agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-11-17 | |
Capitolul 4
THERAPEIA: „După cum se știe, până la sfârșitul acestui deceniu, România urmează să depășească stadiul de țară socialistă în curs de dezvoltare, să treacă în ritmul țărilor cu nivel mediu de dezvoltare. Este un obiectiv fundamental, extrem de important, pentru materializarea căruia este concentrată energia creatoare a întregului popor, a tuturor oamenilor muncii de la orașe și sate. Nu este la îndemâna oricărei țări ca, în competiția pe plan mondial, în condițiile fără precedent ale științei și tehnicii, să reușească, în exclusivitate, prin forțe proprii, la mai puțin de jumătate de secol de la eliberare, să depășească, rând pe rând, diversele stadii economice și, de la un nivel de țară subdezvoltată, să ajungă la nivelul țărilor mediu dezvoltate. O asemenea evoluție ascendentă se datorează politicii științifice a partidului, modului strălucit în care secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, a aplicat cu consecvență, la condițiile concrete ale României, legile generale ale socialismului, Congresul al IX-lea marcând începutul unei perioade de transformări economico-sociale fără precedent în țara noastră, mărturie în această privință stând realizările din ultimii 22 de ani”. 11 septembrie 1987: „Toleratule! mi-a țipat Simion în obrazul pe care respirația lui îmbibată de tutun prost s-a lipit unsuroasă. Instinctiv, am dus mâna la gură, mascându-mi sila. Acum, mergând spre casă pe drumuri ocolite ca să am timp să mă liniștesc, mi-am dat seama că prima pornire a fost aceea de a-l pocni peste fața lui mereu proaspătă și rozalie, de om bine hrănit. Apoi, pe neașteptate, din cotloanele obscure ale ființei, frica s-a ridicat devastatoare, înghețându-mi mâinile și picioarele. Îl priveam nedumerit cum se învârtea în jurul meu, arogant, încurajat de forța care i-o dădea funcția de-a dispune de destinul altuia. „Cum, bă, să fie frica?! Vezi-ți de treabă. A fost doar un moment de slăbiciune”, m-a repezit Dionisie Borcoman ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis urât. Adevărul e că fusese acea frică paralizantă pe care instinctul de conservare o provoacă în momentele de intensitate maximă. Am glumit pe seama acestor manifestări de atâtea ori, ironizându-le. Și uite cum, dintr-o dată, fără nici o pregătire sau măcar un semn de avertisment, s-a instalat năvalnică, viforoasă în toate fibrele ființei. Abia am reușit să-mi rețin tremurul corpului și clănțănitul dinților. M-a mirat extraordinara repeziciune cu care mi-a înghițit energia, lăsându-mă istovit, transpirat, năucit, cu voința sfârșită; o mulțumire calmă, ca un scutec călduț, s-a așternut peste mine. Într-o zi o să plătiți voi toate astea, am zis dezolat de moliciunea cuvintelor mele. Nu așa am vrut să sune această propoziție!… Simion rânjea, ca întotdeauna când se știa în câștig: din colțul gurii se desprindea leneș un rânjet subțire, glacial, care înlătura imobilitatea feței, dându-i o expresie sarcastică. Te privea fix, fără să te slăbească o clipă, obligându-te să-ți crești tensiunea ca să te aperi, să vibrezi până la insuportabil. Te slăbea apoi din când în când, sugerându-ți să dezertezi de sub presiunea acestei spaime instalate definitiv, irevocabil. Aveai senzația dureroasă că paralizezi: creierul emitea semnale, dar părțile componente ale corpului nu mai ascultau, mișcându-se haotic; din cauza propriei neputințe de-a te controla, conștiința lăsa locul instinctelor care te terfeleau în fel și chip, împingându-te spre o rușinoasă capitulare. „A sosit timpul să discutăm foarte serios despre contribuția noastră la sporirea averii societății, a început Simion cu răceală, distant, inflexibil, ritmând frazele în intonații înalte. Este inadmisibil ca unii să se sacrifice, iar alții să facă pe boierii siderați de profunzimile existenței… Acum avem nevoie de luptători, și nu de cugetători, domnule inginer!” (Cu ochii închiși, a așteptat efectul ironiei. Cum însă tăceam derutat, copleșit de confuzia în care rămăsesem prins, Simion a reluat, șuierând după fiecare cuvânt într-un fel neașteptat care m-a făcut să tresar și să-l ascult:) „Omul, ca să se dezvolte armonios, trebuie să trăiască într-un climat politic sănătos. Discut deseori cu oamenii. În paranteză fie spus, tu nu faci așa ceva niciodată. Ei bine, vreau să spun că, împreună cu tovarășii, am ajuns la concluzia că condițiile noi de viață le datorăm politicii partidului, secretarului său general. Ori în ce parte îți întorci capul, roadele ei sunt profund vizibile. Întreaga țară și-a schimbat înfățișarea fundamental. Nu există oraș, nu există localitate care să nu fie integrată unui puls dinamic de activitate constructivă. Cu ce crezi că s-au făcut toate astea? Cu ifose de profesionist și liber cugetător? Nu, în nici un caz! Cu mâinile astea și capul ăsta, s-a lovit el peste frunte. Cu milioanele de mâini și capete muncitoare. Cât vei fi tu de bun inginer, dacă din punct de vedere politic nu ai capacitatea de-a înțelege mersul istoriei, al vieții în general, nu valorezi doi bani”, Da, am confirmat dispus să accept orice numai să scap de șuvoiul ăsta de vorbe goale. „Eu să fi fost în locul tău, i-aș fi dat o mamă de bătaie ca să mă țină minte și pe lumea cealaltă, s-a răstit Dionisie Borcoman, privindu-mă cruciș. Fir-ar mama lui a dracului de nulitate! Ieri, am intrat în berăria „La doi păduchi”, aia de sub pasaj. Ce crezi că făcea broscoiul acesta revoluționar? Nu știu ce nu-i plăcuse lui și amenința chelnerii cu secretarul general al partidului. A făcut un circ de mai mare dragu’! Stăteam toți și-l ascultam, dându-ne coate și strâmbându-ne de râs… Eu i-aș fi crăpat căpățâna. Acum, scuză-mă, că mă grăbesc… Ne vedem mâine!” Dionisie s-a îndepărtat în pas vioi. Am rămas lângă intrarea în berărie tulburat de modul în care se descotorosise de mine. Când plecasem de la uzină, nu se grăbea… Și acum? Cine știe! Să te ia dracul și pe tine! M-am așezat pe o bancă din parcul jerpelit , cu fața la bulevard; vopseau plesnise peste tot, o bârnă putredă ieșise din cuie, atârnând până să atingă iarba pârjolită și înnegrită de praful verii secetoase. Ore în șir am privit, fără nici un gând, zbaterea plopilor din micul parc strivit între blocurile cenușii, informe, cu balcoanele pline de rufe puse la uscat, cu geamurile deschise de care se lipise un soare încins, pornit spre a apune. Pâlpâirea frunzelor, mișcarea asta care răspândea pe albastrul cerului zeci de nuanțe verde-negru, mă liniștise. Pluteam deasupra unui hău și totul în jur se topise în șuvoaie de lavă fierbinte. Îmi era cald, îmi era bine, mușchii îmi trosneau ușor, relaxându-se. Oare de ce trebuie să fie așa? m-am întrebat cu un fals patetism, ceea ce m-a înviorat. THERAPEIA: „Continuă să se manifeste și sunt puternic reactivate în ideologia burgheză contemporană concepții teoretice antiumaniste, antidemocratice, care sunt contrapuse în mod explicit gîndirii progresiste, revoluționare. Prin antidemocratismul tezelor pe care le propagă azi gîndirea burgheză, reacționară, prin anticomunismul lor disimulat se evidențiază încă odată că termenul principal de referință al reacției dreptei politice a devenit, în acest secol, perspectiva transformării revoluționare a societății afirmată prin concepția marxistă… Pornind de la faptul că, în lumea contemporană, în condițiile agravării fenomenelor de criză, proprii societății capitaliste, ale crizei economice mondiale cu efecte asupra radicalizării ideologice a unor categorii sociale tot mai largi din țările capitalului, cercurile conducătoare din aceste țări apelează tot mai insistent la intensificarea campaniei anticomuniste și antisocialiste, partidul nostru subliniază necesitatea de-a da o ripostă fermă celor ce pun sub semnul întrebării marile succese obținute în procesul edificării noii orînduiri, de a respinge propaganda îndreptată împotriva socialismului și a teoriei sale revoluționare”. 