„Asta-i, că trebuie să suferim” – își zise înciudat. „Sufereala asta, vârtelnița suferinței, suferelnița asta, cum mă’sa să-i zic, nu poți scăpa de ea, e în program. Dar nimeni nu ne-a întrebat și pe noi, amărâții, dacă am cerut vreodată…” – bolborosea, șontâcăind ca un apucat, pe străzi.
Dispăru în ceața urât mirositoare, având drept călăuză unică șirul acela nesfârșit de vorbe și gânduri. Vorbe și gânduri care-i șuvoiau din gură: „vârtelnița suferinței, suferelnița asta…”.

Zi mamă, cum l-au omorât pe frate-miu, frate-miu ăla bun, ăl de fu bun până nu-l omorâră…, ăl de l-ai iubit tu mai mult, da’ eu nu m-am supărat, că era cuminte ca o fată, cu glagore la cap, așezat, își făcea planuri de viitor, mamă, nu ca mine, bețivu’ și ratatu’, maestrul combinațiilor proaste, al eșecurilor și al țepelor. De ce-a trebuit să trăiesc tocmai eu, mamă, când tu știi că m-am născut cu un dinte împotriva lumii?
M-au chemat la naștere prea devreme, ca la armată, când dă buzna în miez de noapte sergentul ăla tembel și urlă din toți bojocii: „alaaarmăăăăă!…”
Gol și prematur, păros și ciufut, cu ochii cârpiți, m-am prezentat la raport, că era ordin: „să vii pe lume, ‘nțeles, recrut?! Avem nevoie de tine, carne de tun!”
Pe care lume, mă, că n-am nici un chef, lăsați-mă în pace, ațipisem și eu puțin, nu deranjam pe nimeni. Mă ghemuisem fetal în uter, trăgeam la aghioase plutind în lichidul amniotic, mi se rupe mie de lumea voastră!
Dar voi, nu și nu: „să vii pe lume musai, că ai o misie de îndeplinit, ești trecut în Registru, să nu te pună care cumva necuratu’ să ne faci tocmai acum figura”. I-am dat dracu’ pe toți Ursitorii - că eu am avut ursitori în uniformă maro, cu diagonală, pistol și cizme - i-am dat dracu’ pe toți, și… nu le-am tras clapa.
Le-am tras în schimb un răget sălbatic, urletul de revoltă cu care am ales să vin pe lume, în loc de scâncetul spășit, regulamentar. Am răcnit în așa hal, că Ursitorul șef s-a dat vreo doi pași înapoi, cu sprânceana dreaptă ridicată a mirare și mâna pe tocul pistolului; apoi, sprânceana dreaptă s-a aliniat cu cea stângă, mâna a părăsit cocoașa revolverului, iar cizmele s-au adunat – poc –la un loc: „Răcnet de nota zece! Recrut venit regulamentar pe lume! La baie, apoi dați-i efectele!”
Și mi-ați trântit în brațe niște țoale groase, aspre, care mă rădeau la gât. Oricum, nimeni nu m-a întrebat dacă îmi (con)vin, iar eu, în devălmășia aceea cumplită, cu miile de plozi care urlau în jur cu lacrimi de sânge, prezentându-se goi pușcă la raport, eu, așadar, uitasem să le spun chestia esențială, pe care regret și azi că nu le-am zis-o, deși nu știu dacă Cineva sau ceva ar mai fi putut schimba situația.
Uitasem să le spun: „băi, uite care-i treaba, nu eu am cerut să vin pe lumea asta a voastră, printre pantaloni cu vipușcă, rochii cloș și broboade, printre răsadurile voastre cretine cu ochiul-boului.
Nu-mi place piesa în care m-ați pus să joc, nu-mi place recuzita, nici regizorul, nici uniforma asta pe care mi-ați băgat-o pe gât, fără să vă intereseze măcar ce număr am la bonetă.
Luați-vă gioarsele și lăsați-mă-n pace cu ordinea voastră de doi bani. Vreau să mai ațipesc puțin…”

Frigul tăios năvăli brusc de pe coridor, îndepărtând-l de la somn și din iluzoriul adăpost visat la sânul mamei. De când se știa, trezirea la realitate, în lumea pe care Ursitorii i-o aleseseră, se făcea cu greu, cu râcă, în răspăr.
Coborî din trenul sordid, lăsând drum liber șoarecilor să iasă de sub banchete, după ce tânjiseră atâta amar de vreme la firimiturile rămase după micul dejun grăbit al navetiștilor. Lăsă în urmă peronul strepezit și matinal, zgribulit în lumina de oțel a neoanelor, filtrată prin termopane aburite, și intră în gara aflată ca sub asediu.

