agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-11-25 | |
Dan Norea, îmi zici că ai o bănuială cum că eu aș fi fost o rățușcă urâtă în copilărie și acum sunt o lebădă grațioasă? Nu. Rață am fost, rață am rămas! Așa cum îmi zicea un prieten drag, nu demult. Nu-mi place pe uscat(ul) (altora) și mă simt bine în ape(le mele). Nu prea inventez povești. Am fost așa de entuziasmată de ideea lui Anghel, mi-am zis ia uite în sfârșit pot și eu să-mi scriu poveștile din vecini. Dar Cornelia este reală. Am văzut-o anul acesta după cinci ani. Era durdulie, cine a zis că macaroanele din Italia nu îngrașă? De câte ori am fost eu acasă în ultimii ani , nu era ea și viceversa. Dar anul acesta eu i-am zis: “Ui mast si iceadăr mai sistăr, ui ar gheting tu old!”. “ Si si sorela!! Si si!! Dar am uitat să vă zic că toată strada din satul nostru e în Italia. Și Radu și Cosmin, și Relu și Mărie și Adela și Mariana și Georgel toți copiii cu care ne-am copilărit au plecat ori s-au întors de undeva . Cornelia n-a venit până ce nu și-a cumpărat o mașină, ( am și uitat marca dacă nu mi-a plăcut culoarea…), ca să aibă și ea ce arăta, că vorba ei: “ toți sărăntocii de pe strada noastră vin acasă cu mașini, eu să vin cu autocar?” Să nu mai punem la socoteală că s-a rătăcit în Ungaria și a făcut cam 900 de km în plus până a găsit drumul, că a întrebat dar n-a aflat, pentru că nu vorbea limbi de circulație internațională pe acolo, așa mi-a spus ea supărată și flămândă când a ajuns…
Primul lucru care mi-a sărit în ochi au fost mâinile ei. Erau maro spre verde cu nuanță de albastru. -Ce-i, fată, cu mâinile tale? -De la legume, tai legume câteva ore pe zi… Toată ziua… -Păi nu poți și tu să porți mănuși? -Cu mănuși nu pot lucra atât de repede… Trebuie să păstrez un anumit ritm. Suntem disperați să facem porțiile atât de repede și tai tai tai… -Reziști? Cât timp mai reziști? -M-am obișnuit… Făceam eu atâția bani dacă rămâneam funcționară la poștă? Casa Corneliei este aproape gata. În cea mai scumpă zonă de lângă oraș. Dar stai să mă duc un pic în urmă. Cornelia este sora mea cea mică. Mai avem una între noi. Noi trei, fetele, suntem născute la un an diferență una de cealaltă. Eu sunt Decrețel. Unii nu știu ce înseamnă să fii decrețel. Eu știu. E anul acela în care s-a luat curentul în fiecare seară și s-a dublat populația din motivul respectiv. Apoi mama a zis că unde mănânc eu, mai încap încă două… Oricum nu era curent… Băieții sunt cu mai bine de cinci ani înaintea noastră și respective șapte. Ei au mai prins curent și zahăr fără coadă. Ce este zahărul fără coadă? Asta e altă poveste. Era o seară liniștită în vara aceea. Aveam șase ani și era ultima vară înainte să încep școala. Nu știu cum se făcea că toate cele trei vaci ale noastre trebuiau să fete și rămăseserăm fără lapte. Ritualul nostru era cam așa: mama mă trimitea pe mine să aduc lapte de la un vecin. Eu luam frumos vasul pe care trebuia să-l spăl, să-l șterg și să-l lustruiesc ca să nu ne bârfească vecinii că nu ne sunt curate vasele, așa cum bârfea mama pe alții când veneau ei la noi după lapte, că pe vremea aceea detergenții de vase erau lucru de lux. Luam cu grijă banii din dulap, bani pe care îi număram zilnic ca să nu dispară cumva din ei, fiind populația numeroasă la noi în casă, iar cinematograful rula zilnic acum în sat. Eu eram vistiernicul familiei cam de multișor; mi-a fost încredințată această slujbă de tata, pentru că eram cea care se repezea la buzunarele lui când era ziua de salar și i le ușuram degrabă, obicei pe care nu mi l-am piedut nici acum cu bărbatul meu. De câte ori vedeam atunci mărunțiș lângă bancnote, îl depuneam în contul meu special din interiorul unei păpuși, care avea o gaură destul