12 septembrie 1987: La început, nu mi s-a părut nimic schimbat în felul de-a fi al Lonei. Poate doar o mai atentă alegere a cuvintelor, care lăsau în urmă o fragilă undă de prețiozitate. Poate doar o voce molatică, lenevită de inconsistența gîndurilor. Cine știe! mi-am spus. Probabil e vorba despre una dintre indispozițiile sale periodice. Faptul că de cîteva zile dispăruse fără o vorbă nu a fost de natură să mă alarmeze decît formal. Nu era pentru prima dată cînd, discret, se retrăgea în vreun colț de munte. „Sunt momente cînd nu mai pot suporta, mi-a explicat ea cu prima ocazie. Am nevoie de aceste evadări. Să nu te sperie, înțelegi?” Eu am răspuns că da, înțeleg, cînd adevărul era că mă uimise comportamentul ei. „Sper că nu ești gelos”, a adăugat ea indiferentă. O, nu! am fost luat prin surprindere, fiindcă, sincer, la un asemenea lucru nu mă gîndisem. Cum îți închipui că te pot suspecta… Restul frazei l-am înghițit pe nerăsuflate, speriat că Lona ar fi putut suferi. Nu știam încă prea multe despre ea și despre felul ei de a-și spori misterul prin reacții insolite. Mi se părea o mare înșelătorie pusă la cale ca să mă țină lîngă ea, să-mi sporească apetitul sexual. Cu timpul, s-a dovedit un gînd neghiob, fiindcă plăecările ei intempestive aveau motivații mult mai serioase și grave. Semănau cu o decuplare din cotidian și cu o cuplare la noi surse de energie prin care să reziste în continuare. Mi-a venit să rîd cînd mi-am adus aminte cum am intrat în cabinetul medical al uzinei cu un pachet de Kent pe care l-am pus pe măsuța asistentei, cerându-i să văd evidența concediilor medicale. „Nu trebuie să fiți îngrijorat, a zis fata serioasă, puțin pătrunsă de importanța ei în acest dialog. Tovarășa ingineră are o indispoziție trecătoare și am considerat că e mai bine să rămână acasă. Înțelegeți, nu-i așa?” a mai spus ea, închizând acel catastif cu scoarțe maronii. Acum am așteptat câteva clipe până a terminat să-și pieptene părul negru și mereu încâlcit, adunat într-un caier care refuza să se armonizeze în vreun fel cu fața rotundă, cu trăsăturile ei delicate, înhibate de o tendință abia bănuită de îngrășare. Priveam cu lăcomie cum la fiecare mișcare a mâinii de dus-întors, cu cotul ridicat deasupra capului, sânii grei tresăreau sub bluza cărămizie, strânsă într-un cordon la mijloc. Sub fustă se ghiceau pulpele cărnoase, modelate sub țesătură în rotunjimi care se sfârșeau în dulci acolade spre șoldurile puternice, dar perfect armonizate cu restul corpului. Încet, ca prin vis, am sărutat-o pe gât, degetele s-au strecurat în unduiri de șopârlă pe sub gulerul bluzei, nasturii au pocnit unul după altul, apoi, nesigur, am scotocit printre dantele albe… Fusta a alunecat, desprinzându-se de pe șolduri, s-a adunat informă la picioarele noastre. Brusc, Lona și-a lăsat capul pe spate și, atunci, în lumina îmbâcsită de praful auriu i-am văzut fața udată de lacrimi. De ce plângi? am întrebat dezamăgit. Ce ai? am continuat cu vocea răgușită de emoție. Ce ai? am repetat, scuturându-i cu brutalitate umerii. Lona tăcea, evitându-mă, încercând în toate felurile să scape din mâinile mele fără a mă stârni și mai mult. Deodată, am simțit înfigându-se în spate, ca o gheară, senzația fulgerătoare a fricii: corpul mi s-a răcit în mai puțin de o secundă, maxilarele mi s-au încleștat, cuvintele s-au format fără a se transforma în sunete, umplându-mi gura cu moliciunea lor de trupuri moarte. Cred că eram caraghios așa cum stăteam țeapăn, pe jumătate dezbrăcat, cu mâinile încleștate de umerii Lonei. Ea a zâmbit îngăduitoare, m-a îndepărtat ușor, fără prea mult efort, printr-o răsucire înceată spre stânga și apoi spre dreapta, și-a îmbrăcat fusta și bluza, verificându-și fiecare detaliu în oglindă, și-a reluat pieptănatul cu aceleași gesturi măsurate, ritmice. „De ce ai rămas ca un popândău? mi-a aruncat peste umăr. Hai, fii cuminte, a adăugat ea, lovind pieptenele de rama oglinzii. Nu s-a întâmplat nimic”. Dacă-i așa, de ce nu te uiți direct la mine? am vorbit, în sfârșit, încă înfierbântat de curgerea sângelui. „Prin oglindă te văd așa cum te doresc”, a șoptit ea, rătăcind cu privirea pe luciul ei. M-am îmbrăcat repede și mi-am aprins o țigară. „Dă-mi și mie una”, a murmurat ea. Cum ai petrecut săptămâna asta? am alăturat întrebarea gestului de a-i oferi țigara aprinsă. „Excelent!” a râs ea amar, întorcându-se spre mine. Este o experiență deosebită să fii victima unei tentative de viol… Văd că mă privești ca pe o nebună, nu-i așa?” Din cauza surprizei…, m-am bâlbâit, privind-o cu neîncredere. Sper că nu ești victima propriei tale imaginații, am râs cu o jumătate de gură, enervat de stare asta de incertitudine căreia Lona îi dădea tot mai mare profunzime. „Aș dori să fii mai puțin atent la reacțiile tale și să mă ai și pe mine în vedere, a spus, evident indispusă. Am observat că această tendință de narcisism a căpătat accente îngrijorătoare!”. În fine, te ascult, am tresărit neplăcut surprins, încercând să-mi maschez iritarea. Lona s-a întins pe pat în poziția ei preferată. A băut un strop de coniac și mi-a întins paharul, strâmbându-se dezgustată. „Cum poți să bei așa ceva? a întrebat, plescăind din limbă. E o porcărie!” Altul nu se mai găsește, am ridicat din umeri. „Ajută-mă, te rog”, a cerut ea, întinzându-mi mucul țigării. Apoi, urmând cu degetul modelul cuverturii de pe pat, a reluat pe un ton jos, înfundat: „Sâmbătă, pe la ora șapte, încă mă aflam în fabrică și maistrul Halmaghi m-a anunțat că Moise Panait vrea să mă vadă. N-am prea priceput despre ce e vorba, dar mă gândeam că vrea să știe dacă a plecat lotul de piese pentru centrala nucleară de la Cernavoda, pe care le urmărea el personal și, din când în când, Simion Radvoicu. Tu știi că ăștia de la partid nu prea știu ce înseamnă limita biologică sau necesitățile unui om și, când li se pare lor că s-a încetinit ritmul, pun mâna pe bici. Sinceră să fiu, când mi-a spus Halmaghi, m-am gândit că iar o să ne aducă duminica la lucru. Eram ferm hotărâtă să refuz indiferent de consecințe. Ce puteau să-mi facă?! Eventual, să mă dea afară din fabrică și să-mi ia caii de la bicicletă. Nu m-am dus imediat. Am vrut să fac un duș, dar, ca de obicei, nu era apă caldă. M-am spălat cum am putut și am ieșit din secție cu intenția de a încheia cât mai repede discuția cu Panait. Se înserase și întunericul se lăsase călduț, amorțit de dogoarea soarelui de peste zi. Eram atât de obosită, încât trebuia să fiu atentă ca să nu calc alături de alee și să-mi frâng gâtul… În fine, a oftat ea, Moise Panait mă aștepta tolănit în fotoliul din fața biroului. Cu părul lui tuns scurt și sârmos, cu buzele țuguiate, vinețiu în jurul ochilor mici și sticloși părea un șobolan pus la pândă. Când am intrat, și-a așezat cravata și mi-a făcut semn să stau în fața lui. Mi-a oferit un pahar de votcă rusească. Ei, cum e? mi-a zis, scoțându-și ochelarii și aruncându-i pe maldărul de ziare și dosare. Tovarășe director, lotul a plecat, am zis, amuzându-mă de tonul meu involuntar respectuos. S-a aplecat înainte ca și cum ar fi vrut să mă vadă mai bine. Nu m-am gândit o secundă că, întorcând puțin capul într-o parte, găsise o poziție din care mi se uita pe sub fustă. E adevărat, nici eu n-am fost prea atentă când m-am așezat. Dar cui îi putea trece prin cap că Moise Panait, omul rigid, plin de principii etice și prejudecăți, ar fi capabil dintr-o mișcare, să mă întindă pe covor cât sunt de lungă?” (Lona a făcut o pauză, încercând să recupereze imaginile întâmplării care erau acum destul de nesigure, pe alocuri chiar confuze. A urmat, din ce în ce mai deprimată: ) „Pe moment, recunosc, șocul m-a paralizat. N-am știut, pur și simplu, ce să fac. Când mi-am revenit, eram pe jumătate dezbrăcată. Au fost câteva secvențe pe care nu le-am memorat. Adică, n-o să știu niciodată ce s-a întâmplat între minutul în care am luat paharul cu votcă, și am băut, și următoarea imagine, cu el răsturnat peste mine. Niciodată n-am trăit această senzație de pustiire. Am avut în minte numai fața lui purpurie, ochii răutăcioși, batjocoritori, pofticioși, zău că nu știu! Numai respirația lui otrăvită de tutun și alcool, numai o greață cumplită provocată de buzele lui ca două lipitori, care mi s-au plimbat pe gât, numai sila fără margini provocată de degetele descărnate, cu unghiile crescute ca un cioc de pasăre răpitoare care cotrobăiau agile printre picioarele atât de strânse, încât durerea o simțeam în ceafă. Poate acest lucru m-a scos din sărite: mișcarea degetelor care ajunseseră între pulpe și trăgeau furioase de chilot”. (Din nou s-a oprit, urmărindu-mi reacția, cu coada ochiului. Am tăcut, prefăcându-mă indiferent. Hehei! mi-am zis tulburat, ca să te pot asculta până la capăt, e nevoie să cred că ceea ce ți s-a întâmplat nu e adevărat, că, de fapt, s-a petrecut cu o altă femeie, și tu, uluită de răbufnirile firii omenești, m-ai luat drept confesor. I-am zâmbit, încurajând-o să-și reia firul gândurilor convulsionate de repulsie. Chiar dacă înțelegeam, nu eram capabil deocamdată să și accept, și atunci mă străduiam să par cât mai detașat. Lona s-a lăsat păcălită și a continuat cu o tot mai pronunțată înverșunare:) „Când s-a întors într-o parte ca să se descheie la pantaloni, l-am lovit cu genunchiul în burtă. A sărit ca dintr-un arc, ținându-se cu mâinile de stomac. Nu-mi dau seama cât de tare a fost lovitura, dar e foarte posibil să-l fi atins în părțile moi, fiindcă se albise, se chircise gemând. Am profitat de acest moment și l-am lovit încă odată, s-a răsucit pe loc și a luat-o la fugă spre baie, unde cred că a vomitat. N-am mai așteptat și am zbughit-o pe ușă. În closet, m-am privit în oglindă. Cu două zgârieturi roșii-alburii pe gât și cu buza zdrențuită, tumefiată, cu ciorapii rupți și bluza fără nasturi arătam ca scăpată de la balamuc”. Și ce ai făcut? am întrebat fără să-mi pot stăpâni sentimentul că aveam gura arsă de cenușă fierbinte. „Am plâns până mi s-au umflat ochii în cap”, a răspuns ea cu voce tremurată. Am început să mă plimb agitat prin cameră. Nu înțelegeam de unde pornise învălmășeala asta din sufletul meu. Căutam să-mi demonstrez că pasivitatea mea își avea pornirea în refuzul de-a accepta situația. Dezgustat, eram ca o rană deschisă. Poate că atât de răscolit nu mai fusesem decât atunci când Dionisie mi-a dat să citesc o copie xerox după studiile lui V. Gozman, A. Etkind și Andrè Glucksman. „Au dreptate, mi-a spus el încruntat, în regimurile totalitare, nimic nu-ți este permis, dar îți este interzis politicul. Politica este apanajul unor inițiați. Þie își este oferită, printr-o propagandă abilă, iluzia participării la viața social-politică. În acest domeniu al montărilor grandioase sunt regizori neîntrecuți. Au început să câștige chiar și rafinament. Uite, de exemplu, acest Simion Radvoicu, cu primitivismul lui funciar, este vaccinat cu serurile intelectualismului. Pe acest fond, puterea devine extrem de distructivă, fiindcă ea acționează asupra instinctelor primare. Cum să nu te sufoci și să nu pieri sub apăsarea acestui imperiu al fricii și terorii prin care se apără ei!?” „La ce te gândești?” a intervenit Lona, fără să-și ascundă nemulțumirea că participarea mea sentimentală la drama pe care o trăise cu câteva zile în urmă era neînsemnată. Mi-a fost rușine de lipsa mea de receptivitate și m-am eschivat: La multe! am zis. Apoi, convins că o minciună ar fi înlăturat suspiciunea, am adăugat cu vioiciune: E cumplit! Și, hazardându-mă: Cred că de data asta îl am la mână pe ticălosul acesta! Și Lona, înstrăinată: „Sper că e o glumă. E mult prea puternic…Pe el o să-l creadă, fiindcă e omul lor. Nu, e mai bine să uităm totul!” Și eu, montându-mă, din ce în ce mai furios: Înseamnă că ți-a plăcut, dacă vrei să rămâi complice. Și Lona jignită: „Știi bine că nu suport mitocănia”. Și eu, fără putința de-a mai da înapoi: Dar bine!… E absurd!… Înseamnă că n-ai pentru mine nici un respect, că mă disprețuiești, dacă vrei să mă convingi că sunt în stare să tolerez infamia asta. Și Lona, chinuindu-se să-și păstreze cumpătul: „Mihnea, mă bazez pe rațiunea ta…”. Și eu, tăindu-i vorba: „Tu nu pricepi că ceva se întâmplă… Nu simți cum se clatină șandramaua?! Și ea obosită: „Știu… Știu că mulți n-au încredere în cei puternici și că cei tari se tem de cei mulți. Veșnicul joc al istoriei…” Și eu, derutat: Dar am măcar libertatea… Și ea, întrerupându-mă cu blândețe: „Cred că ți-am mai spus-o în vreun fel. Mă obligi s-o repet: Aerul tău de om liber, ostentativ afișat, îți alterează psihicul, dându-ți impresia absurdă că poți face ce vrei. Bogăția adevărată rămâne în interior, unde-ți duci viața. Ești mult prea grav și mult prea serios, ca să poți păcăli aceste vulpi bătrâne”. Dădăceala ei maternă m-a înfuriat peste măsură. Îmi simțeam tot sângele adunat în creier. Am încercat să-mi ordon gândurile și să caut cuvintele potrivite, dar totul a fost în zadar. Învălmășeala înlăturase și ultima picătură de luciditate. Orice argument era respins cu vehemență. Am renunțat, îmbrăcându-mă. Din ușă, am privit-o pe Lona, care se străduia să-și oprească lacrimile adunate în lumina ochilor. Am respirat ușurat când m-am putut ascunde în întunericul nopții. Pe nesimțite, furia s-a topit, dispărând în neant; eram ușor și împăcat cu mine însumi, cum nu mai fusesem demult. Cred că o să înnebunesc! am exclamat fericit. THERAPEIA: „În procesul făuririi noii spiritualități, educația materialist-științifică constituie un obiectiv esențial al muncii ideologice de formare și dezvoltare a conștiinței socialiste, de promovare a umanismului revoluționar. Într-un timp când știința și tehnica au devenit componentă esențială a vieții economico-sociale, a făuri puternice convingeri materialist-științifice înseamnă a accentua activismul conștiinței socialiste, a spori rolul ce revine omului societății noastre în transformarea revoluționară a propriei existențe…” 13 septembrie 1987: „Am încercat să deslușesc marginile acestui cerc în care suntem amândoi prizonieri, mi-a spus Lona cu afecțiune, aplecată peste chiuveta în care-mi spăla cămășile. Din păcate, n-am descoperit nici o fisură”. (A ridicat capul, căutându-mi privirea. Am evitat-o, nedumerit de insistențele ei. Seamănă din ce în ce mai mult cu o gospodină resemnată, am gândit cu amărăciune). „Nu cred că am găsit explicația, a reluat ea, zvâcnind ca trezită din somn. Ceva periculos s-a strecurat între noi. Simt cum ne înstrăinăm, Mihnea, deși ne este teamă să recunoaștem”. Am tăcut, prefăcându-mă că citesc. Lona a renunțat să continue, ridicând din umeri resemnare. THERAPEIA: „Dialectica raporturilor dintre existența socială și conștiință în orânduirea noastră nu se rezumă doar la momentul reflectării în conștiința socialistă a datelor existenței. Dimpotrivă, în virtutea independenței relative a conștiinței sociale față de existența socială, ca urmare a formării și dezvoltării conștiinței socialiste, a modificării raportului dintre spontan și conștient în favoarea dominantă a acțiunii umane conștiente, se afirmă procesul devansării existenței sociale de către conștiința socială, îndeosebi prin creșterea rolului conștiinței politice și morale, a celei juridice și economice prin afirmarea spiritului revoluționar ca modelator și propulsor al întregii vieți materiale și spiritule, prin promovarea valorilor fundamentale ale socialismului și comunismului. De aceea, făurirea conștiinței socialiste, generalizarea trăsăturilor ei înaintate la toți membrii societății reflectă necesitatea de a acționa ferm pentru valorificarea integrală a rolului activ, transformator al ideilor înaintate, al concepției revoluționare despre lume”. 