Să-ți spun cum a fost.

Îmi răsună în minte acele cuvintele neînțelese atunci, în vremea când încă nu eram: ’Ai uitat sarea, bărbate..., o să iasă băiatul nesărat!’

Mai târziu am știut, erau cuvintele mamei, plânsul ei de început.

Ai mei locuiau în mahalaua din capătul orașului București, într-un demisol de casă veche, o cameră în care se gătea pe un fel de plită așezată în colț, lângă fereastră. Aveau grădină și pomi înalți în spate, departe spre gard, erau flori peste tot și mai era o proprietară grasă care mă tot săruta pe obraji.

Pe mama o speriau furtunile de vară, cele iscate din nimic. Mereu îl punea pe tata să înfigă toporul în livadă, în rana pământului uscat de secetă, apoi să împrăștie un pumn de sare pe muchia lui. Să soarbă fulgerele și să le ducă înăuntru, să nu lovească pomii roditori sau casa bătrânească. Toporul tatei mai avea un tâlc: mă veghea de sperietură, stingea cu siguranță spaima fulgerelor din ochii mei albaștri. Iar sarea…, sarea nu trebuia s-o uite niciodată tata!

Într-o noapte de primăvară mamei i-a fost rău, o durea mijlocul și, în interiorul ei, zbaterea devenise teribilă… Știu, era înainte de furtună... ‘Mergi de înfige toporul între cei doi nuci, acolo, în spatele grădinii! Grăbește-te, vine vijelie mare!‘

Și a început furtuna, a venit întâi un vânt puternic, apoi norii grei, grăbiți să coboare din negrul cerului peste casele și copacii înalți. Din când în când lumini albe, roșii, galbene străluceau la orizonturi, iar orchestra tunetelor suna grav, îndepărtat. Apoi norii au venit și mai aproape, vântul s-a oprit pentru câteva secunde și atunci s-a dezlănțuit o ploaie din argint greu. Fulgerele și ecoul tunetelor răsunau în casă, în grădină, în sufletul și mai ales în pântecul mamei.

‘Sarea, bărbate! Ai uitat sarea…’, strigătul mamei acoperise câteva secunde urgia furtunii. A plâns atunci și durerile ei spuneau că băiatul va ieși nesărat…. În noaptea aceea mama a plâns mult... Avea privirea albastră și, când plângea, ochii îi deveneau mai palizi, așa ca și ochii mei astăzi. Și eu am ochii albaștri...

Furtuna a trecut repede, ca orice furtună de primăvară târzie. Mai mult te înfricoșa vântul și șuierul lui, vuiet de nori căzuți peste copaci și acoperișuri de case. A trecut ploaia și cerul s-a eliberat de aburii străini, se întrezăreau deasupra stele. Mama a ieșit din casă, s-a apropiat de teiul bătrân, zgrunțuros din care ieșeau corzi subțiri și elastice de ramuri noi împletite cu frunze mici, aproape verzi. Copacul nu s-a frânt la nicio furtună până-n ziua aceea de douăzeci și opt, și nici după aceea. Troznea îngrozitor în rigiditatea lui, dar nu s-a lăsat doborât. Mama a atins coaja aspră, a dezmierdat-o în felul acela ciudat… ‘Să știi, sub coaja asta se găsește o esență tare, într-o zi ea va ieși la suprafață prin fiecare nod al tulpinei și atunci va mirosi frumos, a tei… Toată lumea va mirosi a tei.‘

Superstițioasă și blândă, așa era mama în tinerețe. Credea în vise și semne. ‘Bărbate, băiatul nostru va fi muncitor și va reuși să răzbată în viață, va fi ordonat, o să aibe viitor mare…‘

După furtună, mama a stat multă vreme lângă teiul cel bătrân. ‘Dimineață trebuie să tai copacul ăsta, să eliberezi esența, s-o lași să iasă! Dacă nu-l tai, băiatul nostru se va îmbolnăvi!‘ așa i-a spus tatei.

Nu, n-au tăiat teiul, el a continuat să se îngroașe în fiecare an fără să-i pese de nimic. Așa cum n-ar trebui nici mie să-mi pese de nimic. Apoi a urmat noaptea de care eu nu-mi amintesc, timpul de după furtună, orele care au durut-o pe mama. Mult după miezul nopții teiului bătrân i-au crescut noi ramuri verzi, mai lungi și mai subțiri ca niciodată…, lăsau să se întrevadă cerul prin firele lor vii…, iar între crengile lui moi a căzut o stea strălucitoare. Þi-am spus, așa sunt stelele atunci când ating prima oară copacul. Iar vuietul luminii a trezit o mierlă, s-a speriat, a dat din aripi și a zburat spre cer cu trupul înmuiat în lumina cea nouă.

Mama a văzut-o de la fereastră, și-a făcut cruce și-a spus rugăciunea aceea tainică, de trei ori. Apoi a adormit în patul mare cu așternuturile albe..., a țipat în somn și s-a trezit când steaua se stingea în ramurile verzi și crude. Se făcea dimineață, iar în pat, lângă ea, se mișca o arătare mică, negricioasă, dădea din mâini, plângea. A atins-o să se convingă dacă păpușa este vie, dacă nu-i cumva un vis, alt vis... ‘Sorin mamă, Sorin!’

Când a răsărit soarele, mama a tăiat doisprezece crenguțe din teiul bătrân și a făcut un nai mic, mic de tot. A strâns totul cu grijă, într-o sfoară specială, găsită în cuibul din care zburase mierla, unde oul își desfăcuse cojile, iar steaua încă se mai zbătea printre fulgii albi și negri...

‘Să nu uiți timpul, Sorin! Când ești părăsit de noroc să mergi în munte, la marginea genunii să-l strigi pe nume’, așa-mi spunea mama. ‘Să nu-ți fie teamă să-l strigi, să-i amintești că trăiești…, mai ales primăvara să-l strigi’.

* * *

- O să mă uiți repede.
- Va rămâne numele tău..., primăvara, brazii vor repeta obsesiv numele tău.
- Dragul meu, dincolo de această duminică, singura de altfel în care ai fost cu adevărat înțelept, nu rămâne nimic din noi.
- Dacă nu vom știi să păstrăm inocența unor gesturi simple, cuvinte… Uite, cum sunt acele ‘bună dimineața!’, ori ‘noapte bună’!
- Ce rost aveau aceste cuvinte?
- Lasă-le, își aveau rostul lor… Să nu uiți niciodată să păstrezi în tine timpul.
- Ce să păstrez?
- Timpul. Uite, chiar acum, în duminica asta înțeleaptă închide ochii și spune după mine: ‘A-cum!’ Hai, închide ochii și strigă: ‘A-cum! A-cuum!'
- Nu, nu știu să strig timpul...
- Doar repetă: ‘A-cum’ – ‘Me-reu’, ‘A-cuum’ – ‘Me-reeeu...'
- Cine răspunde? De unde vine ecoul?
- Nu-i ecou, este chiar el, timpul. Îl auzi? Ne este prieten.
- Câtă vreme ne va rămâne prieten?
- Mereu. Dacă vom știi cum să-l strigăm.
- Și ne va recunoaște? Ne va recunoaște după anii ce vor urma?
- Cu siguranță. Dacă nu-l mințim, dacă vom rămâne sinceri…
- Când voi fi singură, o să-l strig... Oare îmi va răspunde?
- Vei putea să-l strigi?
- Trebuie... Mai ales primăvara, cum ai spus tu.
- Bine, așa să faci. Rămâi cu bine..., te sărut pe frunte, cum fac de-obicei.
- Iar eu te îmbrățișez…