Faună puțină, năucă, păreau toți duși cu mintea. Nu dădea semn a-l recunoaște nici măcar Albertin, travestitul, care-și făcea veacul pe peron. Acesta-l îmbie, cu o mână întinsă spre WC-ul de sub scările din sala de așteptare:
-Boierule, un capac pentru matale, cinj’ dă mii, rapid, să-ți meargă bine de dimineață!
Pauză. Fața lui Albertin se lumină brusc:
-Tu ești, Petrică, bată-te norocul, să nu te mai recunosc. Ce barbă sexy ți-ai lăsat…
Clipi șugubăț, înclinând capul spre linia ferată:
-Mai ții minte când eram copii, urcam în tren din mers, ca pe trotinetă, măăă…!
Petre îi privea atent buzele rujate strident și chipul prelung, neclar, cu trăsături ce păreau când de femeie, când de bărbat. Rosti moale, cu vorbe prelinse:
-Ce mai faci, mă…
Sesizându-i privirea rece, Albertin deveni brusc serios, îndreptându-și spatele:
-Acum, sunt propriul meu manager, înțelegi? – zise aferat, cu un aer de cochetărie vexată. Fac afaceri, chiar pe termen lung – uite, mi-am vândut trupul superb la medicină legală, să-mi păstreze scheletul la institut, pentru studiu, când oi muri!
-Lasă-mă Albertino, nu vezi că sunt necăjit, a murit frate-meu, mă duc la înmormântare – rosti încet Petre, ca un actor fără voie, pus să dea replici într-un film straniu.
Cu un gest delicat, Albertin își duse mâna la buzele pospăite cu roșu aprins, apoi trase de colanții strâmți, care-i lăsau la vedere picioarele curbe:
-N-am știut, dragule, îmi pare rău, condoleanțe.
Și se despărți de călătorul mohorât, trimițându-i o bezea.

Era, totuși, gara orașului natal, și nu se putea ascunde la nesfârșit. Nu-l putea ocoli pe cerșetorul uriaș de la ieșire, poreclit Atlantul, pentru că avea câte șase degete, unite printr-un soi de pieliță, la fiecare mână. Ãsta l-a ghicit imediat:
-Ai rămas singur pe lume, Petre, ai barba căruntă. Când ți-au răsărit fire albe în barbă, însemnă că te chinuie necazurile alor tăi. E sigur, Petre. Povara lumii te-a ajuns din urmă…
Apoi îl trase de braț, când dădu să se strecoare pe lângă el.
-Maică-ta trăiește încă, dar a murit odată cu întâiul ei născut…
Ascultându-l, Petre simțea că se sufocă. Îi dădură lacrimile, era peste putință să se împotrivească șuvoiului lor. Răcni ca la naștere, în fața ierarhului ursitor, cu epoleți și diagonală:
-Atlantule, dă-mi un semn! Dă-mi un semn sau mă întorc de unde am venit, în trenul cu șobolani care încă mai zăbovește pe șine, și-l las să mă ducă unde-o vrea, chiar și la capăt de linie, în orașul fantomă cu garnizoana dezafectată, unde-o să-mi sfârșesc zilele într-o cazarmă abandonată, fără acoperiș sau ferestre!
Atlantul îl privi cu milă, încremenit în veșnica-i postură de cerșetor, cu mâna întinsă și degetele ieșite cârlig prin mănușa deșirată de lână:
-Semnul tău este Șapte, muritorule. Este semn magic, număr de trei și de patru, triunghiul deasupra, cu pătratul dedesupt. Triunghi-pătrat, înțelegi? –își plecă înspre el capul enorm, cu sprâncene împreunate.
Zise Atlantul:
-Triunghi-pătrat e o casă, casa mamei tale. Vezi bine, într-acolo voiești să te îndrepți. Altfel, de ce-ai mai fi bătut drumul până aici?
Trezit parcă din transă, Atlantul își ridică mâna de pe el, reluându-și rolul de milog:
-Acum, pleacă! – făcu spre el, cu chipul împietrit.

Și Petre se duse glonț, urlând ca la regiment, urlând ca la naștere. Se duse ca din pușcă la rulota ruginită, cu roțile pe geantă, abandonată lângă gară în chip de birt ambulant și își comandă o votcă „motorola” – o cutie din alea cu pai – cerere deloc neobișnuită la acea oră. Își zise că fiecare om are dreptul să-și facă curaj: „la urma urmei, lumea asta, pentru care nu s-a pregătit nici unul dintre noi, nu poate fi înfruntată așa, oricum”. Alcoolul la cutie avu darul să-l mai liniștească. O luă pe jos. Știa drumul. Știa unde se termină orașul.

Dincolo de împărăția arinilor, malul bolovănos al râului se răsfira spre apele pământii precum degetele unei uriașe creaturi nemișcate, cu piele ridată, ca de elefant. Acolo știu că se termină orașul.
Dincolo de împărăția arinilor, cu mirosurile lor tari din miez de vară, amestecate cu miasma de turbarea-câinelui și esențe de soc, dătătoare de dureri de cap.
Vânt de nebunie, de migrene, de singurătate, pe malul aspru, încrețoșat ca o epidermă elefantină.
Acolo, sub umărul de pământ și piatră al digului, se aciuiseră câteva case, pătrate-triunghiuri alb-roșii, pierdute în lunca stearpă.

Semnul Atlantului – Șapte. Triunghi-pătrat; roșu-alb; ordine și dragoste. Casa părintească, cu păretare: „unde-i pace și iubire, e noroc și fericire”. Credențul cu modele înnegrite și lada de zestre, cu doage ghintuite, încremenite sub timp. Semnul matern: Șapte.
Pecetea solară sculptată la intrare, pe ușa grea, cu lemnul crăpat. Și cuibul-spirală al berzelor de pe horn. Miros de primăvară și de pământ reavăn, după ultima inundație. Pereți albi, lemnărie vopsită nemțește, în verde. Mama și puii ei, sub semnul lui Șapte.

Ajunse pe înserat, la ora când arborii depărtării căpătau nuanțe mov-albăstrii.
Păsări mari, zdrențuite, cădeau molatic din văzduh pe crengile rare, care decupau orizontul aidoma unor stranii fulgere negre, azvârlite dinspre pământ la cer. Amurg. Senzație de frison, amplificată de buruienile umede, încâlcite în jurul gleznelor.
Casa părintească, ridicată pe locul unei mori părăsite, îl întâmpina masivă ca o cetate severă, solemnă.
Rămase pironit între pietrele grele de moară, în semiobscuritatea zilei muribunde, cu timpul fulguind asupra lui.
Lustruia cu privirea bătrânele menhire abandonate, unicele vestigii ale morii de odinioară, singurele lucruri pe care lotrii n-au putut să le fure.
Moara fără noroc…

Ușile înalte s-au deschis solemn, iar porțile i s-au părut chiar brațele deschise ale bătrânei căreia-i mai spunea încă ”mamă”, brațe drapate în doliu, cu mânecile largi, căzute, măturând pământul ca niște cortine.
Străbătu ca prin vis coridorul rece, mirosind a mucegai de la podelele cu scânduri umede, se smulse cu greu din învălmășeala bocitoarelor plătite, care bântuiau ca niște pieze rele prin camere, să mai înhațe un prosop sau vreo cană lăsată la vedere, se strecură pe lângă peretele cu bube de igrasie și, dintr-o dată, ca și cum nu s-ar fi așteptat, ajunse.

Camera mortului îl întâmpină albastră și întunecată, duhnind a alcool și sudoare, plină de personagii cu cranii teșite și rânjete grotești, ca într-un delir de Goya.
Acolo-i regăsi, în lumina mahmură a becului de veghe, pe foștii „amici” din copilărie, înghesuiți ca niște larve în odaia obscură. I-a regăsit așa cum îi știa dintotdeauna, mici și otrăviți. Trăseseră amarnic la măsea, ca de obicei, căci n-aveau nevoie de un motiv special pentru asta. I se păru că nu crescuseră deloc în înălțime – „șefuuu”, gâjâi unul, fără să-l recunoască – păreau zbârciți ca niște bonsai, chirciți în chinga strâmtă a acelorași amintiri vagi, aceleași tâmpenii închipuite, aburite de alcool, de pe vremea când erau la armată sau alergau după fete, la „profesională”. Le aruncă o căutătură cruntă și-și spuse în gând: „voi bea singur în noaptea asta, mulțumesc!” – așa cum le zicea piratul căpitan Edward Teach briganzilor săi, dar aceștia măcar îl înțelegeau, retrăgându-se într-o tăcere respectuoasă.
- Ieșiți afară! Toți! – răcni ca un apucat, cu mințile duse.
După ce ultima jelitoare tocmită părăsi în grabă încăperea, rămase în sfârșit singur cu fratele cel vrednic, cel care nu mai era. Privi lung cadavrul, stăruind asupra bărbiei nefiresc de pronunțate – nicovala pe care Dicu – așa-i ziceau toți în copilărie - primise la greu toate loviturile date de soartă. Le încasase pentru păcatele altora, răbdător ca un călugăr de la Muntele Athos. Răbdător, ca și acuma, când își aștepta rândul la locul de veci.
Învăluit în fumul înmiresmat de lumânare din ceară curată, de albine, “repausatul” părea prăbușit în el însuși. Coșul pieptului, împuținat, oasele care-i împungeau pielea pielea întinsă a bazinului, coccisul și rotula, dar mai ales craniul greoi, cu bărbia întoarsă parcă acuzator spre semeni, toate prefigurau viitorul schelet uitat de lume, păstrat doar în durerea unei mame și-n amintirea unui frate alcoolic și însingurat. Oh, capul acela ce aducea mai mult a coif, ca un accesoriu de armură greoaie, era de nerecunoscut, o batjiocură la chipul știut din copilărie.