16 septembrie 1987: „Se lăsase seara și era un cer însângerat cum nu mai văzusem decât în copilărie, când murea soarele pe dealuri, și-a început Dionisie Borcoman incredibila lui poveste, umplând paharele a doua oară cu vinul rubiniu din carafa brumată. Cum să-ți spun? Parcă cineva înjunghiase pe Dumnezeu și sângele Lui se scursese peste tot universul”. (Dionisie a băut o înghițitură, închizând ochii de plăcere. Metafora lui mi s-a părut deosebit de reușită și i-am spus încântat: N-am știut că ești și poet! El însă s-a strâmbat și mi-a răspuns cu privirea pierdută în depărtarea unde noaptea își aduna negurile:) „Prostii! Așa mi-a venit. Cred că am exagerat, dar ca să înțelegi tensiunea nervoasă a acelui moment… Nu numai atât, dar m-a și înverșunat. Dar, dacă până acum eram dispus să accept compromisul, în această clipă s-a terminat cu micile ironii și bancuri. Toată viața n-am făcut altceva decât să mă supun, din comoditate, tuturor conveniențelor sociale. Ba, la un moment dat, îmi propusesem să nu le mai iau în seamă și să fac loc întâmplării. Știi și tu: fie ce-o fi! M-am săturat până peste cap de atâta lașitate și lene. Decât să trăiesc așa, cu burta plină și sufletul gol, mai bine lipsă! Niciodată n-am avut îndrăzneala să spun nu, deși am simțit – cum să-ți spun? – nevoia organică, profundă, copleșitoare ca s-o fac. Se răscoleau toate în mine și eu tăceam ca un complice ordinar. Îmi era frică să iau pe seama mea totul… și… să refuz frimiturile. În sfârșit,…”. (Dionisie s-a ridicat de la masa construită din scânduri groase, care începuseră să putrezească, așezată pe patru pari bătuți în pământ sub doi nuci tineri. Când mi-a întâlnit privirea mirată, s-a strecurat parcă împins de la spate în scaunul împletit din răchită. După un timp în care s-a auzit doar țârâitul greierilor și vânzoleala unor păsări de noapte, nevăzute, a continuat cu gravitate:) „Faptul că aveam casa asta și mă uitam la voi cum erați îndesați în blocuri, îmi dădea un sentiment de stabilitate. Blocul, așa cum a fost el conceput la noi, mi se pare cel mai infernal mod de-a pauperiza un popor întreg, exploatând tendința firească a omului spre o iluzorie comoditate. Mai ușor pe pământ nu va fi în vecii vecilor atâta vreme cât oamenii au răstignit geniul binelui. Totul e o iluzie deșartă. Fiindcă acum urmează răscumpărarea și vezi și tu că prețul e astronomic, ca să zic așa… Ieri mi-a venit decizia de demolare… Tot cartierul ăsta de case până la ieșirea din oraș… Nu mai corespunde exigențelor noilor vremuri care o să ne facă să uităm pur și simplu părinții, nu numai obiceiurile lor, osteneala lor de-a așeza această țară pe temelii solide. Nu vezi că înainte am fost nimic, totul a început prin 65?! Dar nu despre asta voiam să-ți povestesc, s-a înviorat el, aprinzându-și o țigară. Ia și bea, m-a îndemnat, cercetând cu dosul palmei cât de rece mai era vinul. Deși, te vei convinge, acest lucru se leagă cu ceea ce va urma”. (Am băut amândoi. Vinul se strecurase perfid, încălzindu-mă. Simțeam cum la rădăcina firelor de păr apăruseră boabe de sudoare. Mi-am șters pe furiș fruntea, apoi degetele umezite, pe scândura mesei. „Fumezi?” m-a întrebat Dionisie. Nu, am refuzat, scuturând din cap. Vinul e excelent! Are o aromă dumnezeiască și vreau să-l simt cu adevărat în cerul gurii, am râs binedispus. „Cum vrei!” a spus el, strivind mucul țigării în scrumiera din lut ars. Apoi, căutându-și o poziție confortabilă în scaun, cu paharul în mână, a reluat:) „Fusese o zi toridă și sub nucii ăștia era cât de cât răcoare. Băusem cam mult și coniacul cu gust grețos de spirt prost rafinat mi se adunase în gât. Îmi venea să vărs și nu știam ce să mai inventez ca să nu se întâmple. Pe urmă bolesc câte două zile și nu-s bun de nimic… Dacă stau să mă gândesc, nu băusem o cantitate chiar așa de mare, dar alcoolul ăsta infect îmi dăduse o stare de nervozitate, de neliniște, dracul să-l ia cu cine-l face! Și i-am spus lui Dragomirescu: Bă, ajunge că e cald și mi se face rău. Ãsta care, când apucă să bea, până nu se cherchelește nu se lasă, și se ia la harță cu chelnerii, nu, că doar unul mic, numai unul și gata, plecăm. Da’ de unde! Jocul s-a repetat de vreo trei ori, până a venit o cunoștință de-a lui la masă și am putut să plec. El mă invitase și nu puteam să-l las singur, mai ales că se agățase de o chelnăriță mioapă și murdară pe care o tot amenința că o dă afară. Femeia, speriată, umbla năucă după responsabil, care, când a văzut despre cine-i vorba, a venit și i-a întins mâna, a ascultat spășit predica, i-a dat dreptate și i-a promis că o aruncă în stradă pe neisprăvita aia, tot tacâmul, mi-a făcut cu ochiul și, întinzându-se peste masă ca să umple paharele cu apă minerală, s-a sprijinit semnificativ de umărul meu, adică, lasă, domnule, știm noi năravul amicului. „Stăteam aici deci, și mă chinuiam să-mi redresez imaginea.” (A râs stingherit, legănându-se într-un fel ciudat în scaun: întâi, cu tot corpul s-a aplecat în față și, fulgerător, s-a lăsat să cadă pe spate, cu atâta forță, încât am avut impresia că se va da peste cap. A reluat intrigat:) „Deodată, în liniștea nefirească din acea seară, când din cauza căldurii parcă pierise toată suflarea pământului, am auzit cum cineva încerca poarta, scuturând insistent ivărul care se mișca în lăcașul său, scrâșnind. Norocul meu era că bătrânii plecaseră la țară, pentru că se zvonea că ceapeul urma să le ia grădina, ultima bucată de pământ ce-o mai aveau, și tata voia să taie toți prunii ca să nu le lase bucuria de-a bea țuică după munca lui de-o viață. Mă rog, chestii d-astea!.. Și, cum îți ziceam, la poartă se oprise un tip sfrijit, uscat chiar, cu o față suptă, gălbuie, acoperită cu fire de păr rare și albe, cu doi ochi înspăimântați, îmbrăcat într-un pantalon tocit, rupt pe la buzunare, cu o cămașă peticită în câteva locuri, adică avea trei petice, și unul era roșu, altul galben, altul albastru, cam așa ceva!… Dar totul era curat, spălat pe el. Și chiar mirosea a săpun de rufe. Sta rezimat de poartă și continua cu mâna să strângă, să zgâlțâie ivărul. Cine l-ar fi privit din stradă, ar fi zis că-i beat și-și făcea nevoile pe tabla porții. Ce faci, dom’le? zic eu, cu un vag sentiment de frică. S-a oprit, a întors capul și a privit iute în jurul său ca și cum ar fi vrut să se asigure că nu-l aude și nu-l vede nimeni. Sunteți domnul Dionisie? m-a întrebat el cu o voce înăbușită, care mi s-a părut că vine de undeva de lângă el. Ce doriți? am căutat eu să-mi ascund frica. Probabil că întrebarea mea a fost brutală, fiindcă s-a ridicat pe vârfuri, încercând să privească peste poartă. Domnule Dionisie, zice el grăbit, eu vă cunosc demult. De când erați în pantaloni scurți. A început să râdă, un râs când șuierat, când gâlgâit ca o apă care trece peste un prag de piatră și cade într-o vâltoare înspumată. Poate mă lăsați în curte! zice, și nu mai știu dacă a fost întrebare sau îndemn, sau ordin, nu știu, pentru că vocea i s-a sfârșit într-o gâlgâitură zgomotoasă. I-am dat drumul în curte. A intrat ca un hoț, furișându-se pe lângă mine, pe alee, până acolo unde stai tu acum și unde m-a așteptat cu brațele încrucișate. Când am ajuns aproape de el, s-a lăsat să cadă în scaun cu un oftat urmat de un râs mărunt, abia auzit… Sincer îți spun, începusem să mă neliniștesc. Nu pricepeam ce vrea omul ăsta de la mine. Privirea lui, cum îți ziceam, parcă era topită de febră. Ochii îi străluceau în întuneric. La un moment dat, chiar îmi făcusem socoteala că, dacă se întâmplă să sară la mine, puteam să-l pun la pământ, folosindu-mă de prăjinile cu care tata proptise merii ca să nu se rupă crengile. M-am liniștit, spunându-mi că am avantajul de a cunoaște foarte bine locul. Auzi? De parcă el, dacă avea alte gânduri, n-ar fi putut s-o facă. Mă