- Mă scol dimineață cu noaptea în cap, începu să povestească profesorul după ce sorbi o gură de coniac, țuguindu-și buzele și oftînd adînc după aceea. Ceasul era oprit, îl potrivisem să sune dar curentul era luat și prin urmare se oprise și el. Știți, eu merg lunar la București, de obicei a doua zi după ce iau leafa, că pe urmă intru în ei. Mai cumpăr o carte, cîte ceva pentru casă, mai îmi clătesc ochii.
- Da’ pe la mine de ce nu treceți după ce luați leafa? Că aveți datorii de fo’ trei luni, interveni Bicuță de după tejghea. Uite, scrie la caiet: domnu’ profesor 350.000 lei. Măcar o parte din ei, să-mi plătesc angajații.
- Care angajați? întrebă Săndel. Că numai tu și Viorica sunteți aici.
- Păi Viorica nu e angajată cu carte de muncă? Că dacă i-ați mai lăsa din cînd în cînd bacșiș ar fi altceva.
- Lasă, Bicuță că ai tu grijă să ți-l iei singur. Altfel ai fi strigat pînă acum.
- Așa domnu’ profesor, continuați, zise poetul. Se strînseseră la o singură masă profesorul, Săndel, poetul și Dan a lu’ nașu. Toți, mai puțin Săndel, care era băutor de bere, aveau în față cîte un pahar de coniac ieftin, iar în dreptul poetului trona aburind și o ceașcă mare de cafea.
- Eu am așa…ca un fel de cronometru intern, niciodată n-am întîrziat chiar dacă nu m-a trezit nimeni. Cu un sfert de oră înaintea ceasului, un resort biologic mă trezește. Doar dacă nu sunt beat, ceea ce nu s-a întîmplat decît de vreo patru-cinci ori. Mă duc la baie și văd că nu curge apa. Dar găsesc o sticlă lîngă chiuvetă „tot eu am pus-o și pe-asta, înseamnă că știam de această defecțiune și am uitat”. Parcă aș fi fost pe timpul celălalt, dinainte de 89, știți și voi. Mă îmbrac și o iau ușurel spre gară. Se luminase de ziuă, dar nici un autobuz nu trecea, noroc că stau aproape și mersul pe jos e chiar sănătos dimineața, pe aerul curat și rece, numai că ploua mărunt și pînă la gară m-a cam udat. Chiar dacă-mi pusesem sacoșa pe cap.
- Cînd a plouat domnu’ profesor, întrebă Dan a lu’ nașu, că mie mi s-a uscat porumbul pe cîmp. Am șapte pogoane, nimic n-am făcut anul ăsta.
- Ia nu-l mai întrerupe, Dane. Și nu ne mai spune nouă că ai șapte pogoane, că p-alea 10 hectare de la soacră-ta niciodată nu le pui la socoteală și de-acolo iei grosul.
Dan a lu’ nașu încercă să răspundă, dar poetul îi reteză vorba cu un gest : „Altă dată, acum povestește domnu’ profesor”
- Mă urc în tren, un personal, că e mai ieftin. Bilet n-am luat, că ăla e tren de navetiști și de țărani care se duc la București să-și vîndă zarzavaturile sau brînza. Toți merg cu nașu’, de multe ori pe mine nici măcar nu mă întreabă de sănătate, că îmi pun capul sub haină și mă prefac că dorm.De data asta era gol „poate au plecat cu altul mai devreme”, m-am gîndit eu. În sfîrșit, pe la Vîrtoape mai urcă niște cetățeni, iar după Videle apare și controlorul. Îmi pregătesc o bancnotă și aștept să vină la mine. Nici ceilalți nu aveau bilet, i-am văzut însă scotocind în genți și scoțînd de acolo niște pungi pe care i le dădeau controlorului. Acesta, după ce le cîntărea nițel în mînă, le punea într-o sacoșă mare pe care o ținea pe umăr. Îi întind banii, „altceva nu ai?”, mă întreabă el. Dau din umeri că nu înțeleg și nu-mi mai răspunde, ia banii cu un gest de scîrbă și îi pune în buzunar. Eu nu prea am înțeles, așa că m-am băgat în vorbă cu ceilalți călători, că unde mergeți, că una că alta, în final i-am întrebat ce i-au dat controlorului în pungile alea, de era așa mulțumit. Ouă, îmi răspund ei, matale cred că nu prea ești de prin părțile astea, de nu știi nici atît. Ce era să mai zic, n-am vrut să mă fac de rîs, mă gîndeam că s-o fi schimbat obiceiul de două luni de cînd n-am mai fost eu cu personalul, așa că am dat din cap și mi-am văzut de citit.
