2 PM. Stau tăcut în pat privind în sus spre tavan, m-am dat bătut soarelui și totuși refuz să îi recunosc influența. Îmi răsună stranii țipete de virgină în minte, probabil din visarea ce s-a stins. O insectă neidentificată mișună cu nesimțire pe tavanul plin de mucegai. Încerc să mă pun în locul ei, rămân invidios căci nu reușesc. Mi-aș dori și eu să pot mișuna pe tavanul plin de mucegai, îmbâcsit în mizerie. Păi, se pare ca e dimineață și că ar trebui să mă trezesc, mai ales că în timp ce insecta a traversat tavanul am vorbit și cu domnu' Popescu la telefon care vrea proiectul trimis până la 6 ( lucrez la o firmă de software ).

2.30 PM. Mă ridic iau laptopul în pat și îi trimit lui nea’ Popescu fișierele cu munca mea, pe care se pare că le rezolvasem de aseară, ca să uit de grijă. Acum sunt într-o mini-vacanță de 10 ore, timp pe care o să îl petrec încercând să caut un alt motiv pentru a mă trezi în aceasta dimineață.

3.30 PM. Cum am adormit din nou în timp ce mă gândeam la... nu mai știu ce... mă trezesc din nou. E 3.30 PM, „bună-dimineața Medgidia!”. Sunt ceva mai zâmbăreț decât cu o oră în urmă, amuzat ca nu m-am mai visat drept personaj de desene pornografice, cum sunt mai toate visele pe care mi le amintesc. Cu toate astea nu pot spune ca nu am visat nimic. Am visat un personaj de arhivă, pe care nu l-am mai văzut de ani buni. Cine era oare?

4.00 PM. A! O prietenă mai veche...

5.00 PM. Iar am ațipit. Las’ că mi-am făcut treaba aseară. Hai să mă trezesc, poate o mai ajut pe Irina cu ceva. Soarele începe să își piardă din consistență, stă tăcut și se amuză de mizeria pe care o răspândește chiar el. De afară se aud copii țigani ce se joacă, oameni ce se ceartă, cupluri ce se iubesc. Mă rog...

5.30 PM. Păăi, Irina ciudat că nu este acasă, o fi cu Dănuța la teatru, deși nu-mi amintesc să îmi fi zis și mie. Nu vad nici un bilet pe masă în bucătărie, și aici este o mizerie de nedescris. Ce s-o fi întâmplat?

5.45 PM. Surprizăă... frigiderul este gol. A! Ba nu, sunt câteva sticle de vodka rusească contrafăcută în Moldova la rece. M-o fi părăsit Irina? Bufnesc în râs, sunt amuzat de idee, așa că o aștept aici, am să golesc și sticlele rămase și am să fac curat așteptând-o să se întoarcă cu micuța, probabil că nu a vrut să mă trezească știind că iar am stat până târziu și e normal să nu o fi văzut “dacă am dormit ca porcul toată ziua...”, suspin.

6.00 PM. Sunt tăcut, înmărmurit, bolnav, de viață, o urmă de zâmbet încă mai îndrăznește să mai dea forma feței transfigurate, lipsite de sens, pe măsură ce soarele se învelește cu nori, întristat, își lasă lacrimile să-i curga prin nori. Îmi amintesc împreună cu ploaia de vremea când era cerul însorit, de vremuri întunecate ce acum par pavate în aur pe o columnă a eternității, de lumina ce m-a ucis, de ziua aceea. Și dacă timpul și-a pierdut menirea e din cauză ca eu nu i-am dat niciodată una. Încă mai încerc să sper că Irina se va întoarce, cu Dănuța noastră. "Însă eu sunt cel rătăcit... în uitare, căci altfel nu te-aș fi putut ierta." gândesc în sinea mea, fără să vreau.

8.00 PM. Irina nu a apărut. Plouă cu găleata, vântul face sălciile să plângă, copii au intrat în case, teatrul s-a închis. De ce nu mai reușesc să mă regăsesc? Ar trebui să ies în oraș să cheltui niște bani, să îi arunc pe prostii, pe software licențiat, pe târfe, pe vodkă contrafăcută... Dar gândul îmi este întrerupt, de o senzație neagră de sufocare, de o tristețe pe care n-am mai avut-o din acei ani... Doar am mai iubit puștoaice precum ea. Le schimbam în fiecare lună, ...până la ea. Nu a fost nimic din ce ar fi trebuit să fie și ce a fost e trecut...

10.00 PM. Stau... cu capul coborât în jos ( la fel ), la masă cu, cel ce am fost. Ascult ploaia, șoapte din trecut tulbură liniștea tulbură liniștea asfaltului, încearcând să îmi dea ideea că nu am trăit cu adevărat ultimii ani, că mi-am pierdut sufletul, că ar trebui să îl uit pe cel ce am fost și să încep din nou. Aici mă enervez revoltat de blasfemia lui, "să caut o altă Irina"? Îmi amintește că pe acum Irina mea e căsătorită cu altcineva, iar Dănuța nu există. Îmi amintesc de unul din cântecele vechi, ambientale ce le ascultam tăcuți în timp ce fumam ca doi adolescenți drogați ce eram... Uh... Pe ritmul acelei melodii îmi caut un lighean... îl curăț de un sânge mai vechi (de la ce o fi fost?)... îl aduc în bucătărie deasupra scaunului din spate pe care stau. Sunt sigur. Îmi fulgeră din nou prin minte un zămbet la Irinei, o zi însorită, un cântec liniștitor, o fetiță de 7 ani, o casă la munte, un cerc viu colorat, un Dumnezeu, un sărut, doi ochi albaștri, piercingurile de deasupra lor, o zi ploioasă, și un vis. Se termină așa cum a început...

00.00 AM. Nea’ Popescu o să trebuiască să își caute un nou grafician 3d... dar las’ ca n-am murit în timpul lucrului. Mă simt ca o insectă mergând pe tavanul mucegăit, pierzându-mi echilibrul cad pe covor unde un muritor speriat mă nimicește. Mulțumită ligheanului nu am făcut mizerie. Mor fericit. Ploaia se oprește. Þiganii au ieșit din nou la joacă.