rog, atunci acest gând a avut un efect imediat. M-am relaxat, fiind mai atent la spusele lui și supraveghindu-l. Nu mi-ați spus cu ce vă pot fi de folos, am vorbit cu amabilitate, încercând să-i alung eventualele suspiciuni. Omul și-a reprimat râsul acela rostogolit, înghițindu-l. Eu vă cunosc, domnule Dionisie, a zis el cu nerăbdare. Nu mă mai țineți minte, nu-i așa? Nu, am confirmat, sincer deprimat că nu-mi mai aminteam cine putea fi, deși unele trăsături ale feței, unele gesturi îmi erau vag cunoscute. Nu reușeam să aflu cine este și această incapacitate mă scotea din sărite. De fapt, tu știi foarte bine că nu am memorie vizuală și, de multe ori, mă păcălesc, intrând în situații jenante”. (Dionisie a râs înviorat și și-a umplut iar paharul, l-a dus în fața ochilor, deși nu știu ce mai putea vedea, sticla a pâlpâit în raza de lumină a farurilor unei mașini care a trecut pe stradă, stârnind praful pe care-l simțeam în nări, înecăcios. Am bâjbâit, căutând paharul pe masă și am băut cu sete. „Stai așa să aprind lumina în colțul casei, a zis Dionisie. Se vede printre crengi…”. Știi bine că nu-i voie, l-am oprit, lovind masa cu palma. Te amendează pentru că faci risipă. „Îi bag în mă-sa, s-a răstit Dionisie. Găsesc eu o minciună”. S-a îndepărtat, i-am auzit pașii foșnind prin iarbă. Apoi, liniștea s-a lăsat fierbinte și apăsătoare. O pală de vânt a scuturat frunzele nucilor. Deodată, greierii au ticăit atât de aproape de mine, încât am tresărit speriat. Trupul lui Dionisie parcă a împins întunericul în față, boltindu-l. „Imbecilii ăștia iar au oprit lumina, a început el. Am undeva o lumânare…”. Nu-i nevoie, am zis, zâmbind. Uite că răsare luna. Printre crengi se cernea praful auriu al luminii, dezvelind fața întunecată a lui Dionisie. „Niște idioți!” a bombănit el. „Dar, revenim la ale noastre, a adăugat schimbând tonul vocii. Zicea ăla: „Deci nu mă cunoașteți? a repetat el întrebarea. Da’ de un meseriaș care opt ore muncea, opt ore dormea și alte opt se distra prin cârciumi cu femei, ce ziceți? Care nu lăsa nici un minut în plus nici într-o parte, nici în alta, crezând că asta-i împărțeala făcută de bunul Dumnezeu, ce vă spune? Nu, s-o luăm în alt fel! Bă, Savule, mi-ați zis când v-am vorbit despre faptul că eu mă socot ultimul locuitor păgân al planetei, o minte luminată naște idei, una seacă, doar vorbe. Când am auzit așa ceva, am fost impresionat. Sincer vorbind, mi s-a părut că această cugetare nu vă aparține, dar, așa cum ați potrivit-o, suna foarte bine și m-am gândit că nu-i deloc nimerit să ripostez”. Iertați-mă, tot nu-mi aduc aminte, am zis stânjenit, de astă dată mințind, pentru că, mă Mihnea, eu îl recunoscusem pe acest om care fusese un maestru al primei mele tinereți, a părții aventuroase…Acum, încăpățânându-mă să-l recunosc, habar n-am din ce cauză, sau poate din spaima de-a nu mă întâlni cu fantasmele acelor vremuri, am căutat un moment prielnic ca să întorc lucrurile. Știam că mult nu voi putea-o ține pe calea asta. El m-a privit lung, descumpănit de lipsa mea de abilitate. Din uitătura lui am înțeles că nu mă crede și am avut senzația ciudată… senzația ciudată că îmi sunt mâinile murdare. „Am lucrat în atelier cu dumneavoastră, a zis el cu un glas de om sfârșit. Erați inginer stagiar. Eu eram pe atunci secretar de uteceu…”. Am tresărit, surprins neplăcut. Cum să-ți spun?! N-aveam nimic să-mi reproșez. Erau în discuție, eventual, mici petreceri și aventuri amoroase fără însemnătate. Că de n-ar fi fost așa, acum eram demult plecat. Îmi închipui că atunci când era vorba despre cei mici, despre plevușcă, nu prea știau de glumă. În general, era vorba despre o solidaritate care funcționa minunat, atât din partea celor mari între ei, cât și a celor mici între ei. Dar, cum să zic, era o întâlnire cu trecutul. Și oamenii foarte rar o acceptă cu plăcere. De obicei, este evitată dintr-o mie de motive. În fine, am găsit momentul și am exclamat, căutând să par cât mai convingător: Da, acum știu cine ești! Savu D. Săvescu. (Dionisie s-a aplecat peste masă, privind îndeaproape paharele goale; le-a umplut, și-a aprins o țigară. Jarul ei sfârteca întunericul, luminându-i privirea strălucitoare pierdută undeva peste umerii mei. Eram înmuiat în melancolie și, pare-mi-se, un strop de disperare… Am ocolit orice comentariu care ar fi putut porni furtuni inutile. Dionisie, dezamăgit, a urmat, coborând vocea până aproape de șoaptă:) „Pe urmă, a zis Savu ăsta, fără să-mi dea prea multă atenție, am fluierat în biserică. Mă îmbătasem într-o seară și făcusem un concurs de mâncat ardei iuți pe o ladă de bere. Am mâncat – cât să zic? – vreo zece-cincisprezece, poate – să nu mint – mai puțini, și cu fiecare ardei înjuram partidul și conducătorul iubit, iar la sfârșit am cântat „Trăiască regele în pace și onor” sau cum mă-sa îi zice la imnul ăsta. Chiar atunci venise în fabrică una Teodora… Teodora… îîî… Coman, fată faină care se lipise de noi, dracu’ știe prin ce împrejurare. Am auzit că asta a ajuns mare secretară cu propaganda și trăiește cu neisprăvitul ăla de Simion Radvoicu, calicul ăla care atunci era la seral seara și ziua dădea lecții politice. Nu prea-l dă afară din casă meseria, nici omenia, cum se zice, da’ cu politica lui a prins trenul. Și cum zic!… N-aveți o țigare?… Da, să trăiți! Așaaa, unde rămăsesem? La politica lui Radvoicu. L-a ajutat. Dă-l în mă-sa de calicilă, a râs el. Pe ăsta nu dau nici un scuipat… Așa… așa… da! Cum făceam parte, care va să zică, din activul politic, mi s-a sugerat de Moise Panait, care pe atunci era secretar de partid și mulți au mai suferit din pricina lui, mânca-l-ar boala, că-mi vine el la moara mea, așa… mi s-a sugerat să mă internez într-un spital de boli mintoase”. Mintale, l-am corectat cu promptitudine. El a tras din țigară, a aruncat fumul peste mine și a zis: „Mintale, dacă vrei, tot aia e! Și uite așa m-am ales cu un diagnostic lung și savant, care sună ca o tinichea ori de câte ori mă mișc și care m-a adus aici, la patruzeci și opt de kile, copt pe deasupra, ce să mai zic?! O epavă! Ei, și într-o zi, pe când mă plimbam prin curte cu nebunii – aveam un prieten care o pățise la fel ca și mine și o sfârșise crezând că, într-adevăr, e vinovat, trădând interesele clasei muncitoare – într-o zi, zic, vine Vasile Busuioc pe post de vizitator. Bă, zice, e pe nasoale, că Moise Panait nu vrea să-și retragă plângerea, cu toate intervențiile noastre. Aici nu mori, dar nici întreg nu mai scapi! Ești terminat. Doar tu mai poți să te ajuți, și m-a strâns ușor de gât, sugerându-mi că-i vremea să nu le mai fac necazuri”. Și dumneata ce-ai zis? l-am întrebat, simțind cum tot sângele mi se adună în cap. „Ce puteam să zic între zidurile alea, decât să tac și să plec capul, a răspuns după o pauză, râzând. Am crezut că… Știi, domnule Dionisie, cum e când mori? N-ai de unde să știi! E ca și când te cufunzi într-o mare de cenușă călduță. E ca o dezicere de zicere,” a râs încântat. Și apoi, serios, cu aceeași voce moale, zdrențuită: „Atunci, în prostia mea, l-am băgat în mă-sa de securist și l-am amenințat că mă voi adresa conducerii superioare de partid. La câți nu lucrasem acasă tot felul de chestii, nu? Poate, zic, s-o găsi vreunul așa, a făcut ochii mici și-a râs într-un fel că, zău, m-am făcut pielea găinii. Era destul, așa că m-am răzgândit. Da’ n-a trecut mult, să nu mint, maximum o lună de la această discuție cu Busuioc, că m-au dat afară din spital”. A tăcut, aruncând în iarbă mucul de țigară care îi arsese unghiile și mirosul grețos ajunsese la mine. Pe urmă? l-am îndemnat. „Pe urmă!? s-a mirat el. Cum adică pe urmă?! Ce, crezi că mai există pe urmă!? Chiar crezi că mai există pe urmă când ajungi aici? Nuuu!