A doua zi, se trezi după priveghi ca după o beție cruntă. Ieșise un soare nerușinat, care usca repede lutul rămas reavăn după ultima inundație. Ieșeau aburi din pământ, mirosea amestecat a primăvară și a fasole, gătiseră pentru pomană. N-apucase să vorbească cu maică-sa, pe care o regăsi așezată, stană de piatră, pe o bancă, sub prunii săraci în rod. O auzi ca prin vis, plângându-se de balastiera care răsărise în apropiere și care-i mânca viața. Povestea răsuna cadențat, fără început, fără sfârșit. Blestemul locului, acceptat ca o fatalitate…

Moara fără noroc fusese ridicată pe malul apei, cu trei ani înaintea Revoluției pașoptiste, proprietar fiind un investitor catalan căruia-i plăcea aventura. La numai doi ani de la inaugurare, a și început lanțul nenorocirilor: moara a căzut pradă unei inundații, care i-a avariat turbinele hidraulice de mare debit, instalații considerate minuni ale tehnicii acelor vremuri. Anno Domini 1860: într-o noapte de februarie cu ger crunt, clădirea principală a fost mistuită de foc, dar oamenii s-au făcut a nu înțelege blestemul. Iar moara, refăcută, a început să lucreze, chiar cu profit, deși concurența se manifesta din plin.
Moara fără noroc avea să… moară la finele anilor ’20 din secolul următor, devastată iarăși de urgia focului. Oamenii au înțeles, în sfârșit, că pierduseră lupta dinainte pierdută cu destinul. A urmat paragina, ruina și, treptat, cărămidă cu cărămidă, demolarea.
Pe locul vechilor instalații s-au înălțat, din resturi de zid, case cu acareturi modeste, care au moștenit numele Morii fără noroc, pentru ca apoi să se îngemăneze cu soarta ei.

Bătrâna convietuia, în tihnă, cu tragedia.
-Când ne-am așezat aici a fost vai și-amar, nu curte, nu vie, am găsit numai mizerie, totul vraiște. Doar câteva pietre de moară, foarte grele, pe care hoții n-au putut să le care, aminteau ce a fost aicea înainte. Nici dig nu era la început, ne potopeau puhoaiele. Mulți ani aveam o balastieră ceva mai la vale, acum ăia au abandonat-o după ce au dat faliment. Când era stația aici, am înnebunit de cap, zgomot toată ziua, eu n-aveam dobândă de struguri, de nuci, veneau muncitorii de luau ce apucau… După un timp, m-am aranjat și eu – uite, mamă, am pus artezică în curte, că înainte mergeam un kilometru să iau apă.
Când auzi cuvintele „uite, mamă”, Petre simți un val de căldură cum îi urcă în creștet. Vru să spună ceva, dar vecinul nebun zis Drăculea, apărut parcă din pustie, se băgă aiurea în vorbă:
-Lasă, mamaie, că nu e așa o problemă. Facem zece minute pe dig, cu bicicleta, până în oraș – zise el, iscodindu-l cu o căutătură vicleană pe Petre, fiul rătăcitor, frământat din pricini obscure.
Septuagenara îl ascultă cu răbdare – era obișnuită să asculte, nu-l întrerupse. Se vedea aici un exercițiu îndelung, înțelepciunea adunată într-o viață de om:
-Dacă oi cădea la pat, nu’ș ce-o fi cu mine, cum mă descurc să ajung la spital. Poate mă duci matale cu bicicleta…
Petre urmărea tot mai greu discuția monotonă, golită de sens.
-Da, da, da – zicea, la intervale din ce în ce mai rare, de parcă ar fi bătut cu pumnul în perete, până obosi, oftând, într-un sfârșit:
-Ndăh…

