Prefață (sau motto)

Ca să nu exagerez, avem de-a face cu propriile orgolii. Avem de pus la punct propriile serbări care ne – ca pe niște rarissime exemplare – slăvesc. Nu-mai în depărtare se aud copitele unui cal grăbit. Călărețul nu se vede, este una cu trupul animalului. Fâșiile de ceață poate fac parte din trupul prăbușit în șa.
Ca să nu exagerez, avem de-a face cu semafoarele și barierele pe care a-cest călăreț obosit le întâlnește de-o vreme încoace. El însă, cu toate piedicile, nu contenește galopul, știe că la ora 10.00 începe ședința Tribunalului.
N-ai cum te ascunde de obligația participării la condamnarea bietului și obositului călăreț: el a intrat deja în oraș, s-a înălțat puțin în șa, privește dezorientat cetele pestrițe de pe bulevarde.
Deodată, din umbrele unei străduțe întunecate, țâșnesc niște siluete des-cărnate, lanțurile zornăie ca-n închisorile Evului Mediu. Călătorul este ucis în chiar acel anonim colț de lume de o șleahtă anonimă,fără a mai reuși să-și pre-zinte, în fața arogantelor bărbi judecătorești, apărarea.
Ca să nu exagerez, avem de-a face cu un simulacru de proces din care partea vătămată lipsește. Suntem chiar tâmpiți, prefăcându-ne că așteptăm, la ora fixată, personajul principal al întâlnirii noastre; din morți nimeni nu se în-toarce pentru a reclama furtul calului.
Ca să nu exagerez, suntem de-a dreptul tâmpiți, tresărind la fiecare zgo-mot al copitelor pe caldarâm. Nici un cod juridic din lume nu poate reda liber-tatea unui cal apărut ca prin minune în fața Tribunalului. Este trimis la aba-tor, această decizie încununând sfertul academic în care judecătorii au aștep-tat ca împricinatul să se prezinte. În ultima clipă, pe holuri se aude zornăitul unor lanțuri concitadine. Ele ne tulbură somnul, ne insomniază.
Noi bocim, pentru că n-am reușit să renunțăm la automobilele noastre. Am mai făcut un pas spre pierzanie. Păi chiar așa, nu se cuvine să ne abando-năm vocația pentru un cal.
Ștefan Doru Dăncuș







Tot corul ăsta de tânguitori internaționali: că stânga, că dreapta, co-munismul, monarhia, rusia, america, război rece, petrol, justiție, curs valutar – aiureli, barbarisme. Nu există mare personalitate mondială care să nu de-plângă ceva, ba iranul, ba cecenia, ba dizidenții, ba mortalitatea sud-africa-nă. Parlament european, ONU, Grupul celor 7, Tribunalul de la Haga, NATO, integrarea euro-atlantică, etc. Niște bocitori amărâți cu toții, niște creaturi inferioare de care lui Cioran, Bocitorul-șef, îi era silă. Moluște. Ãș-tia se-nmulțesc prin diviziune, nu prin iubire de femeie.

Nimic nu tulbură văicăreala generală. În lumea aceasta, în secolul a-cesta, fiecare în casele noastre și cu toții beneficiari ai cuceririlor tehnice fi-ind, nici prin gând nu ne trece să privim peste gardul obsesiilor și să vedem de ce toate merg de-a-ndoaselea. Nimeni nu se-ntreabă de ce am devenit atât de plângăreți și dacă i-aș conferi acestui „nimeni” o identitate, aș putea afirma fără rezerve că este – și el – un bocitor.
Acum știu de ce, cu cât ne apropiem de sfârșit, avem o viziune tot mai globală asupra lucrurilor. Încercând să ne structurăm cumva emoțiile, visu-rile, sentimentele, evoluția – am crezut că principiul stratificării va face or-dine. Dar cum să te pregătești pentru echilibru, îndoindu-te de existența lui Dumnezeu sau crezând orbește în El? O întrebare esențială care a diversifi-cat opiniile și a lovit sistematic în presupusa facere de ordine. S-ar putea ca mărul cunoașterii să nu fi fost atât de copt cum sperăm, de aceea cred că, mușcând din el, n-avem certitudinea că am făcut rost de-un echilibru. Poate și cei doi au consumat un fruct fals,altfel nu ne-am înverșuna atâta,nu ne-am folosi trupurile, gurile, urechile și toate celelalte pentru a ne distruge nervii unii altora. Iar apoi, convinși că ne-am înrăit peste măsură, să ne punem pe bocit și pe cerut scuze în stânga și-n dreapta și, după o recoltă corespunză-toare, să mergem liniștiți acasă unde facem dragoste cu soția, amanta sau femeia aproapelui. Asta ca să fim siguri că n-am ieșit din „rândul lumii”.

Trăim într-o țară plăcută, pe un continent plăcut, într-o lume plăcută. Raportul de forțe e înspăimântător: pe un taler al cântarului – omenirea, pe celălalt – Omul. De pe unul se aud vaiete, de pe altul – hohote de râs. Nici una din cele două entități debusolate nu și-a pus vreodată problema alteia care cântărește, care ar putea, cu o greutate falsă, înclina balanța. Astfel, pe lângă cele două tabere, mai apare un personaj. Dar ce, mai avem timp să ne gândim la o a treia prezență? Nu suntem suficienți pentru a forța nota echili-brului? Pentru a crea un surogat al acestei a treia prezențe?

