, iar trupul lui îmbătrânit în vreme, dar întinerit în Domnul, i se ridica usor, ca într-o plutire de aripi, de la pământ, vrând parcă să spună că se apropia încet de cer si doar dragostea si mila îl mai tine strâns de făpturile humei.
Îsi făcuse chilie sub pământ, chiar în poiană, lângă bătrânul copac, pentru că lumina ce izvora din "darul" Preacuratei lumina asa de tare la atingerea sfântului, încât el se temea ca să nu vadă cineva si să se smintească sau să fie prilej de ispită pentru el. Lângă "palatul minunat", cum îsi numea biata chiliută, atât de sărmană că nici soarecii, nici alte vietuitoare nu o cercetau, îsi aranjase o grădinită unde planta si flori, si pomisori nemaiîntâlniti. Aceasta era înflorită chiar si iarna, când afară sufla dusmăneste Crivătul.
Tânăra gazelă, preferata lui, era singura chiriasă a lui, cu care discuta si căreia îi împărtăsea revelatiile sale. Câteodată corbii cerului se adunau la sfat, aducându-i pentru vreme haină, ceva de mâncare, iar ca răsplată primeau câte o nucă. Elisei vorbea cu ei ca si cu oamenii, învătându-i milele Domnului Celui Viu. În timpul său liber împletea cosuri de nuiele de felurite mărimi si forme, care niciodată nu se rupeau si care, depinzând de omul ce le purta, usurau sau îngreuiau povara. Vrăbiutele îi aduceau neîncetat materialele necesare, cântân- du-i minunate «Axionuri» despre Curata si cetele îngeresti.
Duminica, Elisei se îmbrăca curat, pe dedesubt punea ilicelul de foc si asa, plutind doar la o palmă de flori, mergea la Sfânta Liturghie care se săvârsea în satul apropiat. Acolo, într-o tesitură lăturalnică a bisericii, în coltul cel mai de jos si ascuns, se aseza nevăzut de nimeni si asculta în "uimire" cereasca slujbă. Atunci când deschidea ochii (asta se întâmpla destul de rar) vedea cete, cete de îngeri care urcau si coborau pe o scară prin cupola bisericii pe Sfântul Altar, devenit ca o pară de foc. Corul îngerilor umplea văzduhul, iar glasurile lor cântau cum nu se poate povesti; pentru lucruri lesne de înteles… Îngerii si sfintii zugrăviti de condei pământean acum prindeau viată si participau si ei, la rândul lor, la slujbă, binecuvântând si cântând. Până si zidurile parcă se miscau încet, într-un nemaiîntâlnit dans sacru.
Biserica luptătoare era acum unită cu cea Biruitoare, întrepătrunsă în acest singur loc de repaus si odihnă de viscolul necazurilor si al ispitelor diavolesti, care era Biserica mamă.
Bătrânul sfânt plângea neîntrerupt, în coltul lui uitat de oameni, dar nu si de Ochiul Atoatevăzător al Bunului Dumnezeu.

Episodul VII
Câtiva oameni, îmbunătătiti, prin iconomie divină aflară de chilia sfântului si-l vizitau câteodată, întrebându-l ce merinde trebuiau agonisite pentru viata de veci. Bătrânul rareori se arăta din "palatul" său, iar uneori, după ore de tăcere fără acest ghimpe al răspunsului asteptat, glăsuia tare si răspicat: "Pământule, cenusă,… al cui esti tu?", iar cel ce-l întreba pleca folosindu-se de aceste putine, dar întelepte cuvinte.
Altădată, un filosof renumit îi făcuse la usa chiliei apologia fericirii de pe acest pământ, folosindu-se de cuvinte mestesugite. După ce-si termină "lumescul discurs", ca un ecou, din cer se auzi "discursul ceresc", iar ca o melodie, glasul bătrânului spuse: "Ce cauti, fericirea? Ea nu este aici!" sau altădată: "Lasă toate si vei afla toate, leapădă dorinta si vei avea odihna!"…
Toti se minunau de putinele cuvinte ce le rostea, dar totodată si de pătrunderea si întelepciunea lor. Acestea aveau să fie strânse de un ucenic (unicul, de fapt) al lui, într-un volum intitulat «Urmarea lui Hristos», autorul original al «meditatiilor» fiind lăsat anonim (aceasta fiind dorinta bătrânului).
Iată cum fu fericitul sfârsit al înteleptului. În noaptea de Sfintele Pasti, o lumină i se pogorî pe cap, în timp ce corul cânta "Hristos a înviat!", si îl anuntă calm:
- Elisei, Elisei, nu te teme, vei trece la cele vesnice, asa cum a hotărât «Cel vechi de zile»!
- Dar cine esti tu?
- Arhanghelul Rafail, si am fost trimis să-ti vestesc acestea, deci nu te teme…
Elisei izbucni în plâns si gândi că a petrecut viata degeaba, fără grijă de moarte si de viata de veci si, oare, ce va răspunde Împăratului Împăratilor, "când eu sunt humă plină de stricăciune si viermi; ce voi răspunde Lui, în fata Căruia tot cerul, cu îngeri cu tot, este necurat?", se tânguia prelung în gând…
Intrând în chilie, se puse la rugăciune, parcă mai sfâsietoare ca niciodată, lacrimile transformându-i-se în picături fierbinti de sânge care, căzând, se prefăceau în rubine rosii, desi în ochii sfântului erau tot picături de lacrimi. Strângând într-un târziu sfânta cruce - care se tocise de atâtea sărutări, - la pieptul lui mare si luminos, în care bătea o inimă si mai mare, se culcă pe spate pe rogojina ce-i servea drept asternut, asteptând linistit sfârsitul chinurilor sale. Un zâmbet îi lumina fata osoasă, răspândind, asemenea unui opait, lumină în jur…
Vietuitoarele din jur se strânseseră cu mic, cu mare în jurul chiliei, făcând un cor, fiecare pe glasul ei, asa cum le învătase Elisei să slăvească pe Domnul. Toate aveau lacrimi în ochi, pentru că simteau că trebuie să se întâmple ceva.
Într-un sfârsit, o lumină cerească se ivi de sus, de nicăieri parcă, si un car de foc coborî prin acoperis la Elisei, ce stătea în adânca-i uimire. Era Preacuarta, care, zâmbind, în hainele-i nepământesti, venise să-l ridice la cer… Îl absolvea de chinuri si-l dăruia cerului plin de slava lui Dumnezeu, Cel în Treime…
Întreaga natură îl plângea pe "fratele" ei care pleca spre răsplata chinurilor sale. Stelele cântau acum din «Panihida cerească» ultimele cântări. Luna, cu alaiul ei de comete, tămăduiau sufletul sfântului ce era acum pe cale spre cer. Vântul îi dădea "Ultima sărutare…", iar Poiana Luminii, îmbrătisată cu Revelistea, fosnea misterios în amintirea tainicii întâlniri ceresti si a umilului Elisei. Avea să povestească cât va trăi ea că nimeni nu-i uitat, chiar dintre cei pe care lumea îi ignoră, si avea să-l slăvească pe Cel ce numai El stie, Singurul, de cei mai ascunsi slujbasi ai Săi…
Sfârsit. Amin. Amin
P.S. "Plâng si mă tânguiesc, când văd lumina care străbate totul si propria mea goliciune." (Sfântul Grigorie Palamas)
pr. Iulian Gavrilută