… Ești așa cum a zis Busuioc: terminat. Þi s-a pus semnul în frunte și așa mori, neică! Da’ de unde să fi știut eu cum devine treaba! Tot așa credem, ca și dumneata, că mai e un pe urmă. În orice caz, m-am prezentat la serviciu. Am văzut eu de la început că ceva nu e în regulă. După vreo două săptămâni, am fost chemat la personal și, apoi, la cadrele orașului, și sfătuit părintește să accept un post de secretar în primăria unui sat de munte unde, așa, drept recompensă pentru munca mea, ca dovadă a faptului că partidul nu-și uită oile rătăcite, am fost împroprietărit cu un hectar de pământ, ca să am parte de o viață civilizată și dă-i și dă-i, știți dumneavoastră cum te tâmpesc ăștia. Păi, zic, n-am nici studii și nici n-am lucrat niciodată pământul, că tata a fost proletar din moși strămoși, ce să fac eu acolo? Când, vorba aia, doar șaiba știam s-o învârt! Vai de noi, se poate, tovarășe, cu experiența dumneavoastră politică, cu moralul dumneavoastră, cu posibilitățile intelectuale, puneți o asemenea problemă?! Prin calitățile sale, clasa muncitoare poate face față cu succes la toate provocările. Și eu: Păi, să mă mai gândesc, nu-i chiar așa de simplu, știți tata, știți mama, știți am o soră în facultate… Băi, tovarășe Savu, au ridicat ăia tonul, chiar nu pricepi sau faci pe prostul cu noi! Tocmai de sora dumneavoastră e vorba. Ce ați făcut, dând dovadă că în sângele dumneavoastră se află și o infecție burgheză, că sunteți un element definitiv compromis, că mărul putred strică și pe cele bune din jur, s-ar putea să luăm măsuri. M-am făcut alb ca peretele, verde ca mătasea broaștei și, apoi, roșu ca steagul partidului, dar am înghițit, pentru că îmi dăduseră semnalul că nu mai glumesc și că oricând pot trece la măsuri. Și știți și dumneavoastră cum distrugeau ăștia un om, rapid și eficient, fără nici o milă Te săltau noaptea, numai noaptea și a doua zi scria în ziar că ai traversat strada pe loc nepermis… Ce ziceți?” Cum era satul ăla? l-am adus aproape de șirul poveștii. „Satul? m-a privit nedumerit. A!… satul! Da, așa, satul!… Cum să fie! Aici n-aveai altă treabă decât să te îmbeți porcește cu primarul și cu un popă bătrân și hodorogit de pileală și, când nu ploua, să te culci în iarbă pe malul râului unde aveai, slavă Domnului, loc destul ca să dai la rațe nestingherit de vigilența revoluționară, de etica socialistă și lupta de clasă. Și uite așa, domnule Dionisie, a trecut un an și ceva. Eu, un orășean, pe care-l apuca nebunia dacă nu simțea în nas gazele mașinilor și putoarea gunoaielor fermentate în containere, acum vegetam în decorul munților… E interesant de trăit un asemenea proces de degradare fizică și morală! În primul rând, e ca o febră care te ia pe nepregătite și te surpă pe dedesubt, În al doilea rând, această boală e incurabilă. E ca o alunecare dintr-un vârf de munte, cu aer ozonat, într-o băltoacă împuțită, dar călduță, în care îți așezi curu’, scuzați-mi vorba proastă…”. A râs din nou, chițăind în felul lui ciudat și mi-a cerut iar o țigară. I-am întins pachetul, a luat una, l-a împins spre mine. „Într-o zi, să fi fost pe la prânz, a pornit el din nou povestea, m-a chemat primarul, ceea ce doar când era nominalizat să ia cuvântul în vreo plenară județeană cu activul, și eu îi scriam discursul…Vă dați seama cum, că eu cu scrisul și cititul am dus-o cam greu, adică ne ignoram reciproc de când am picat la facultate… Da’ acum m-a privit, așa, aspru, pe sub sprâncenele ca doi limbrici. Bă, zice ăla râzând, hai să mergem. Unde? întreb eu. Avem treabă, zice el. Bunnn!! Mă tot gândeam: Ce mă-sa să se fi întâmplat de primarul face pe nisnaiul? Ia să fiu eu cu ochii cât cepele și urechile cât pâlnia. Și-o luăm noi binișor către pădure. Aici, se oprește și, ștergându-și sudoarea cu dosul palmei, printre gâfâituri și înjurături, îmi zice: Bă, Savule, nu ești un băiat de zahăr. D-aia te-am ținut la căldurică, mă? Da’ acum m-am convins că ești o jigodie cu pile. Nu știu ce vrei să faci, că aici, la noi, n-o rămas nici un cadru mai mult de un an, nici doctor n-avem, femeile nasc tot după metoda dacilor, ne tratăm de boli după sfatul mătușii Fila, învățătorul are toți copiii în aceeași clasă. Pe mine mă doare-n cur de ce vrei tu să faci! Ce s-o mai lungesc, mă Savule! Am primit ordin să-ți dau un hectar de pământ. Altul n-am decât pe acesta scăpat de la oierii noștri. Am simțit, domnu’ inginer, că mă trec toate nădușelile. Ce-or vrea ăștia să facă cu mine? Cea mai încurajatoare concluzie era că voia a-mi da de înțeles că în satul acesta, în vârful muntelui, îmi vor putrezi ciolanele. I-am spus primarului, care a clătinat din cap cu îndoială. Eu știu, mă! a exclamat el, tolănindu-se în iarba din șanț. Ai făcut tu o chestie care nu se poate ierta și care va să zică ești cu domiciliul forțat. Nu-i nici o pagubă! Ce-ai făcut, mă, mutra asta de osândit?! Ce, crezi că nu știu că te-ai încurcat cu Ileana lu’ Pantileț. De, e faină muierea, are serviciu bun la cooperativă, de unde dacă nu curge, pică. Tat’-su are ceva scamă, te-o ține pe lângă el până una alta. O să-ți pun o vorbă… Și primarul a râs până i-au dat lacrimile, deja văzându-mă slugă la Pantileț, cel mai avut și avar oier din sat. Avea câteva sute de oi, făcea planul primăriei la contractări și era lăsat în pace. Ce să vă zic? Era un fel de staroste. Umbla cu pantalonii rupți în cur, puțea de te trăsnea a zăr , avea două „Dacii” și un „Aro” și se vorbea prin sat, cu spaimă și admirație amestecate, că făcuse cerere să i se aprobe cumpărarea unui elicopter. Cică venise o comisie la fața locului și l-o luat la puricat. De unde atâția bani? Ce vrea să facă el cu un elicopter? Cică l-ar fi dus și pe la oraș, unde a fost puțin scărmănat ca să-i iasă din cap asemenea năzbâtii. Mă rog, până la urmă l-au lăsat în plata Domnului, că era cu toate birurile la zi și statul se folosea de el. Da’ de atunci milițianul, un moldovean din spița celor harnici și răi, trimitea un raport lunar cu ce făcea Pantileț pe care-l scriau împreună la o țuică. Nu era el, Pantileț, chiar așa cum se vorbea prin sat. Mai ales când se îmbăta, dădea de băut la tot satul. Avea însă o nevastă care… Nici nu găsesc cuvântul potrivit să spun cum era de acră, de rea și de zgârcită. Dacă ajungeai pe mâna ei, într-o lună te lăsa lat, te deșela. Și nu ținea cu vrăjeala! Munceai de te speteai. Cu ea începea, în primul rând. Cât am stat pe la ei, aproape doi ani, n-am văzut-o stând niciodată. Era dracu’ gol! Toți din casă îi știau de frică și se fereau din calea ei. Cu Ileana a fost cam așa…”. S-a oprit, și am simțit că ceva se întâmplase cu el, pentru că aproape un sfert de ceas a rămas nemișcat. Apoi, ca trezit din somn, cu o voce uscată, a continuat: „Cu Ileana a fost cam așa. Am văzut-o prima oară când m-am dus să-mi cumpăr niște țigări. Era blondă, atât de blondă încât părea căruntă. Nasul cam teșit, ca al lu’ taică-său, îi cam strica fața, că în rest avea niște trăsături frumoase, deși cam abrupte, cum să zic? cam dure, erau totuși armonioase în felul lor. Dar avea, dragă domnule inginer, niște ochi albaștri cum nu mai văzusem în viața mea. Parcă se răsturnase în lumina lor un lac alpin. La început, așa cum se întâmplă, n-am băgat-o în seamă. Mai ales că era plinuță, grăsuță chiar, și nu prea era în genul meu. Ș-apoi eram cu gândul tot să plec. Nici în ruptul capului nu voiam să rămân aici. Într-o seară, de Sfânta Marie, veneam pe o cărare care cobora dintr-o dumbravă unde mă duceam când mă lua dorul și, ca prin farmec, mă linișteau florile muntelui și bâzâitul gâzelor, coboram, deci, la vale, spre sat. Când să ies din umbra pădurii, aproape să mă împiedic de Ileana, care stătea în iarbă cu fața în sus și se uita la cer, mestecând un fir de iarbă. Ce faci aici? întreb eu prostește, luat prin surprindere. A întors capul spre mine, m-a privit cu ochii ăia mari și catifelați, blânzi și rugători, și n-a zis nimic. M-am lăsat în iarbă lângă ea. Stau, a răspuns după o vreme. Apoi, râzând: Iar te-o luat dorul? Da’ de unde știi? m-am mirat. Păi, te văd mereu cum urci în Dumbrava Cerbilor. Și iar a râs, și s-a întors spre mine. Cum s-o sucit, rochia i s-a ridicat până aproape de șold. Nici nu s-a sinchisit că i se văd pulpele solide, așa, pline… Deși era cam greoaie în tot ce făcea, nu era respingătoare. În felul ei era proporționată…cum să zic?