De-am fi mai atenți am observa cum devenim, pe zi ce trece, o civili-zație a deznădejdii. Nu sunt singurul care a remarcat asta dar sunt, azi, pri-mul care se opune tendinței generale. Am ajuns să supraviețuim numai datorită acestei atitudini: ce altceva trezește mai total instinctul de conser-vare? Și mai tolerăm, într-o veselie, tot felul de apologeți ai disperării! În fond, fiind produsul nostru cel mai elaborat, ne place să cocoloșim între noi pe câte-un tânguitor al speciei. Ei sunt etaloanele mersului nostru spre un fel de „înainte”, magaziile noastre de bocete, rezerva noastră de autocom-pătimire. Pe lângă aceștia, serviciile secrete, rețelele teroriste ori sectele cu practici tot mai originale sunt simple jocuri de copii. Să împiedici lumea să dispară ar putea deveni crimă împotriva umanității. Nu este necesar să blocheze cineva sfârșitul, ar fi prea plictisitoare continuarea iar să propui o altă variantă de-a trăi ar trebui să fii cel puțin Hitler.
Totuși, avem încrederea că nu suntem chiar atât de răi. Poate suntem niște bieți neterminați și asta ne face demni de cea mai deznădăjduită spe-ranță: că Dumnezeu ne va înțelege inutilitatea. Ne va șterge cu buretele de pe tabla Judecății de Apoi, ne va băga in corpore în Rai, ca pe o turmă im-becilă a cărei unică realizare este întoarcerea la haos. Toate orgoliile mi-croscopice de care s-au cramponat personalitățile fiecăruia dintre noi să fie singurul lucru bun pe care l-am făcut iar „bun”-ul acesta, ca un om olog, să se târască la nesfârșit pe strada mentală a coborâtorilor din maimuță, nu a creaților de Dumnezeu. Am putea fura liniștiți, minți, culca cu femeia a-proapelui, ucide în voie, însă nu sunt deloc sigur că ar putea fi așa. Am im-presia că, de fapt, suntem mult mai inteligenți și mai capabili să descoperim formule de disculpare. Ce poate însemna jeluirea asta mondială dacă nu o modernă metodă de camuflare?

Suntem cu toții prinși în această neasemuită și jenantă hărțuială. Dacă apare unul care nu-i ca noi, sărim și-l educăm. În scurtă vreme trebuie să se alăture orchestrei care cântă prohodul umanității: încă unul pe care nu-l in-teresează salvarea ei. Păi, să dispară, zic eu: cui folosește o planetă de tân-guitori?
Unii au ajuns la concluzia că Dumnezeu nu ne-a creat după chipul și asemănarea Lui. Dacă mai demult aș fi protestat cu furie, acum sunt rezona-bil: așa ne-a creat, numai că noi L-am trădat, L-am înșelat, L-am bagateli-zat. L-am făcut ca noi.
În aceste condiții, pe masa de disecție a justificării au apărut o serie de bocitori-cheie în jurul cărora gravitează alții mai puțin cheie și în jurul cărora se învârt blestematele de clase sociale. Ca să poți vedea aceste cara-ghioase rotații nu trebuie decât să te apleci puțin peste prispa unei case țără-nești. Orășenii pot folosi beția în localuri ieftine în care jelaniile pot căpăta nuanțe violente iar banii se pot roti nestânjeniți prin mii de buzunare. Sigur, acestea sunt referințe provizorii. Ca să fii altfel, nu te poți pregăti în facul-tăți - nici nu există Facultăți de Fiut Altfel. Trebuie să te naști cu doaga bo-citului lipsă.

Fiecare este la discreția altuia. Înconjurat de societate e ca și cum ai dormi într-un oraș necunoscut și sute de țânțari s-ar hrăni din somnul tău. Și eu sunt la discreția vampirilor, sunt furat metodic, planificat. Celorlalți li se pare normal ca eu să scriu și ei să se bucure de ceva pentru care plătesc prea puțin sau deloc.Dar s-ar putea să-mi placă să fiu furat,constat acum, în chiar clipa asta, altfel de ce nu mă opresc din scris? Motivații ar fi destule și pri-ma care-mi vine-n minte este că nu pot lăsa baltă și neexploatată planeta as-ta de băbuțe gălăgioase care mereu vor găsi ceva de condus pe ultimul drum. Să vezi frumusețe de bocete, tânguiri sofisticate pe măsura „ceva”-u-lui, jelanii înălțătoare și țipete îndurerate! Cum să pleci de la un asemenea spectacol?
LECTURÃ OBLIGATORIE: Trăiești uneori niște stări fără rezul-tat, niște momente ce n-ar trebui să existe. Îmi amintesc de un bărbat matur și însurat, pe vremea când eram elev. Am mâncat la aceeași masă, în bucă-tăria lui, cu fetița lui, iar după, l-am privit cum fuma în camera alăturată li-niștit, tolănit pe canapea, ascultând muzică simfonică. M-am simțit zdrobit, umilit de rezultatul realizărilor acestuia. Ani în șir m-am zbătut să transform viața mea într-o astfel de imagine și când eram pe punctul de-a reuși, am a-flat că femeia sa a comis un adulter urmat, inevitabil, de despărțire. Am a-bandonat rapid totul, speriat de reversul medaliei.
De aceea spun că starea de-atunci, din adolescență, n-a avut rezultat dar mi-a mâncat o grămadă de vreme. Starea următoare nu poate fi decât aș-teptarea să-ți crească unghiile ca să te poți zgâria pe față în voie. Ceea ce am și făcut.

