„Oare câte trenuri mai trebuie să treacă, oare cât timp, să te văd iar...”
Mă învârteam neliniștit prin gară. Îmi spusesei că ajungi cu un tren de la București, după-masa.
Când am primit scrisoarea ta, după opt ani de tăcere, după opt ani în care nu mai știusem nimic despre tine, mi s-a părut cel puțin ciudat că îmi mai știai adresa. Sau, mai bine zis, că îmi știai o adresă la care nu scrisesei niciodată.
„Povestea începe cu nouă ani în urmă, când, într-o vară, privirile ni s-au întâlnit doar pentru o clipă, o clipă ce a oprit timpul în loc. Ai trecut apoi mai departe, spre verișoarele tale, care te așteptau cu înghețata... eu am rămas țintuit, încă vrăjit de părul de culoarea spicului, ce dansa în aer, îmbrățișând, parcă, firele de vânt. M-am trezit apoi și am plecat îngândurat spre ai mei prieteni, care mă așteptau pentru a începe meciul. Să știi, în după-amiaza aceea am învins, chiar dacă nu mai țin minte scorul.
A urmat o perioadă în care timiditatea s-a așezat între noi precum un gard, care nu te oprește să vezi, să visezi, dar te ține departe... iar cuvintele păreau a se încăpățâna să nu iasă, ascunzându-se undeva, pe cerul gurii, de fiecare dată când mă apropiam să mă prezint. Norocul nostru că verișoara ta nu auzise de timiditate, căci, într-o zi, s-a apropiat și s-a prezentat, apoi v-a chemat și pe voi să vă prezinte; eu am făcut la fel, strigându-mi prietenii. Nu știu nici azi pe ea cum o cheamă, dar, Ana, numele tău îmi aduce și azi în inimă fiorul acela pe care l-am simțit în ziua în care l-am rostit pentru prima oară. La vremea respectivă nu aflasem că verișoara ta hotărâse că eu eram bun pentru ea, și ea era de la București, și era cea mai mare...”
„Ia uite, mă, a venit un Intercity, e de la București – ce chestie, toate trenurile de la București vin la linia patru! – și lumea coboară, buchetul de trandafiri albi îi întâmpină, tu nu ești, mă întorc pe o bancă, doi tineri îmbrățișați chicotesc uitându-se iar spre mine și spre al meu buchet... dar e numai al doilea tren, mai sunt încă două...”
„Seara, la discotecă, a venit verișoara ta și ne-a spus să dansăm cu voi în cerc, apoi ne-a invitat la voi la masă. De fiecare dată, ea trebuia să danseze lângă mine, voi în alte părți, undeva, printre prietenii mei. Îmi vorbea, povestindu-mi că s-a săturat de București, că, totuși, nu l-ar da pe nici un orășel prăfuit de țară, că ... eu nu o mai auzeam, gândul îmi plecase să danseze lângă tine, să se scalde în ochii tăi verzi, să te ia de mână, să te invite la un suc, unde vom fi doar noi doi...”
„Din buzunar îmi sună strident telefonul, mesaj de la tine: trenul are întârziere, se lucrează pe tronsonul Ploiești – Câmpina, îmi zici să nu plec, ești în tren și-aștepți să mă vezi...”
„Mă trezește din visare și mă întreabă dacă vreau să dansez cu ea, e blues, e melodia ei preferată. Nu o pot refuza, și, mai mult din politețe, începem să ne învârtim, cercurile formând o spirală spre marginea ringului, de unde privirea ta ne însoțește... Am știut atunci că și tu, că nu e numai în închipuirea mea tot. Mai târziu mi-ai explicat, dansam cu tine pe melodia ce avea să rămînă a noastră – Wish you were here, că verișoara ta mă place, că v-a interzis să-mi vorbiți, că tu nu poți, că, fără ea, părinții nu vă mai lasă nicăieri, că ... se uită la noi.”
„Se apropie încă un tren, e un accelerat, de astă dată, mă ridic, cei doi se uită iar la mine – ei sunt studenți, așteaptă personalul ce merge la Sibiu, și sunt veseli – inima îmi bate din ce în ce mai puternic, încep să tremure trandafirii, te caut, pășesc apăsat de la vagon la vagon, mă strecor printre oameni, mă distanțez iar, doar-doar te-oi vedea; dar nu, nu e trenul tău, încă nu a venit momentul... mă așez iar, de data asta ei râd de-a binelea.”
„Am văzut că, la masă, te-a chemat și, răstit, ți-a aruncat câteva cuvinte-n ureche. Nu aveai voie! Și-atât. Apoi a-ntors capul spre mine, mi-a zâmbit cu drag și mi-a făcut cu ochiul. Ah! O uram, îmi venea să vin, să te iau de lângă ființa aceasta și să plecăm numai noi... În următoarele zile jocul se repeta, parcă din ce în ce mai apăsător, din ce în ce mai aproape, din ce în ce mai sufocant... până când i-am spus. Nu am mai rezistat, i-am spus că eu și cu ea nu ne potrivim, ea e prea frumoasă pentru mine, eu nu, ea stă în București, eu într-un orășel prăfuit de țară, în orice caz, între noi nu va merge. A plecat alergând, cu lacrimile în ochi. Mi-a rămas în minte imaginea ei plânsă, tăcerea nefirească ce a cuprins-o. Mă gândeam că nu am să te mai văd. Nu a fost așa, seara aia a însemnat pentru noi începutul, și ce început, luna plină ne-a găsit numărându-i stelele printre săruturi...”
„Trenul personal 1672, din direcția București, în direcția Codlea, Făgăraș, Sibiu, sosește în stație la linia patru. Vă rugăm, feriți linia!”
„Era ultimul tren, până și cei doi prieteni ai mei îmbrățișați nu se îndurau să plece spre el până nu te vedeau. Iar inima mea, inima mea se făcuse accelerat spre tine... Și florile erau pregătite... Văd locomotiva apărând la orizont printre rotocoale de fum, vine, se-apropie, oprește ... și e ultimul tren dinspre București în seara asta...”