… Dacă am văzut cum stau lucrurile, i-am pus mâna pe un șold. N-a reacționat în nici un fel. Sta acolo într-o rână și mă privea în ochi mirată. Adică, parcă zicea, așa ne e scris. Atunci am prins curaj și-am început s-o mângâi. Tremura carnea pe ea, respira tot mai repede. Când am trecut cu mâna printre pulpele ei, s-a agățat de mine cu brațele și s-a lăsat în voia mea. De ce? De ce? De ce? Doar atât zicea cu ochii ăia albaștri care mă priveau când îndurerați, când iubitori, dracu’ să-i ia! Nu mai țin minte decât faptul că m-a impresionat ușurința cu care se arcuia trupul ăsta greoi. Era ca o jordie de salcie, cum rar se întâmplă unei femei să fie. Asta a fost tot. S-a întâmplat atât de iute încât nu știu cum nici acum. Când mi-am revenit, mi-am dat seama că gluma se îngroșase serios. Fusese fată mare… Ne-am spălat la un pârâu din apropiere și am coborât în sat. Cred că eram schimbat la față, pentru că primarul m-a luat dintr-o bucată: Ce-ai făcut, Savule? I-am zis asta și asta. A început să râdă, ca de obicei, și nu s-a oprit decât atunci când sudoarea i-a intrat în ochi. Bine, mă, ai făcut-o, e bun făcută, a zis el, ștergându-și ochii cu dosul degetelor. Acum, hai s-o dregem până nu află Pantileț, că-ți face un buzunar în burtă de mai mare dragul. Cu chestiile ăstea nu-i de glumit. Și uite așa, m-am trezit și însurat. A fost o nuntă cum nu s-a văzut în țara asta în ultimele patru decenii. S-au adunat ciobanii din toate satele De pe Sub Munte și atunci mi-am dat seama cât de bine sunt ei organizați și cum controlează piețele țării cu toată stricta lor supraveghere. Cu securitatea lor cu tot. D-afară nu se vedea nimic, dar cum îi auzeai și-i vedeai era clar că, în realitate, ei erau stăpâni, așa cum or fost de când i-o făcut mumele lor. Numai că învățaseră să nu se arate, învățaseră să spună una și să facă alta, ca tot românul adevărat… Să n-o mai lungesc: am trăit doi ani în puf. Singura mea grijă era s-o ocolesc pe soacră-mea, care, în acest timp, dacă mi-a adresat două propoziții întregi. N-am înțeles niciodată de ce mă ignora, că încercam să-i fac voia. Poate pentru că mă știa un om slab și mă disprețuia. Femeia asta nu știa ce-i un sentiment. Când, să zic, o luam pe fiică-sa de mână, se roșea toată, se învinețea și se întorcea cu spatele. Odată, către seară, ședea cu mâinile adunate în poală, și cum ședea pe prispa casei i se dezvelise o gleznă. Când mi-a văzut ochii opriți pe albul nefiresc al piciorului, a șuierat printre dinți, dacă spui cuiva, îți crăp capul, înțelesu-m-ai?…Oricum, mare preț nu punea pe mine, mă credea un om de nimic, un parvenit care i-a furat fata, un prăpădit, un coate goale vânător de zestre… dracu’ știe ce era în capul ei!? Dar nu-mi păsa. Socru-meu avea grijă să nu intru cu ea în ceartă, știind-o răzbunătoare și fără milă… În schimb, Ileana era din ce în ce mai îndrăgostită și avea un fel de-a se exterioriza, care mă ținea legat de ea tot mai strâns. Deși am încercat de multe ori, niciodată nu s-a lăsat prinsă să-mi spună ce simte ea cu adevărat. Lăsa să plutească între noi o ceață, cum să zic? aurie , care mă împiedica să văd mai departe în sufletul ei… Nu mai umblam cu primarul și cu popa Anastasie pe la chiolhanuri, nu! În nici un caz! Cum terminam serviciul, hai acasă sau la cooperativă, tot în preajma Ilenei. Ea se uita la mine tot așa ca atunci în umbra pădurii, deși trecuse mai bine de un an. Era a doua iarnă de când mă mutasem în casa lui Pantileț, când Ileana mi-a mărturisit că se întâmplă ceva ciudat cu ea. E drept, se cam ofilise și ochii îți pierduseră strălucirea și bucuria aia mică, ascunsă în lumina lor. Poate e vorba de sarcină, a zis ea. Numai că Dumnezeu are întotdeauna alte planuri decât cele închipuite de oameni. Noaptea i-a fost rău. Pe la patru, spre ziuă, începuse să aiureze. Știu că atunci, când ajunsesem la oraș, la spital, se crăpase de ziuă. O lumină cenușie, murdară se clătina peste parcul din fața spitalului. Socru-meu fuma așezat pe o bancă, fără să fi dat zăpada de pe ea. Era frig… I-am dat doctorului câteva mii de lei și ne-o lăsat s-o vedem. Nu mai era Ileana, uite așa, în câteva ceasuri, se topise. Savule, mi-o zis ea, a fost frumos cu tine. Ce trebuia să trăiesc, am trăit. Să-ți cauți altă femeie și să nu rămâi singur. Tu, dacă rămâi singur, ești un om pierdut… M-am întors a doua zi cu câteva kile de caș afumat și brânză fermentată. Doctorul le-a luat și mi-a pus în mână o mie de lei. Am înțeles și am crezut că o să crăp în momentul acela. Cum să zic, se rupsese totul în mine. Neputincios, m-am revoltat împotriva acestei nedreptăți pe care doar Dumnezeu o credea necesară. După trei zile, Ileana a închis ochii ei frumoși, fără să-și revină și să sufere. Cancerul o mâncase pe tăcute, fără nici o știre. Chiar și doctorul rămăsese descumpănit de rapiditatea cu care boala lucrase. În sfârșit…”, a mai zis, înghițindu-și cuvintele înmuiate de suferința care mi se părea atât de îndepărtată, atât de comună, o poveste melodramatică, deși Savu căutase mereu să elimine asemenea accente care, cel puți în această parte a vieții lui, erau inevitabile. Ezitam chiar între a crede și a accepta doar dintr-un nelămurit sentiment de politețe și milă. De aceea m-am abținut de la orice comentariu. (Dionisie și-a prins o țigară și fumul amărui s-a pierdut printre crengile nucilor în lumina risipită a lunii. Simțeam acele înțepături ale ochilor care îmi dădeau de știre că oboseala mă cuprinsese. Ca să o alung, am zornăit cheile prin buzunare, le-am mutat dintr-o parte în alta. „Þi-e somn?” a zâmbit Dionisie. Nu, m-am apărat, bând o înghițitură din vinul care se încălzise și avea acum un gust neplăcut de drojdie. Dionisie a umplut paharele, a cercetat îndelung carafa goală, a pus-o pe masă lângă el, apoi s-a răzgândit și a ascuns-o în iarbă, sub masă. Bănuiam că se întâmplase ceva cu el, că îl preocupă ceva anume, pentru că nu-și găsea locul, s-a ridicat de câteva ori, pornind spre casă cu un gând precis și s-a întors imediat ca și cum l-ar fi uitat pe drum. „E târziu”, a zis el neliniștit. Apoi, răstindu-se: „Nu înțeleg ce-a fost cu mine!”). Povestea asta a lui Savu, cel puțin până aici, m-a lăsat rece, s-a strâmbat el. Adică am gândit că dramele mele sunt suficiente ca să mai adun și pe ale altora. Nu mai suport nici să-i mai ascult pe alții, darmite să-i mai și consolez ori să fiu solidar cu ei. E ceva îngrozitor, Mihnea, zău! („Văd că ți-e somn totuși, a zâmbit prin întuneric. Hai s-o lăsăm pe altă dată…”. Nu, am negat eu și, ca să fiu și mai convingător, am clătinat din cap cu putere. E abia unsprezece și ceva. „Bine, a murmurat Dionisie cu afecțiune. Adevărul e că aș vrea să scap eu însumi de obsesia asta pe care mi-a transmis-o Savu”. A reluat emoționat:) „După două săptămâni, a continuat Savu, soacră-mea m-a dat afară din casă. Fără prea multe discuții, a râs el stingherit. Primarul m-a chemat din nou și mi-a adus aminte că am un hectar de pământ care în primăvară trebuie lucrat ori…, a lăsat el fraza neterminată în mod semnificativ. M-am mutat într-o casă dărăpănată, chiar la ieșirea din sat, unde noaptea era mai bine să stai încuiat ca să nu dea lupii peste tine. Mă întrebați cum arăta pământul? Păi, era un loc plin de bolovani, mărăcini, urzici, buruieni și gunoaie. Daa, aici arunca satul gunoaiele! Ce era să fac?! Oamenii din sat nu-mi mai vindeau alimente. Brusc, așa deodată, nimeni n-a mai vrut să-mi vândă nimic. De la oraș nu puteam să cumpăr, pentru că totul era cartelat. Am