De multe ori, în mijlocul unei mari fericiri se petrece dezastrul. Din centrul sferic al preaplinului pornește clivajul. Părăsit, nu mai ai timp să te întrebi ce-i cu vinul care miroase a pucioasă, ce-i cu pașii pe care-i donezi unor trasee întâmplătoare. În mijlocul desfrâului general nimerești, picioa-rele ți se infectează cu lepra îndoielii. Acum este timpul să apară Iov, să te încurajeze, să-ți ridice moralul. În ultimă instanță, să te apere de cohorta jeluitorilor: cunoscuților, rudelor, prietenilor porniți pe recuperarea, reedu-carea sau ambiționarea ta.
Și deodată apare cineva care disciplinează motivele ăstora.
Cum să nu rămâi încremenit în fața acestei evidențe? Cum să nu în-lemnești când vezi că „cineva”-ul acesta nu seamănă cu Iov? Cum?, când vezi ridicola ceată bine intenționată transformându-se într-o blândă turmă de oițe ale Domnului, care de care mai perfect recuperată, mai încurajator echilibrată, mai pentru totdeauna reeducată? Și fiecare poartă, sub lâna ne-tunsă de la Cristos încoace, câte o Biblie tipărită pe înțelesul propriu.
LECTURÃ OBLIGATORIE: Numai la una ca asta nu se aștepta Dumnezeu, să-I scăpăm de sub control. A dotat omenirea cu legi și sfaturi pe care, urmându-le, n-ar mai fi ajuns să țipe astăzi ca din gură de șarpe: prosperitate, pace, egalitate, pâine, fraternitate, stop poluării ș.a.m.d. De fapt, cine ne poate obliga să fim fericiți? Noi vrem să suferim, să avem par-te de chinuri, să fim măcinați de confuzii. Suferim în masă de mania perse-cuției, veșnic în vogă. Dumnezeu, probabil, ne privește nedumerit: când am reușit să evoluăm atât, cum de este posibil să devii dintr-un Adam cât de cât demn, o creatură estetic înlăcrimată? Am reușit să-L dezarmăm și pe El.
Știm bine că nimeni nu va rezolva problemele păcii, prosperității, e-galității ș.a.m.d., de aceea strigăm, suferim, iar unii, exagerând, se lasă o-morâți și sunt denumiți martiri. Încă un amănunt care mă oripilează: nimă-nui nu-i pasă de ridicolul acestei cutezătoare renunțări.
Astfel, în cele câteva luni petrecute cu Ea pe munte (eu - muncitor fo-restier, Ea - pictoriță) a trebuit să creeze starea de tortură. Într-o zi, în timp ce mă luptam cu metrii cubi solicitați în adresele soioase „de la centru”, a făcut sex cu individul șters, ochelarist și burtos care ne aducea salariile. Ca un argument la cele spuse mai înainte: mi-a povestit cu lux de amănunte to-tul, a insistat în fel și fel de procese de conștiință, se autoflagela, mă chinu-ia: „M-a mușcat de un sân, uite, îi lipsea un dinte în partea stângă, m-a pe-netrat brutal, a terminat repede, m-a părăsit strălucind de satisfacție, am plâns în hohote.”
Mi s-a făcut scârbă. Mi-au trebuit câțiva ani buni să înțeleg că în om există o sete naturală de suferință, că fiecare ființă are nevoie de o doză mai mare sau mai mică. Preaplinul de fericire ucide, ne face vulnerabili - tortura ne imunizează, ne plasează pe terenuri sigure. Dacă n-am avea această ten-dință am înnebuni.
Este preferabilă unei lumi alienate, una însuflețită de mania perse-cuției.

Încă ne chinuim să aflăm dacă diavolul a fost aruncat pe pământ odată cu Adam și Eva sau era deja acolo, așteptându-i. Ne întrebăm încă ce fel de Biblie e aceea care interzice „a se fura” sau „vinde” sau „ținea în mâinile lui” un om, sub incidența pedepsei capitale, și în același timp te oprește a nu pofti la „robul sau roaba aproapelui”. „Însoțirile nelegiuite” sunt de ase-menea interzise, dar nicăieri nu ni se explică originea omenirii lăsată, după uciderea lui Abel, în mâinile unui Adam discutabil, a unei Eve neputincioa-se și a unui Cain ulcerat de remușcări. Numărul învățătorilor scade perma-nent, învins de valul noilor ucenici care se visează maeștri.
Din această cauză și pentru că vedem cât de inutile par toate din pozi-ția de Dumnezeu, bocim pe rupte. Conferențiem pe rupte și pe la tot felul de întruniri științifice internaționale despre noile ipoteze care „vor clarifica”, „vor limpezi”, „vor aduce argumente solide” etc.
Iar după o zi de dezbateri, ne retragem în camera unui hotel de lux, cerem șampania, gustarea și femeia, ne îmbăiem pentru o noapte de desfrâu și brusc, printre cearșafurile mototolite, începem să plângem: suntem bă-trâni, fleșcăiți, miopi, cu un picior în groapă. Impotenți.

Dumnezeu este o entitate naivă. Îl putem seduce în fiecare clipă prin liberul nostru arbitru, prin jelania noastră cea mai înaltă: Bach, Händel, Vi-valdi, Chopin, Liszt. Rămâne un mereu înșelat, un mereu pus să inspire pra-ful halucinogen din palma celui cu pistolul în buzunar.Poate pentru că-i dro-gat cu astfel de reprezentări, nu-și încheie socotelile cu noi decât părăsin-du-ne.Și noi,din cauză că-L credem narcotizat, ne batem joc de viețile noas-tre, oferindu-le ca demenții clipei când, dezmeticiți, trecem la stadiul de bo-citori.
LECTURÃ OBLIGATORIE: Se spune că orice revoluție trebuie să schimbe, să imprime blocului social în care apare, realitățile altor visuri. La noi (românii, n.a.) revoluția (din 1989, n.a.), în spiritul docilității noastre ca popor (așteptăm să se umple paharul) s-a transformat rapid în ceea ce ana-liștii politici au numit o vreme „restaurație” iar apoi „haos economic”. În cursa spre „europenism”, spre „occidentalism”, ne-am pierdut intelectualii, adevărații studenți, oamenii de cultură. Crosul supraviețuirii n-a fost însă a-bandonat de buticari, agramați, semidocți. Axele acestui început de mileniu sunt bișnița, corupția, minciuna ce-au reușit să impună ritmul unui nou re-gulament la scară planetară.
Și Ea, lucrând la un chioșc pe post de vânzătoare de mărunțișuri se gân-dea: „Ce-ar fi dacă pe farfurioara din fața ghișeului, în care pun restul di-verșilor cumpărători, aș pune un bilet pe care aș scrie: CUCU? De pe o ladă cu sticle de suc i-am aprobat intenția. A pus biletul și-am așteptat. Amân-doi. A venit primul cumpărător, prototipul muncitorului în fabrică, a citit in-trigat mesajul în timp ce Ea se prefăcea că studiază niște coli pline de cifre.
- Domniță, a îndrăznit într-o vreme cu voce groasă, pentru a-și ascun-de timiditatea, încurcătura, începutul de iritare, nehotărârea, faptul că nu în-țelegea ce-i aia „CUCU” și cui i se adresa.
Ea l-a privit confirmându-i cu seriozitate, cu o ușoară aplecare a capu-lui și o abia perceptibilă ridicare a sprâncenelor: CUCU. Bietul om a plecat aiurit, privind speriat în urmă, de parcă l-ar fi văzut pe ucigă-l toaca.
- N-ai jucat cinstit, am spus după ce momentul s-a consumat. De ce-ai plusat?
- Pentru că idiotul a reacționat prea banal, a spus Ea.
Am sfătuit-o să nu mai repete experiența, că-și va pierde clienții și vai de salariul Ei va fi, căci era plătită în funcție de vânzări.
Nu m-a ascultat și după vreo două săptămâni am văzut-o în compania unor rockeri, bând cot la cot cu ei, vodcă amestecată cu bere. Ar fi trebuit să-i trag niște palme dar n-am putut interveni atât de brutal într-un destin.