de încăpătoare în stomac și nu mai declaram această sumă care îmi era atât de necesară cumpărăturilor mele secrete, consumate în grădină pe furiș, iar ambalajul păstrat cu grijă între foile cărților lui Petre Ispirescu pe care începusem de curând să le chinuiesc cu ajutorul unei verișoare. În seara aceea am plecat după lapte grăbită să nu mă apuce noaptea. Pe frații mei mama nu-i deranja cu așa ceva, ei aveau întotdeauna treburi mai importante, ca și acum dealtfel, lucrurile nu s-au schimbat nici în zi de azi și treaba lor a rămas la fel de mare și la fel de importantă… Ne punea mama o mămăligă mare în față în fiecare seară, așa încât și acum mi-o amintesc și mirosul ei mă urmărește peste ocean de câte ori îl trec, mai ales când vin însoțitorii de zbor cu pachetele acelea gătite în congelatoare că numai așa se explică cum de sunt fierbinți pe dinafară și înghețate pe dinăutru. Mămăliga noastră era întodeauna mai fierbinte pe dinăuntru. După ce ne rugam și mâncam, tata ne adormea cu poveștile lui pe care le auzisem de zeci de ori și de care eu nu mă mai săturam; însă mama mormăia întotdeauna plictisită din lipsă de noutăți. Dar în seara aceea era ceva în aer, ceva ciudat… Am plecat ca de obicei după lapte… Și cum veneam eu fuga cu laptele în mână pe drum pietruit, mă împiedic, scap vasul cu lapte și mă lățesc pe burtă privind cina familiei care se împrăștie și o absoarbe praful dintre pietre! Nu-mi vine deloc a plânge cu toate juliturile de pe picioare; mai degrabă sunt șocată la gândul că am plătit ceva ce nu mai am și ce-oi spune eu când mama îmi va reproșa că n-are ce pune pe masă acum la șapte guri flămânde… Așa că mă ridic, dau fuga la burta păpușii, scot de acolo tot ce am și dau fuga la vecin înapoi, să-mi umple oala cu lapte. Cornelia mă vede că plec așa grăbită pe furiș și se ia după mine. Þip la ea să se întoarcă acasă și alerg să recuperez timpul pierdut. Iau laptele și mă întorc călcând cu grijă, tremurând să nu mai pățesc ceva... -Unde-i Cornelia? -Nu știu… Am trimis-o acasă… -Păi nu s-a întors… Unde ai lăsat-o? -Nu știu, poate s-a dus la Purecoasa… Cam în dreptul casei ei am lăsat-o… -Fugi și caut-o! Cum ai lăsat-o pe întunericul ăsta singură pe stradă? Dau fuga la vecina Purecoasa și o găsesc în curte cu Cornelia în brațe. Cornelia verde la față sau albă, plângea înfundat cu un deget învelit într-o cârpă. -S-a lovit la ușă… N-are nimic… O să-i treacă până se mărită… O iau de cealaltă mână și o trag spre casă. Nu vrea. -Hai, odată, că se supără mama pe noi… -Nu vreau… -De ce? -Pentru că nu mai am deget și mă bate mama… Mă uit la cârpa sângerândă și nu-mi vine să cred… Mă simt vinovată, mi s-au înmuiat picioarele și îmi vine să fug de-acasă… Dar o duc cu forța în casă și strig cu lacrimi în ochi: -Duceți-o la spital să-i coase degetul la loc că altfel eu mă omor!!! A sărit mama, a sărit tata, au desfăcut cârpa și i-au pansat degetul, au fugit la mașină și cu ea la urgențe și eu am rămas să mă perpelesc și să plâng singură și nemâncată, sub reproșurile fraților mei… După miezul nopții, s-au întors cu ea, încă tremurând. Avea mâna legată la gât într-un bandaj uriaș alb… -Trei ore au cusut la ea. Numai tu ești de vină… Auzind eu cum că-s vinovată, m-am făcut mică de tot și până i-au scos ațele am fost invizibilă în casă, câteva săptămâni. Îmi petreceam timpul în grădină între tufele de fasole, cu păpușa cu burta goală în brațe. Degetul Corneliei s-a prins la loc, ea s-a măritat și cu el deformat de la tăietură. Mă uitam la degetul ei decolorat astă vară… -Sorelo, îți mai amintești cum era să rămâi fără deget? -Da, tu, Purecoasa mi l-a strâns la ușă, dar mi-a fost frică să spun atunci… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate