PE DEALURI, PE MUNÞI,…

(Partea a II-a)

Bineînțeles, că nu era mereu la fel de aglomerat, doar când aveau copiii vacanță, în rest venea lume cât să-i mențină în formă și să le alunge singurătatea.

În zilele liniștite ți-era mai mare dragul să urci la cabană, sau să cobori, depinde de unde veneai. Se făceau jocuri frumoase în sala mare, mai ales iarna în zilele geroase, se întârzia până după miezul nopții, iar când se spărgea gașca aveam un sentiment ciudat, însă trebuia să ne odihnim.

Atunci când nu erau turiști, nea’ George, se apuca de reparat la cabană. Mai întâi, chema o femeie să repare pardoselile stricate. Iar el cu soția, scoteau mesele și băncile grele, dina sala de mese, pentru a le da o spălătură ca la carte, după care le lăsa la soare, să se usuce frumos. Tot femeia care repara pe jos mai dădea și cu var, numai acolo unde era necesar, că doar repara.

Tanti’ Maria se apuca de spălat perdelele și după aceea le apreta cu un amestec de făină, astfel încât după uscare erau coală de hârtie nu alta.

Toamna nea’ George, curăța hornurile de funingine și se făcea negru tuci, astfel încât era de râsul soției lui.

Odată pe săptămână, câteodată și la două săptămâni, nea’ George, cobora la oraș cu măgarul. La dus se suia pe măgar pentru a se învăța cu greutatea, zicea el! Dar la întors, venea pe jos, nu avea încotro, iar pe măgar punea alimentele necesare pentru cabană. Niciodată nu uita să cumpere ceva plăcut pentru tanti’ Maria, care era în culmea fericiri, cu toate că de fiecare dată, obiectul sau alimentul era ceva banal, faptul că o băga în seamă de fiecare dată, o mulțumea la culme.

În una din serile, când nea’ George trebuia să sosească de la oraș, tanti’ Maria se îngrijoră foarte tare văzând că nu mai vine, era tare agitată și supărată la culme. Nicolae, băiatul care avea grijă de animalele care asigurau toate cele necesare pentru cabană, tocmai venii cu laptele proaspăt. Tanti’ Maria aproape că nici nu-l observă de supărare. Afară aproape că se întuneca. În cele din urmă, dând cu ochi de găleata cu lapte îi venii o idee. Și-l strigă pe Nicolae, îndemnându-l să se ducă înaintea lui nea’ George. Pentru aceasta îl rugă să ia pușca din dulapul închis, pe care ea cu mâna ei îl deschise. Nicolae la indemnele Mariei, se întării și luă pușca, împreună cu o cutie de cartușe, pe care o îndesă în buzunare și se pierdu prin întunericul nopții, printre copacii pădurii, care aprofundau și mai tare bezna. Era atât de noapte, că dacă nu erai cunoscător al locului, înaintarea era imposibilă.

Nicolae luă cărarea ce ducea la oraș, bărbătește, călcând sigur pe el, pipăind din când în când cureaua de la armă. În pădure era liniște deplină. Noaptea nu era decât la început și animalele ce străbat pădurea, încă nu s-au dezlănțuit. Lanterna ce o avea la îndemână, nu o folosea decât la nevoie, pentru a păstra bateriile. Înaintarea era grea, poate și din cauza liniștii depline. Deodată se auzii zburând chiar deasupra capului, o pasăre mare, probabil o bufniță, dar Nicolae aproape că nici nu tresărise. Se pare că nu era la primul drum prin pădure, noaptea.

Merse aproape o oră, dacă nu mai bine și socoti că ar trebui să se orienteze un pic în vale. Ajuns într-un luminiș, se sui pe una din stâncile ce trona poiana, de acolo scrută întunericul din vale, știa că numai din acel loc putea să vadă orice luminiță ce s-ar găsi prin vale. Se gândii că poate face economie la baterii ca și el, și aprinse lanterna sa plimbând-o deasupra capului, strigând în același timp, „nea’ George!... nea’ George!...” după care, stinse lanterna și făcu liniște, observând valea.

VA URMA.

DRAGOȘ NONCIU

20.04.2006.