Am învins natura, i-am exterminat pe primitivii din junglă, am civili-zat forțat credințele barbare. Praf și pulbere s-a ales de toate pe unde-am tre-cut cu reforma rațiunii noastre, numai pe bunul Dumnezeu nu L-am putut învinge, nu L-am putut ucide sau civiliza. Ne sfidează cu nepăsarea lui stri-gătoare la cer (care, culmea! în contra tuturor științelor, îi aparține) față de bunele noastre intenții de asimilare. Și pentru că suntem atât de neputin-cioși, bocim.
Seara, după ce ne bem laptele fierbinte afară, pe lavița unei cabane dintr-un ținut muntos, în liniștea deodată prea agresivă, ne uităm cu ciudă la stele: de ce nu putem controla totul? Acest orgoliu, ca o jucărie refuzată u-nui copil, ne bosumflă. Dintr-o dată vedem cât de amăgitoare sunt reîncar-nările, puterile paranormale, spiritismul. Deposedați de micile noastre spe-ranțe că suntem altfel, ne deplângem condiția.
După week-end-ul pe munte, revenim în societate ca să ne batem, ca tot omul, cu pumnul în piept. Apoi, în următorul sfârșit de săptămână, nea-vând bani pentru altă ieșire pe munte, mergem la biserică unde, împreună cu societatea pumnului în piept timp de șase zile, bocim și ne spovedim.
Din păcate, pe nimeni nu interesează cucernicia noastră din cea de-a șaptea zi. Iar acesta-i alt motiv excepțional pentru a ne văita în următoarea duminică.

Există lucruri care prin simpla lor utilitate te aduc la disperare. Există și altele care te pot reconforta. Cel mai greu este momentul când și unele și altele devin neutre. Un tablou pe care-l iubești, de pildă, pe care l-ai cumpă-rat cu multe sacrificii, poate deveni un leit-motiv al deznădejdii. Astfel, pre-supusa „civilizare” cu obiecte care de care mai inutile va deveni, în incuba-torul acestui nou mileniu, cornul unei periculoase abundențe. Poate de aceea este Dumnezeu atât de nedumerit: ce nevoie avem de mochete sau aspira-toare? Exagerând puțin, cum am putea noi echivala sacrificiul Fiului Său? Răstignind-o pe Eva?
Și adormind cu acest gând înfipt în condiția noastră socială, scrâșnim în somnul din a doua parte a nopții iar unii dintre noi, mai slabi de înger, plâng: nici somnul nu ne e curat, ci un triumfător și neiertător bocet.

Au apărut în aceste timpuri ale saturației sute de științe noi, de noi în-deletniciri și obsesii. Cum se constituie o gloată de indivizi dezorientați, cum apare o știință, un curent, un partid, o asociație, un club, o ligă, o tabă-ră, „un” sau „o” care îi dă țel. Nimeni n-are voie să scape din angrenaj deoa-rece s-a dovedit că buturugile mici sunt cele care creează marile probleme. Contemporan cu cele mai înalte visuri despre bine și frumos, n-ai voie să fii singur. Dacă reziști presiunilor societății ce îți vrea cu tot dinadinsul „binele și frumosul”, se găsește urgent un domeniu care să te înregimenteze, să te adapteze „colectiv”-ului. (Nici marii izolați n-au scăpat.)
E clar că toată lumea trebuie să-și câștige cumva existența, chiar și tagma, pardon, „colectiv”-ul hoților, ucigașilor, cerșetorilor, așa că singur nu poți rămâne nicicum în mediul populat de „binele și frumosul” și „nor-malul” societății. Toată lumea trebuie să aștepte Apocalipsa în ordine și dis-ciplină. Pregătiți cu toții să acționeze conform planului. În fond, ce să facă în fața ploii de foc? Răspunsul este unic: să bocească.
LECTURÃ OBLIGATORIE: Ce le mai place oamenilor proprie-tatea particulară, avutul personal, rezonanțele pronumelor posesive! Mă în-treb ce i-a apucat de s-au împărțit în țări, orașe, județe, districte, regiuni, sa-te, cătune, de ce fiecare dintre noi simte nevoia unei bucăți de pământ a lui, grădina lui, livada lui: cu acte care să-l ateste ca proprietar absolut. Vine un regim politic și face praf delimitările. Vine altul care se chinuie, ca un bez-metic, să le refacă. Vine al treilea și distruge munca precedentului și tot așa, până la sfârșitul lumii, deoarece ne place să ne jucăm numai cu treburi gra-ve, cum ar fi mormintele noastre.

Pentru tot felul de greșeli pe care le facem și pentru tot felul de neno-rociri care se abat peste capetele noastre pătrate, găsim imediat justificări. Suntem capabili să ne dezvinovățim cu o acuratețe pe care Iisus, în clipa condamnării sau a execuției, n-a crezut că e necesar s-o ia în serios. De la El încoace am dedus că toate au explicație. Orice crimă poate fi trecută prin filtrul circumstanțelor atenuante care, bineînțeles, se înmulțesc una din alta, până se atenuează de tot delictul și se ajunge a crede că n-a existat nici un fel de crimă. În consecință, nici represaliile nu-și mai au locul și se trece la etapa următoare: reabilitarea.

N-ai dreptul să fii singur nici un moment, cum spuneam. Dacă te în-căpățânezi să încerci, poți crea o singurătate-kitsch, un surogat, un paliativ artificial. Ca și cum societatea ți-ar tolera fixurile, fluturii din capul tău di-ferit de pătrățosul model comun. În prealabil însă, trebuie să depui o cerere la secretariatul societății. Șefii ei, în mod ierarhic, trebuie să-ți pună ștampi-le și semnături (cu tot ceea ce ține de ele) și după o vreme, când pofta de-a fi singur ți-a dispărut, să primești aprobarea. Sigur, condiționată: să-ți pui șosete curate și periuța de dinți, să oprești lumina, apa și gazul, să-ți iei ră-mas bun cu buchete de flori și felicitări amabile, să nu uiți de aia și ailaltă. Deci nu putem fi singuri, trebuie să ne plătim impozitele la stat, altfel n-am mai fi contribuabili și ni s-ar retrage dreptul de cetățean, ceea ce înseamnă: adio vot, adio libertate a expresiei, adio bătut cu pumnul în masă, adio „e-xercitarea drepturilor cetățenești”. Ce înseamnă asta? Pușcărie. Nu-i un ex-celent motiv de văicăreală?