încercat pe la fabrică, pe la oraș, dar mulți se făceau că ori nu mă cunosc, ori îmi dădeau de înțeles că e mai bine să mă întorc de unde am venit. Uite așa, domnule Dionisie, m-au pus ei la treabă. Am desțelenit pământul, am scos bolovanii, am muncit, așa, ca un ocnaș. Și când totul a fost gata, am cumpărat de la fostul meu socru sămânță de cartofi, porumb și cânepă. Primarul trecea, așa, într-o doară pe lângă mine și mă întreba batjocoritor: Merge treaba, merge? Și eu fericit: Merge! Și el: Bine, mă Savule, bine, bă, râdea el. Se făcuseră niște recolte că se uita satul și nu-i venea să creadă. Sincer să fiu, nici mie nu-mi credeau ochilor, dar ca orice om mă umflam în pene și trăncăneam despre tehnologii avansate, dădeam sfaturi… Deci eu izbutisem să fac cu o ușurință suspectă ceea ce ei se chinuiau să facă de atâția ani și cu sudoare. Numai dacă vă spun că își cărau gunoiul cu spatele, în coșuri, până sus pe munte, și tot e destul… Chiar dacă mai erau unii care se uitau chiorâș la mine, în marea lor majoritate reveniseră la sentimentele dinainte. Dar n-a durat mult logodna asta… Era într-o dimineață de vară. Plouase, și acum negurile se perindau peste crestele munților. Ieșise soarele și era o mare risipă de lumină. Totul se îmbrăcase în aur, și aurul ăsta curgea din munte pe creștetul brazilor. Mă spălam în curte, la fântână, când așa, deodată, vine unu’ de-l chema Botgros, vecin la vreo două case mai la vale de unde stăteam eu în cocioaba asta închiriată de la consiliu, care fusese și grajd comunal unde adăposteau vierii de prăsilă. Dar asta fusese demult. Se cam uscaseră pereții și podinele, și scârțâiau atât de tare încât nu putea intra nimeni fără ca să știu. Dacă te apropiai de pereți cu nasu’, încă simțeai mirosul de pișălău. Aveam în gând să dărâm și să ridic o casă ca lumea, dar nu voiam să mă dau în stambă prea iute, că imediat aș fi luat-o pe cocoașă. Așa, cum zic, intră ăsta în curte și zice: Bă, tovarășu’, du-te până la hotarul tău că-i groasă. Așa ceva n-am văzut de când mama m-o făcut, se zgâia el la mine ca la moaștele Sfintei Parascheva, dându-și o palmă peste căciula care-i trecu peste ochi. M-am îmbrăcat la repezeală cu ce am găsit și am plecat în câmp. Aici, se adunase tot satul, femei, bărbați, bătrâni și copii de-a valma și stăteau toți în semicerc, cu mâinile puse una peste alta de parcă se rugau la o înmormântare pentru sufletul răposatului. Ceva mai în față, dar nu chiar în primul rând, se afla primarul și un bărbat, într-o scurtă de fâș decolorată de soare, pe care nu-mi aduceam aminte să-l mai fi văzut vreodată prin sat. Când a auzit pași în preajmă, acest bărbat s-a încordat ca un arc și s-a întors încet. Acum da, așa, l-am recunoscut pe Vasile Busuioc. Ce căuta ăsta aici, Doamne? M-am îngrozit și uite așa mi se făcuse inima de frică, mai să sară afară din găoacea ei. Eu crezusem că scăpasem de el și, uite, când acolo!… M-am strecurat printre oamenii care înlemniseră cu privirile fixate înaintea lor. Abia acum mi-am dat seama la ce se uitau ei, așa, ca niște stane de piatră. Cineva trecuse cu un compresor peste rândurile de cartofi și porumb, uite așa le amestecase cu pământul până nu mai rămăsese nimic decât un terci verzui pe care-l usca soarele. Și ca să fie treaba oablă, pe deasupra a presărat și nisip… Camioane de nisip!… Era ca o plajă… Am simțit cum îmi curg lacrimile. În viața mea am plâns prima dată când s-a dus Ileana, apoi… Așa mă durea cum nu m-a durut niciodată… Știți, e cel mai rău când te doare sufletu’. Nu e leac…Te doare, așa… E dulce durerea… Te amețește. Un junghi, așa… E suportabil… Dar rămâi însemnat pentru toată viața… Cum sunt eu, domnule inginer!… Așa… Îl găsim noi pe ticălosu’ ăla, mi-a zis Busuioc, cu mâinile afundate în buzunare. Sau cam așa ceva, nu mai țin minte. În orice caz, am ridicat capul și atunci i-am întâlnit privirea. Râdea, uite așa, ochii lui se prăpădeau de râs. Și era un râs orgolios și mulțumit, de om care a reușit în treaba lui… M-am întors spre primar. Nu știu ce i se întâmplase că niciodată nu mi-o explicat ce-o fost cu el. Așa, aici, în obrazul stâng, i se zbătea un mușchi, închizându-i și deschizându-i ochiul. În această situație, aș fi râs că era caraghios, dar așa… Am priceput. Busuioc făcuse totul, avea mâinile încă murdare de motorină… Mai ales în jurul unghiilor dâra neagră se vedea bine”. Dar de ce? l-am întrerupt copleșit de emoție. „Simplu, a râs Savu îngăduitor. Era nevoie să mă aducă în starea diagnosticului pe care mi l-o pus căcăcioșii ăia de doctori. Avea ordin… Era prea multe urme… Pe urmă, în altă noapte, același lucru s-a întâmplat cu holdele lui Botgros. După câteva zile, cu ale lui Pantileț, socru-meu”. Dar oamenii n-au păzit? Ce-au făcut? Au stat cu mâinile în sân? m-am revoltat. Savu a chicotit, a sughițat, a chițăit. „Ba da, a zis el serios, cum să nu! Întâi de toate, m-au alungat din sat, fără prea multă vorbă”. A făcut o pauză în care și-a aprins o altă țigară de la chiștocul gata să se stingă între degetele lui. „Acum, așa, aș vrea să vă întreb o chestiune importantă. D-aia am venit. Așa, aș putea schimba pământul ăsta cu altul, adică cu cel al părinților mei? Am, așa, aici, actul de proprietate. Și, așa, cum să fac? E clar că ăștia vor să dispar. Vreau să plec înainte să-mi aranjeze ei un accident”. Am tresărit. În întuneric s-a auzit foiala de pe bancă. Probabil emoția îl topise… Aștepta… Aveam senzația că timpul devenise un fluviu de lavă fierbinte, care pârjolea totul în cale. Dar spuneai că toți ai tăi au fost muncitori…, am zis. „Așa-i, dar la începutul începuturilor or fost tot țărani, nu-i așa?” a zis el nedumerit că nu înțeleg un lucru atât de simplu. Greierii începuseră să țârâie, mai deslânat, apoi din ce în ce mai tare și mai tare. Să nu râzi, dar în asemenea clipe ții minte amănunte pe care altădată nici nu îți închipui că există…Nu știam ce să-i răspund. Mi se golise minte până și de cuvinte. Pândeam în întuneric cu speranța unui miracol. Din când în când, câte o pâlpâire de cuvânt îndepărtat mă ajuta să-mi păstrez cumpătul. Nu știu, am icnit speriat. Nu știu, am repetat epuizat deodată. Dar parcă Savu adormise. Doar mirosul acru, înțepător, de tutun îmbâcsea aerul răcorit de-o pală de vânt. „Da, așa e! a murmurat Savu. Așa e! a strigat el, aruncând țigara. Am uitat că-i așa, domnule Dionisie”. Și s-a ridicat de pe bancă, îndepărtându-se cu pași uriași. Se auzeau trosnetele lujerilor de flori zdrobite sub tălpi, poarta trântindu-se și liniștea a coborât năclăită de întunericul cu fulgerări albastre. Totul s-a petrecut atât de repede încât am rămas blocat, împietrit acolo unde stăteam. Numai după aceea spaima m-a cuprins ca o îmbrățișare de șarpe, și sudoarea a țâșnit prin toți porii. (Dionisie a băut tot paharul de vin și gâlgâitul lui m-a înfiorat; era ceva neomenesc în frica asta a lui pe care încerca să și-o ascundă cu tot dinadinsul. Am încercat să-mi privesc ceasul ca să scap de senzația stingheritoare că Borcoman căzuse pradă propriei imaginații. Cum dracu’ să crezi asemenea inepții! am râs în mine. Așa ceva nu se întâmplă decât în romane ieftine. Oricum, m-am hotărât, Dionisie nu trebuie să bănuiască nimic. De aceea, am preferat să tac, lăsând să se înțeleagă că sunt impresionat. Tot timpul am subliniat acest lucru, inventând fel de fel de gesturi pe care le credeam nimerite pentru această stare. „Se crapă de ziuă”, a spus Dionisie cu voce răgușită. Și eu privind depărtările: Cred că vin ploile. Simt în aer umezeala. O ceață albicioasă învelise cerul spre răsărit, estompând curgerea amestecată de culori din marginea orizontului. Vântul s-a repezit în nuci, zgâlțâindu-i. Un potop de frunze moarte a început să cadă peste noi. Ca de fiecare dată când se schimba anotimpul, sufletul mi s-a chircit). |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate