DESPRE DRAGOSTEA LA VREME DE VÂRSTA INOCENÞEI
Duhurilor mele transparente
Ascultă Lie, o poveste suprarealistă într-un cimitir.
Ce-i așa mare lucru, cimitirele's teatrul ideal pentru toate poveștile posibile, și surrealiste și horror și chiar de dragoste. Ca să nu mai spunem de acțiune, de capră și sfadă, nu-i așa? De eroism patriotic, dar asta numai la Arlington…
Nu mă enerva, copile, nu e ora de caterinci, am fost prea conștiincios, prea eficient, acuma e ora depresiei postcoitale, de ce drakku stau eu de vorba cu tine cânt tot ce-aș merita e odihna războinicului, ia pune mâna pe telefonul șela și convoacă-ți sercetara, da să vină și cu o creangă de palmier, nu nu e nevoie de lenjerie roșu și negru, nici nu vreau să deschid ochii când și-o dă jos, n-am timp de rafinamente.
Ia de icișa un extraveral, ia și un aspenter, uite și bulinele alea de tensiune, să-i telefonez nevesti-ti că picăturile pentru glaucom s-or sfârșât, ce, eu nu-ți mai sunt bună de secretară? Șini să-ți țână socoteala la doftorii?
Știi bancul șela cu secretara bună șî aia foarte bună, Lie?
P'aista nu, că nu mi l-ai mai spus de când cu șircul șela di la congresul conthabililor, acu trii săptămâni. Mai zâ-l odatî, îmi plași.
O secretară bună, Lie, e aia și spuni good morning, sir. Pi când aia foarti bunî zâși It's morning sir. Ei, Lie, tu iești prea bunî. Iești, cum siț dzâc, overqualified. Du-ti matali acasî la soțior șî trimiti-mi blonda șeia, cî trebu sî mî d'isetind o țârî.
Șăfuli, ie mai tierminî cu acșientu aista, cî nu-I di loc aut'ientic. Zâ-mi mai ghini povestea șeia suprarealistă de la cimitir.
Nu ți-o mai spun, Lie, o reduc la esență, mi-ai mâncat deja paginile în care-aș fi desfășurat-o. Destul că după ce făcusem eu pe nebunu', istorisindu-i domnului director, la doi pași de groapa proaspăt pregătită, anecdotica celor mai de jos saci cu oase, notarul satului și abrașa lui soață, contrabandista, care-i fura noaptea pecetea, s-o pună pe trei basmale zdupăite peste granița de la doi pași de loc, cei doi veri băștinași, atunci descoperiți, erupseră într-un torent de monografie orală în canavaua căruia mica mea poveste abia se mai zărea. Departe de a mă simți umilit, am savurat momentul ca pe unul tarkovskian, pe lângă care celebra scenă cu monolog pălea, ca o compoziție școlărească. Atunci am realizat, Lie, că n-aș fi putut incredința misiuna acestui gest ritual altcuiva, căci numai unul din stirpea celor născuți sub același semn cu mine putea simți prin toți porii toate nuanțele tabloului. Desigur, un rac erudit ar fi fost poate și mai impresionat, humorul scris adânc nu i-ar fi scăpat, o leoaică tânără s-ar fi raportat la lecturile-i comparate, găsind repere în romanele de dragoste citite de bătrâni colonei singurateci, dar numai ascendentul meu în scorpion structurează impresia intensă în datorie ineluctabilă de a o împărtăși.
Cui, Șefule, mie? A quoi ça servait?
Du-te, Lie, du-te de-a dura, du-te și narează. Restul nu e defel tăcere, restul e logică: cu rădăcinile rădăcinilor mele în malul ăsta de râu montan, unde mama drakkului puteam să aleg să mă nasc dacă nu pe malul la fel de muntos al altui râu montan? Nici nu mai contează când, Lie. Știi tu cât mi-a trebuit să aflu asta? Ce mă face pe mine cronicar?
Nu știu, șefule, patruzeci de ani?
52, Lie. Am descins în Hârja de peste deal, din Slănic Moldova, la abia o lună după ce împlinisem quantica vârstă de 8, la un an după ce primisem în dar prima mea carte, pe care învățasem tehnica lecturii aleatorii. Am coborât curios, timid, îngândurat și foarte trist. Lăsasem în urma prima dragoste.
Nu exagerezi, șefule?
Pe voi, acolo, la școala de secretare prea bune, nu vă învață să mai dați prin bibliotecă?
Lasă, șefule, că am fost și eu dintre copiii care se iubeau, am vrut să întrebȘ nu cumva literaturizezi? Cum era fata aia, de 16 ani?
Era cu o lună mai tânără ca mine. Era născută pe 16 iulie, Lie. Cu totul departe de ceea ce avea să devină doar 12 ani mai târziu așa numitul gen al meu, blondele mici și urâte, asta până la... în fine, asta nu face parte din poveste. Grăsună, cu piela albă ca o prescură, cu buclișoare largi, negre, de cărbune spălat, care-ar fi împrumutat culoarea de la corbul Nevermore, cu un năsuc cârn, care-i trăgea buza de sus peste un zâmbet perpetuu, uimit, dar șăgalnic și promițător. Dar ochii... ochii, Lie, în mai bine de juma de veac m-am scufundat de mai multe ori în ochi de smoală drăcească decât pot ține minte, lasă, nu mă laud, poate i-oi fi și căutat, nu i-am mai găsit niciodată. Avea un fel spontan de a te lua de mână când cerea o explicație, că atunci am aflat că există o sârmă de la gât la coccis, prin care așa o atingere face să treacă toate fulgerele lui nenea Zeus plus toată energia planului Goelro. Da, Lie. Îmi venea s-o strâng în brațe în fiece secundă, mai rău, îmi venea să-i mânjesc năsucul cu frișca dizolvată în paharele de termos pline cu fragi, știi tu, Lie, ce-s alea fragi, uite, fragi, ție dragi, Lie. Dragi ți-s și ție fragii? Paharele alea erau pentru după somnul imposibil de dupăamiaza, mă prefăceam cu tenacitate că dorm, ca să capăt paharul, îmi era imposibil și mai ales nu înțelegeam de ce nu se cade să dorm cu Kuki.
Kuki, șefule?
Kuki, Lie. Kuki Scully. Nu mă întreba de la ce vine Kuki. Kuki e un diminutiv, sau mai degrabă un nick-name unisex. De sexul domnișoarei Kuki eram conștient la cel mai tulbure mod, departe totuși de inocență, căci deprinsesem în dura școală a străzii unele noțiuni de anatomie, fără însă a le sesiza vreo semnificație pe vreun plan. Vedetă de cartier, îmi zdrelisem toate oasele cu 2 ani în urmă, când manevrasem s-o am pe Muțury, pe tricicletă, în spatele meu, pentru o cursă furibundă în parcul Octogon. Privirea mirată a prințesei Kuki, Backy Thatcher avant la lettre, m-a făcut s-o uit instantaneu pe Muțury, pe Helen, pe Aniko, mezina ungurilor de peste drum. Și, ascultă Lie, mai rău de-așa, să le uit instantaneu pe cele mai multe dintre iubitele viitoare… mhm, afară de… dar nici partea asta nu-i în poveste.
Să uiți iubite viitoare? Șefule, dacă nu te-ai zărghit, sigur ai dat în păcatul literaturii cu orice preț. Mai scurtează-I coada, că amu-ți amintesc de întâlnirea cu domnișoara Larissa, studenta tupesită, mezina celui mai proaspăt descoperit văr, a cărui onomasitcă e chiar mâine. Să te văd cum o convingi să-ți ilustreze gratis cărți digitale, șefule, cu povești răsuflate despre uitarea iubitelor viitoare. Te paște telenovelita acută, șefule, mult înainte de îmbrățișarea domnului conte Alzheimer. A propos, pe Kuki ai reușit s-o îmbrățișezi până la urmă?
Nu. Ea a fost cea care, învingându-și buna creștere impecabilă, mi-a sărit de gât, când i-am dăruit… nu un trifoi cu patru foi, nu trei fire de nu-mă-uita, ci… o buburuză. Și nici așa de multa gâza în sine, ci accentul nevinovat cu care-i pronunțam numele ardelenesc, de mămăruță. Știa de la bunicii ei (și eu, în prostia mea, nu înțelegeam cum se face că ea are doi bunici și doi părinți), că direcția de zbor a buburuzei eliberate îi arata calea spre locul unde se va mărita. Expert în geografie, datorită cărții pe care amân s-o numesc, determinând punctele cardinale cu ceasul și soarele, i-am spus cu toată seriozitatea că mămăruța o luase către plaiurile mele natale. Speram în ariere pensee s-o dau gata cu asta, căci eram perfect conștient că după primii 3.14 metri gâza își va schimba direcția. Fu prima inocentă escrocherie sentimentală dintr-un lung șir de oneste cuceriri ulterioare. Honeste bibere. Atunci mi-a sărit Kuki de gât și m-a sărutat, cam în diagonală, nimerind în dosul urechii, datorită reflexului meu de panică: nu mai fusesem sărutat astfel de nici o femeie până atunci. Dar tehnica asta ratată avea să-mi dea idei erotice abia peste alte epoci, de la golul lui Helmuth Rahn, în poarta Ungariei, până la cel cu care Amarildo avea să egaleze Cehoslovacia, la Santiago de Chile și când aveam colege cooperante și, naturaliter, mai mature sexual.
Șefule, iar mă aburești. Parcă spuneai că te-a desvirginat o țigancă.
Da, o colegă țigancă, doar nu trăiam în apartheid.
Bine, bine, și Kuki?
Scena se întâmplase pe la zece dimineața. Abia atunci am îndrăznit s-o iau pe Kuki de mână, cu un tremur ambiguu, am dus-o pe marginea unui răzor de flori, ne-am așezat genunchi lângă genunchi, de unde, mult mai târziu, o filă de dicționar onomastic, cu aceeași imagine, puțin ajustată, genunchi colțuroși. Fata din dicționar se chema Ariel.
Nu mai divaga, șefule, ai o agendă încărcată. Se simte că i-ai promis fetei ceva.
Vezi, nici nu spun fetiței. Am intrat făra să vreau în atmosfera insolitei tale povești. Cred că o să-mi dau demisia în curând. Eu îs fată serioasă și așa-i convine bărbatului meu să rămân. Înțelesu-m-ai?
I-am promis, Lie, i-am promis. Ce cred ca sunt prea puține șanse să-i propună un aventurier cu suflet de conthabil iubitei lui cu rotunzi ochi negri și brațe grăsune. Nici luna d epe cer, nici castelele alea din Spania și mai ales nici merțane, șopinguri la Paris și croaziere cu Love Boats. I-am promis că odată ajuns acasă sculptez cu briceaga o pirogă, dintr-un trunchi de fag, cum Tom Sawyer și Huck Finn săpau cu briceagul un tunel de evadare pentru negrul Jim. Apoi că o să cobor cu ea pe M orișoara, apoi pe Jiu, apoi pe Dunăre, o s-o aștept la vărsarea rețelei riverane ce atingea binecuvântatul Brașov, apoi vom continua drumul împreună, pe la Brăila, Galați, Tulcea, Sulina, făcând cu mâna epavei Speranței, căci speranța era cu noi doi, apoi Bosforul, Marmaraua, Dardanelele, Arhipelagul, cu un popas la Santorini, să ne scufundăm împreună, să pipăim ruinele, fie ele și imaginare, ale Atlatidei, care atunci nu știam că-i platoniană, apoi capul Matapan, Malta cavalerilor, Coloanele lui Hercule, pe care să le schimbăm în colinele lui Tarîk, apoi, apoi, apoi... până în insula Misterioasă, da, cea din prima carte citită în ultimul an de până atunci... să întemeiem împreună o nouă colonie de Robinsoni pe planeta oceanelor.
Și? Ai dus-o? Ai dus-o pe Kuky în insula ta misterioasă?
Ascultă Lie, pune mâna și mai citește. Citește-l pe Blaga, literatura nu se citește, se recitește, iar un ideal atins e un înger căzut.
Vaaai, șefule, astea păstrează-le pentru viitoarele tale cuceriri, păstrează-le pentru Larissa, nepoata ta de văr, poate o convingi să facă imagini gratis pentru cărțile tale digitale, nu pentru mine. Eu îs femeie serioasă.
Cărțile noastre, Lie. Tu știi unde e insula misterioasă?
Păăi, prin pacific, nu departe d eparalelea aia, 37, parcă, nu?
Insul amisterioasă e dincolo de acolo unde vântul rostogolește norii, Lie. Și dincolo de ea e insula Avalon, unde Ariel mai kiulește de la programul bătrânului Prospero, și la antipod e un lac cu nume muzical, cu o pădure de arțar pe țărm...
Oprește-te, șefule. O să-mi dau demisia. Nici pomeneală să fu prea bună secretară. Ai depășit cu 3.14 minute dead endul. Îmi dau demisia și mă angajez de colegă. Cineva trebuie să te aducă la castravete, șefule. Cu așa povești nu se poate trăi în mileniul frcturist.
Ba se poate, Lie, ba s epoate.