Imaginez un guvern care ar arde public toate legile, ordonanțele, cons-tituția, codul juridic, tot amalgamul ăsta zăpăcitor. Bun, de-acum nu mai au valoare parametrii judecății noastre, să spună, acum ne ghidăm după Cele Zece Porunci. Þi se spune să nu furi, nu fura. Să nu ucizi - nu ucide. Să nu poftești femeia aproapelui tău - nu pofti ș.a.m.d. Atât.Să nu se precizeze pe-deapsa celui care va călca strâmb. Să rămână în aer conceptul de justiție.
S-ar face dintr-o dată liniște ca la-nceputul lumii, toți infractorii s-ar bloca în stupefianța acestui fapt nemaiîntâlnit. Neștiind ce-i așteaptă, cum și care ar fi pedeapsa - n-ar recidiva.
Din păcate, aplicarea acestui proiect este imposibilă. În ultimă instan-ță, societatea ar răsturna guvernul.
(...)
... , să cânți pentru bietele lor percepții de matahale proaste iar ei să te lase să pleci, fascinați. Să-l auzi pe unul în urma ta: „Ãsta-i un Artist”. Să afli că, în lumea strivită de pietre-le de moară ale erorilor, pumnul este o lege inutilă. Să-ți spui că totuși ace-la-i orașul tău, spațiul tău vital și acolo, un lucru mai rău decât moartea nu ți se poate întâmpla.



Partea a II-a
AȘTEPTÃTORUL

Motto: „Cine poate porunci, cine prin natura lui e stăpân... acela nu se uită la contracte! Cu asemenea ființe nu se con-tractează; ele vin ca hazardul, fără motiv, fără rațiune, fără șovăire, fără pretext și, întocmai ca trăsnetul, prea îngrozitor, prea repede, prea cu totul altfel pentru a fi mă-car timp să le urască cineva”.
Nietzsche

DIALOG PREGÃTITOR

OMUL: Nu suntem o lume bolnavă, suntem o biată specie care a vrut să fie mai importantă decât Creatorul ei. Ne-am îndepărtat de Dumnezeu și iată unde-am ajuns: hărțuiți din toate părțile de aproapele nostru, pe care ar fi trebuit să-l iubim ca pe noi înșine. Sute de înțelepți au încercat să ne abată de la inexplicabila noastră rătăcire iar noi ce-am făcut? i-am izolat, i-am lă-sat să moară fără a-i fi ascultat măcar cu o brumă de seriozitate, dacă nu cu luciditate.
AȘTEPTÃTORUL: Fauna terestră s-a îmbogățit în timp cu homo-sexuali, lesbiene, onaniști, exhibiționiști și alte exemplare descreierate. Până unde poate urca destrăbălarea? S-au elaborat tot felul de documente referi-toare la relația sexuală, cunoașteți tehnici orientale de obținere a satisfacției fizice. Specialiștii în domeniu au uitat însă că oamenii sunt inventivi, gata oricând să se abandoneze unei idei trăsnite. Suprema lor datorie este satisfa-cerea simțurilor, nu mai contează cu ce preț.
Cine a spus că există corelații între spiritual, astral, fizic, eteric? Simple speculații.
OMUL: Nu-ți dai seama cât îți iubești mama, soția sau copilul decât atunci când un sistem politic ți-i interzic. Pentru ce să-i pierzi? Câți dintre cei pentru care te-ai sacrificat ar putea măcar imaginar înțelege gestul tău? Germania untului și România salamului...
AȘTEPTÃTORUL: Și-au garnisit pereții cu rafturi pline de nume mari, s-au specializat în tot ce-a putut imagina biata lor cunoaștere! Teoria elite-lor? Un joc grotesc al fanteziei și orgoliului. E foarte ușor să devii un nume, greu e să scapi de sub influența lui. Când rezonanța în straturile sociale atin-ge o anumită frecvență ești supus interpelărilor, ți se cer detalii și opinii în o mie de situații, trebuie să primești ziariști și oameni politici, să accepți Pre-miul Nobel și traducerea în alte limbi... Te învârți ca un zar într-un cerc de idei care de care mai aberante. Pentru o frază idioată rostită în prezența cui nu trebuie, numele tău este târât în fața tribunalului. De pătimit, pătimești cu ce ai și tu material: trupul.
Nu mai vreau să aud de scopuri nobile, dizidențe, lupte pentru cauze drepte! Teoretic, orice acțiune este dreaptă, de la jefuirea unei bănci la sluj-bele popilor: depinde numai de poziția din care privești lucrurile.
Eu nu caut binele, eu trăiesc în virtutea inerției, ar trebui să strige ma-rii voștri înțelepți. N-am de gând să mor cu demnitate, să-mi bat joc și de a-cest ultim atribut divin, să spună. La naiba cu toți filozofii, poeții, inventatorii, campionii, funcționarii - toată șleahta asta de traiectorii care intersectează zilnic destinul meu!, să spună.
Crezi că vor avea curajul să facă asta?
RÃSPUNS PERSONAL: Nu. Dovadă că tu nu ești un accident ci un rezultat al tot mai îndepărtatei verticalități umane. Să-ți povestesc ceva: mai demult, am rămas blocat, o noapte, într-o gară, n-aveam legătură decât di-mineața. Mă temeam să adorm, puteam fi jefuit. Am băut câteva cafele la un non stop apropiat și am hotărât să rămân afară, pe o bancă în fața gării. În fața mea era o garnitură de trenuri. În vagoane, derbedeii orașului și șme-cherii gării făceau sex cu târfele lor, unele venite de la sute de kilometri de-părtare. Presupun că în permanență era așa, sub privirile oblăduitoare ale polițiștilor și a șefului de stație. A început ploaia, peronul s-a umplut de broaște. Dintr-un vagon au coborât un individ negricios și o fătucă îmbrăca-tă sumar, s-au îndreptat spre non stop. Îmi era dor de femeia mea și mă în-trebam de ce numai în absența ei se petrec în mine metabolisme atât de ciu-date cum ar fi dorul. În noaptea aceea, discernământul meu fabulos a capo-tat jalnic. Imaginează-ți, eu singur pe o bancă, mai mulți indivizi călărindu-se prin vagoane, o muzică agresivă, eu într-o gară, deși trebuia să fiu într-o cu totul altă parte, o bufniță a început să țipe odată cu doi-trei cocoși... La un moment dat, din vagoane au început să coboare tot mai multe cupluri. O-bosiți cu toții, unii clătinându-se. Se uitau la mine curioși, polițiștii le-au spus probabil ce căutam în perimetrul nopții lor. Câțiva câini au început să se agite, deranjați de zgomotul ușilor trântite. O vreme a fost liniște, vacar-mul planetar își pregătea intervenția superioară: câinii, broaștele, buha, co-coșii, zgomotul aripilor unui fluture cap-de-mort care se învârtea în jurul meu și peste toate - muzica rapp de la non stop.
M-am ridicat și am făcut câțiva pași. Din partea opusă peronului ve-neau doi bătrâni, un el și o ea, vorbind tare, cum le place bătrânilor, dimi-neața devreme. Și deodată mi-am dat seama că toate clădirile gărilor pe care le-am văzut în trecerea mea prin această regiune erau identice. Parcă ar fi fost create de același arhitect. Iată, mi-am spus, oamenii trăiesc într-o unita-te fixă dar nu-i interesează, fac sex prin vagoane, se duc la bar sau la servi-ciu, până și plecările care i-ar putea scoate din sistem le sunt identice. Con-trolate. Cum să reacționezi vreodată altfel decât ești programat? Și mai ales, cine este programatorul care a lucrat atât de fin încât oamenilor li se pare că totul decurge firesc? A trecut multă vreme până am aflat răspunsul.
AȘTEPTÃTORUL: Și care-i?
RÃSPUNS PERSONAL: Omul. Omul care și-a făurit singur acest cul-cuș psihic pufos și călduț ce-l scutește de complicații și-i permite să funcțio-neze la întâmplare. Așa că nu te aștepta de la nici o categorie socială la ges-turi inverse. Cu toții sunt prinși în teascul celui mai înspăimântător perpe-tuum mobile: ei sunt piesele acestei mașinării infernale.
AȘTEPTÃTORUL: Interesant, îmi conștientizez apariția abia acum, când nu se mai poate schimba nimic.În lipsa altor distracții, vă inventați me-reu științe noi și apoi le oferiți maselor, să aibă ocupație. Am auzit că a apă-rut încă una: ecosofia. Tipul care-a emanat-o mi s-a părut, în timp ce-i făcea apologia, un bătrân scrântit și obositor. În atmosfera psihozei mondiale, oa-menii sunt predispuși obscurității. Aceste fecundații nepotrivite sau interfe-rențe demente dau impresia unor spasme de neputință.
OMUL: În toate domeniile-i așa. Iată unul pe care-l știu mai bine: când s-a mai pomenit o amestecare atât de confuză a artelor, care ar trebui să tragă după ele moralitatea socială?Acesta ar fi de fapt „gradul zero al cul-turii”, cum a scris mai demult despre mine un gazetar dezlănțuit, faptul că se poate opta, se cere chiar, imperativ, opțiunea pentru axa plus infinitului sau cealaltă.
AȘTEPTÃTORUL: Forfotiți unii în jurul altora, ați omogenizat totul, nu mai aveți vârfuri. Ce-i de făcut?
OMUL: Prezența ta este semnul că mai e posibilă întoarcerea. Ai în față cât vezi cu ochii omenirea care, cum dă de greu, începe să bocească, aș-teptând ajutor și uneori chiar lipsindu-se de el, atât de mult îi place să sufe-re. Tu mai poți salva ce poate fi iertat.