- Nici eu n-am auzit de așa ceva. Adică nașul să nu mai ia bani? Să-l plătești în produse? Poetul era nedumerit, ar fi vrut să mai întrebe, dar ceilalți îi făcură semn să tacă.
- Am aflat totuși ceva. Tariful este de un ou la zece kilometri, adică ar fi trebuit să-i dau zece ouă. Ceilalți i-au dat, normal, cîte șase. În sfîrșit ajung în Basarab și mă uit după un tramvai. Unul tocmai plecase, așa că încerc la un taxi. Dar înainte de asta mă duc să-mi iau niște țigări de la chioșc. Nu avem decît G.B. îmi spune vînzătoarea. Cu filtru și fără, mentolate, laiț și extralaiț. Eu aș fi vrut Kent, și chiar m-am mirat că nu avea decît un fel de țigări. În fine, am cumpărat un pachet…
- De care? Cu filtru sau fără? întrebă Bicuță. Erau bune? continuă el. Că aș lua și eu pentru restaurant. Erau scumpe?
- Am luat lights, răspunse profesorul. Și da, erau cam scumpe. Bicuță, ai răbdare și ascultă pînă la capăt, v-am rugat să nu mă mai întrerupeți. Deci am luat țigări și apoi m-am uitat de un taxi. Erau cîteva, toate colorate în albastru cu dungă roșie, sunt de la aceeași firmă mi-am zis, dar parcă le știam galbene...și toate aveau același număr, în loc de B și numaiștiucum aveau GB și numaiștiucum. Chestia asta n-am înțeles-o, chiar am vrut să-l întreb pe șofer, dar am uitat. Cînd am coborît din mașină, pe la Romană, am plătit cît trebuia, deși mi s-a părut nițel cam piperat și am dat să plec. Șoferul mă cheamă însă și-mi întinde o sacoșă de plastic „pe asta n-o luați?” mă întreabă el. Nu e a mea îi răspund. Ba da, ba da, e din partea firmei, îmi zice el, și-mi pune în mînă sacoșa.
- Ce era în ea? Și cum adică din partea firmei? De cînd fac șoferii de taxi cadouri? întrebă Săndel.
- Să știi că dacă mă mai întrerupi, închei povestea, se supără profesorul. Asta m-am întrebat și eu, ba chiar am fost așa de mirat că nici măcar n-am mai deschis-o. M-am oprit la un chioșc de reviste, cu intenția să-mi cumpăr National Geografic. Așa am văzut și niște titluri noi și ciudate de reviste „Miorița creștină”, „Ciobănașul metafizic”, „Etosul dintre bîtă și caval”, și m-am gîndit că or fi necesare cuiva, altfel nu era nimeni nebun să tipărească așa ceva, deși în ultimul timp am văzut tot felul de ciudățenii. Cumpăr National Geografic, o ținea ascunsă, a trebuit să întreb de trei ori dacă o are, vînzătoarea îmi spune că de fapt o ține sub tejghea fiindcă nu se vinde și îmi dă pe lîngă revistă și un plic cu mațe de cîrnați sărate și puse în vid. Sunt de capră, îmi zice ea, și-mi face cu ochiul complice. Marfa-ntîia. Plec mai departe și ajung în sfîrșit la Universitate, voiam să trec și pe la anticariat să-mi cumpăr niște cărți. Cînd îmi ridic privirea spre statuile alea din Piața Universității, ce credeți că văd? În locul lui Mihai Viteazul era statuia lui Becalli (G.B. pe soclu) călare pe un berbec și lîngă ea statuia mai mică a lui Vanghele în locul statuii lui Spiru Haret. Am simțit că mă ia amețeala, "din cauza tensiunii", mi-am spus, și cred că am leșinat. M-a trezit țîrîitul unui ceas. Era ceasul meu de acasă, iar eu eram în pat. Of, bine că n-a fost decît un vis, mi-am zis, răsuflînd liniștit. M-am sculat, apa curgea la baie, lumina funcționa, m-am îmbrăcat și m-am gîndit că poate ar fi mai bine să-mi amîn călătoria la capitală. Mă duc în bucătărie să-mi fac o cafea și văd pe masă o sacoșă de plastic identică cu cea din vis, aia pe care mi-a dat-o taximetristul. O deschid, și ce credeți că văd în ea?
- Să nu spui că ouă, interveni Săndel.
- Aș, de unde? Era o bucată mare de telemea învelită într-o hîrtie de împachetat pe care scria „din partea lui G.B. cu mulțumiri pentru votul dumneavoastră”