Partea I

MOTIVAÞIE: Am încercat pe toate căile cinstite să fiu om. Mi-am dorit lucruri imperios necesare unei ființe gânditoare și n-am reușit să le obțin. N-ai luptat îndeajuns, mi s-ar putea reproșa. Adică n-am fost îndea-juns de hoț, mincinos, criminal sau traficant de conștiințe. N-am vrut să-mi mulez existența pe aceste coordonate murdare iar societatea m-a eliminat pe considerentul că stau în calea viitorului ei bezmetic.
Din această cauză, din râsetele batjocoritoare ale semenilor care-și țin în bănci sau în sertare cu funduri duble reușita adaptării, din epitetele stupefiante cu care m-au gratulat, din densitatea depresivilor lumii m-am născut eu, AȘTEPTÃTORUL.

Aș fi o pierdere pentru Dumnezeu, dacă aș apărea în timpurile acestea ca scriitor. Eu sunt profet și nimic mai mult; de aceea folosesc puterea de Așteptător al Apocalipsei: pentru a pedepsi. În fond, asta reprezintă și rân-durile de față, o sancțiune. Aștept curios reacția mulțimii care-mi va cere răstignirea: va avea curajul s-o facă? Iar dacă da (pentru că în grilele logicii umane o experiență în domeniul uciderii este un punct câștigat), replica va fi pe măsură: ce-ați zice de câteva miliarde de cruci pe care să fie răstignită omenirea și printre ele să mă plimb eu, călăul, Așteptătorul? Să pot privi în liniște și pace drăgălașa dumneavoastră atârnare?

Cartea de față va fi în curând căutată de toată suflarea planetei. Se vor trage tiraje imense în toate limbile pământului. Spaima că profeția mea ar putea fi adevărată va ucide toate speranțele. Voi primi scrisori din toate col-țurile lumii, pentru a detalia condițiile iertării. Voi fi obligat să angajez tot mai mulți oameni pentru traducere, tipărire, expediere, difuzare. Voi sfârși treaba atunci când toate miliardele acestea inconștiente vor fi angajatele me-le.Cred că voi fi foarte bătrân și înainte de-a muri,voi fi nevoit să anunț Ma-rea Judecată. Va fi suficient pentru ca omenirea să facă stânga-mprejur. A-poi, vor urma cei o mie de ani de pace.

Majoritatea scrierilor apar din orgoliu. Nu se mai tipăresc volume născute din idee ci monstruozități ale mândriei, ale ordinarei îngenunchieri în masă. Pentru a exmatricula această înverșunată eroare, pentru a milogi o presupusă luciditate a omenirii, de aceea exist eu, Așteptătorul.
Eu nu m-am târguit cu Dumnezeu în ce privește lumea, eu am accep-tat verdictul: rași de pe fața pământului.Ce milă să ai față de o civilizație ca-re a reușit să evalueze un Creator inestimabil? Cum să faci pe avocatul a-părării când banii (ochiul dracului) au făcut din reperele normale niște cățe-luși buni de dat din coadă la primul foșnet al dolarului?
Să te rogi pentru iertarea lumii înseamnă să fii smintit. Care creator acceptă să fie înjurat și hulit la nesfârșit? De la Hristos încoace, știința de bază a omenirii a fost demonstrarea inutilității sau inexistenței lui Dumne-zeu. E cazul să vină să judece, pentru că de la uciderea Fiului Său n-ați făcut altceva decât să-I călcați legile.

Nimic nu mă poate opri să aștept sfârșitul lumii, doar sunt Așteptăto-rul de Apocalipsă, produsul suprem pe care omenirea l-a gestat timp de 2000 de ani și acum, cu un ultim efort, l-a expulzat din uterul ei mizerabil: pentru a-i asista dispariția. Nimic nu mai poate fi salvat sau răscumpărat: pe planeta asta de conspirații cârcotașe nu mai aveți ce face.
M-am născut pentru a profeți ultima suflare a speței. Nu simt nici re-mușcări, nici milă. Am viziunea globului terestru ars de cauterul divin. S-au depășit toate limitele, nici o valoare nu mai poate fi convertită în indulgență papală. Dumnezeu nu poate fi înșelat la nesfârșit iar eu îmi fac datoria de-a înspăimânta pentru ultima dată omenirea. Și o fac dintr-o exagerată bunăvo-ință, pentru că nu-mi arde de glume.

Liberalizarea avortului - cea mai mare crimă. Așa cum s-a putut citi în „Bocitorii”, omul lucrează împotriva propriei continuități. Cine poate ga-ranta că fătul extirpat atât de dezgustător n-ar putea, printr-o colosală desco-perire, salva ce mai poate fi iertat?
Devenind ucigașul creației altuia, trebuie să-ți asumi condamnarea pen-tru genocid. Omorând creația lui Dumnezeu, nu poți fi decât diavolul în pie-le de om. De aceea am spus că această piesă rebutată a facerii lumii – dia-volul - a găsit un incubator nesperat în fotoliile parlamentarilor mondiali.
Visez o zi în care toți doctorii din zilele noastre vor refuza să ucidă pe cineva care nu s-a născut. Până atunci, mie, Așteptătorului, mi-e silă.

Cu siguranță, la Judecata de Apoi veți fi apărați de Isus. Cu blândețea Lui atemporală, va pleda în favoarea escrocilor, bișnițarilor,ucigașilor, a ce-lor care-au mințit, au furat, au curvit, și-au înșelat nevestele ori soții. Numai că hotărârea o va lua Președintele Completului.
Din partea mea, nici o nădejde: eu vreau să văd cum vă topiți, urlând cu ochii cât cepele, vreau să asist la măreața dumneavoastră descărnare.

Cuvintele s-au golit de substanță. Pictura a devenit o farsă, teatrul – o scălâmbăiere grosolană. Muzica este o troacă de minți bolnave, sculptura – o bătaie de joc. Poezia s-a transformat într-o casă de toleranță în care poeți și poete, despuiați și perverși, își fac mendrele, cinematografia – în pistoale, bani, droguri.
Diavolul aproape că s-a instalat definitiv în viitorul omenirii. Doar eu, Așteptătorul, îl mai plesnesc uneori peste râtul bălos. El tace și rabdă.

Numai El mai poate face ordine în omenirea pregătită pentru implo-zie. M-am născut pentru a-I apăra statutul, înainte de A doua venire.

Nu-i ușor să trăiești între acești iremediabil anihilați, devin plictisitori pentru că nu te cred. Un Așteptător nu poate la infinit avertiza și ei la nes-fârșit a-și boci neputințele. Într-un astfel de furnicar dezolant, unde mic-bur-ghezismul seamănă frecvent cu o sirenă a poliției ori spitalului de urgență nu există refugiu. De fiecare dată, oamenii verticali dispar. Poate pentru că nu și-au îndeplinit misiunea, poate pentru că Dumnezeu a greșit alegându-i, liberul lor arbitru epuizându-se în căutări prea modeste.
Ca un rezultat firesc al acestor decantări, plăcile tectonice ale societă-ții au format, prin încrețire, vârful de lance care lipsea: Așteptătorul.

(...)
Partea a V-a

Mă-ntorc și repet: cele mai fecunde efecte ale existenței omului sunt despărțirile. Repet: pe temeliile acestora am creat civilizația. Am să amin-tesc aici teribila despărțire pusă la cale demult, când am agresat activitatea lui Iisus. De-atunci începând, am organizat la scară mică, individuală, trage-dii personale. Trăim într-o cumplită permanență a despărțirii, subzistăm sub genericul renunțării. Preferăm traiectoria nefastă a privirii în pământ, în loc să ridicăm ochii spre Cer. În această clipă a evoluției noastre, se pare că nu-mai Așteptătorul mai are puterea și bun simțul de-a admira înaltul.

Credeam că având la dispoziție tinerețea, o seamă de oameni vor re-condiționa comportamentul uzat al secolului. Am greșit crezându-i iar naivitatea mea, după cum se poate observa, este de-a dreptul omenească. E adevărat, n-am cum opri varianta Așteptătorului: îmi petrec viața încercând să ajung la corecta sa percepție, chiar știind că niciodată nu voi avea tăria de-a suporta tortura aripilor.Iar planeta, în continuare, se învârte, târând spre o gură de canal următoarea
LECTURÃ OBLIGATORIE: Nimeni nu-și mai aduce aminte cum s-a întâmplat. Într-o vreme, unii organizau acolo audiții de jazz, alții – ce-nacluri de poezie. Transformată în bar, pivnița cu pereți din cărămidă în re-lief și arcade rotunjite grosolan a traversat o perioadă incertă în care clienți dubioși cădeau pe sub mese cu tot cu pahare, sticle și cești de cafea. Duhnea a local mizerabil. Într-o toamnă însă, pivnița a fost renovată și redeschisă sub denumirea de „Crama Național”. Primii consumatori au fost rockerii o-rașului. Persecutați de Poliție, au găsit acolo un loc ascuns unde, în fața câ-torva cești de cafea, fumau îndârjiți, înjurau, hohoteau și-și pipăiau fătuțele pline de lanțuri și inele cu cap de mort. Încet-încet, de acest loc al pierzaniei spirituale au aflat studenții, tinerii extremiști de dreapta, adolescenții cu ve-leități literare, scriitorii ratați și scriitorii în devenire. O gașcă pestriță și gă-lăgioasă, de parcă acolo ar fi fost punctul nevralgic al orașului pus cu botul pe labe după funestul an 1992. Indivizi haotici și nervoși părăseau fauna pentru o vreme iar când reveneau, își lansau cărțile de poezie ori eseuri re-voltate, în ambianța neprotocolară, strigătoare la Cer. Diverșii bătrâiori cu funcții de răspundere dezaprobau public această evadare a „tineretului studi-os”, înclinat mai mult spre răsturnarea ordinii sociale decât spre consolida-rea ei. „Dezaxații” se mulțumeau să rânjească disprețuitor, să-și bea vinul fiert din cănile și ulcioarele de lut, să fumeze mult și să vorbească despre Dali. Se simțeau bine cu libertatea de-a cleveti.

Ultima parte

Sunt un anonim într-o țară anonimă, în general indiferentă sau cu-noscută, istoric vorbind, doar datorită ultimilor ei conducători, de la primul război mondial încoace. Ar fi ridicol să mă bat cu cărămida-n piept în fața acestor fronturi comune planetare care au de-și pus prea multe bețe-n roate unul altuia pentru a mai avea timp să-mi remarce spațiul.
Aria întrebărilor mele a cuprins și acordarea premiilor Nobel iar un erudit pe care-l respect și-l respectă întreaga sarabandă de hiper-culturali și super-elite, într-un rar acces de sinceritate, m-a dumirit: „Totul este să ai re-lații, să nu te întrebi ce fac oamenii pretinselor țări libere. Toate sunt un fel de comunism extins la scară mondială, altfel n-ar fi atât de simplu să minți și să fii crezut de o omenire conștientă că este înșelată”(acel erudit a murit fără a ști că-i venise vremea).
Nu l-am combătut energic dar nici nu m-am aplicat pe afirmațiile lui. Știam că gesturile noastre, de la manipularea banilor până la intervenția umană în ierarhiile Bisericii au fost pavate cu sângele lui Cristos. Afirmând așa ceva, tone de pământ au căzut pe capetele ghilotinate ale inoportunilor ca mine. Ne place să credem că am evoluat, ceea ce este adevărat, numai că în sens invers: fosta Inchiziție s-a diversificat în servicii secrete, cabalistica e un rafinament ocult banalizat pe toate posturile TV,Cezar, Alexandru, Na-poleon, Hitler, Stalin s-au multiplicat și au devenit atât de mulți încât nu mai poți face un pas pe stradă fără să fii interpelat cu superioritate de un ac-tual sau viitor lider care apără tot felul de bazaconii (sau chiar luptă împotri-va a ceva ce ei denumesc „inuman” sau „anormal”). Rugul foștilor eretici și-a vărsat conținutul în recipientul progresului, sunt pline de flăcări scaune-le electrice, execuțiile la zid și injecțiile letale. Frumusețea trupului ome-nesc este ucisă de imobilitatea manechinelor și de aparatura sexuală tot mai sofisticată: nu ne mai suntem suficienți.
Paradoxal, cum se schimbă un regim politic – cum apar miile de lup-tători ilegaliști iar suferinzii de ieri nu-și mai aduc aminte de trădare, o ne-maipomenită și decisivă reiterare în care votul de blam al iertării a primit ștampila permanentei excluderi.
Suntem la mâna omului iar el cere condamnarea noastră la moarte. Trebuia să apară, din teritoriul sacru al AND-ului uman, printr-o naștere normală și puturoasă, cineva care nu poate fi nici înduplecat, nici eliminat. Un neașteptat concurs de împrejurări l-a botezat, pentru totdeauna, Aștep-tător. Poate că această particularitate esențială va dărui noului mileniu o emblemă mai puternică decât puternicii lumii.

Îmi amintesc a mia oară de iertare dar sunt depășit, iertarea s-a do-vedit a fi un criteriu inuman de clasificare a greșelii. Acest sentiment nu tre-zește nimic în om, mai mult, adoarme și ce era. Așteptătorul nu crede că iertarea este „inumană”, ci că este Dumnezeiască. Iar noi, fiecare, devenim divini când reușim să asimilăm doar una – atât – una din Poruncile primite de Moise. Porunca aceea atât de valabilă încât suntem îngroziți de exac-titatea ei, sună așa: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”.
Dacă ne-am gândi atent, am afla că nu mai era nevoie de celelalte.

Motto: „Dumnezeu ne pu-ne în suflet fiecăruia, câte o între-bare. Nu știu să răspund decât celei care mi se pune mie.”
Petru Dumitriu

Nici un cuvânt al acestei cărți nu este întâmplător. Cu diferența că, față de societatea ce preferă intimitatea când are de dat socoteală, răspunsul meu este public. Îmi scriu cărțile cu responsabilitate și curaj. Nu mai am ni-mic de pierdut, chiar viața mea face parte dintr-un plan de reeducare a ome-nirii.
Uneori, pentru că știu ce înseamnă întunericul și tăcerea, ascult sin-gur un recital de orgă, un disc vechi, înregistrat într-o biserică săsească din Transilvania. Johann Sebastian Bach și Dietrich Bextehude: afară ninge. Discut cu Dumnezeu, mai precis eu întreb și El răspunde. Iar tuburile orgii sunt ca niște suflete ce-și caută rațiunea de-a fi și, găsind-o, izbucnesc feri-cite în sunete luminoase.
Apoi urmează un alt timp, lung, în care cuvintele răspunsului meu nu sunt întâmplătoare: sunt argumentele unui plan pe care nici eu nu-l cu-nosc, în acest moment, în întregime.
8 iulie 1994

SFÂRȘIT





Ș