Roti privirea în jur. Pietre și iar pietre.
Pietroaie de moară, grohotiș, pietriș mărunt, balast, piatra apăsătoare, de pe mormântul fratelui. Necazuri, mărunțișuri, viață, moarte… Senzație de măcinare, de gol, de zădărnicie. Așteptase degeaba ca bătrâna să-l întrebe ceva, orice, un fleac, măcar: „da’ tu ce-ai mai făcut, băiete, pe unde ești, stai bine?”
În loc de asta, nimic. Doar atât, tăcere, pe fundalul uruitului înfundat al balastierei, malaxorul care le măcina pe toate: viață, necazuri, moarte.
Și povestea aceea, fără început și fără sfârșit. Rămasă singură în liniștea înșelătoare a locurilor, bătrâna mamă părea împăcată cu soarta:
-Așa-mi trece vremea, iarna e greul cu zăpada, vara cu cositul ierbii, primăvara vine puhoiul, vin apele ălea mari, negre, să ne surpe casele, să ne ia avutul.
Femeia își privi unicul fiu rămas în viață, pe Petre al ei, cu o figură inexpresivă:
-Când te-am văzut cu barba asta, am crezut că ești de la primărie, că ai venit să vezi cum stau, să primesc și eu un ajutor de lemne, la iarnă. Că pe aici nu dă nimeni, doar domnul ăla care a cumpărat imobilul de alături, vine cu camioanele, cară balastul, cam asta face. Știi, am 900.000 pensie, am făcut cerere la primărie…
Femeia încetase de mult să-și mai facă planuri de viitor – încă de prin ’70, când i-a murit bărbatul de cancer. Era descurcăreț, șofer la IRTA… Zise ca pentru sine, cu un aer absent:
-Doar atât, până la iarnă…

Ce-a mai urmat, aproape că nu mai merită povestit. Nici nu și-a amintit când și cum l-au coborât pe fra-su’ Dicu în groapă. Hăhăia distrat, amintindu-și de apariția bizară, la căpătâiul fratelui mort, printre groparii cu chiștocul atârnând pe buze și popii fals-spășiți, a fantomei lui Albertin, singurul prieten adevărat pe care-l avusese vreodată. Hăhăia cu mintea dusă, revăzându-l pe vremea când acesta era sigur de bărbăția lui, pe care și-o afișa cu ostentație, cu un fel de insolență juvenilă. Râdea înfundat, oripilându-i pe cei adunați în jurul gropii, râdea la amintirea figurii lui Albertin, scotocindu-se nervos prin buzunare: „N-ai un foc să-mi dai o țigare, că am o foame-n mine de n-am un’ să dorm la noapte!”
O să-și noteze asta cândva, pe-un carnețel, pe-un șervețel…

Și ce-ar mai fi putut să țină minte, când a venit la cimitir beat criță, ca un netrebnic ce era, de parcă voia s-o facă cu tot dinadinsul de rușine pe mă-sa, să-i demonstreze că e un neisprăvit, așa cum îl știau cu toții. Că nu fusese în stare de vreo ispravă la viața lui. Că nu fusese ca fra-su’ Dicu, băiat bun, cu școală, care voia să devină ofițer de jandarmi. Fățos, dichisit, elev la școala militară, îl omorâseră doi ciobani pe dig, la două sute de metri de casă. Când i-au prins, au zis că-l confundaseră cu unu’ de le furase oile. I-au întrebat la Curtea de apel, iar ei au recunoscut fapta, au zis că erau băuți, că le pare rău: ”n-am avut nimic cu el, dom’ președinte!”
Dar omorul, tot omor a rămas. Ãl de i-a dat cu sapa în cap a primit doi ani jumătate, iar lu’ ălălalt, care a luat totul asupra lui, i-au dat douăzeci de ani de pârnaie.
Digul, ridicat să împiedice repetabila tragedie a revărsărilor de ape, devenise el însuși decor de dramă.

Ultima noapte în casa părintească, ridicată pe plațul Morii fără noroc, o petrecu înecat în sudoare, având drept unic veșmânt cămășoaia de in, care-i atârna largă, până la glezne, și care-i aparținuse fratelui mort. Cămașă rară, cu broderii albastre, avea și tichie la ea… Cămașa morții? Ștafeta morții? Chinuit de atâtea întrebări, nu dormise toată noaptea. S-a răsucit în pat, s-a vrășulit, fixând podeaua de scânduri, luminată palid de lună. Între timp, afară se iscase o furtună năpraznică, ce vestea timpuri noi, de răspăr și uitare.
Iar el se dezvinovățea de purtarea avută la căpătâiul celui dus, spunând că l-au năpădit iarăși păsările acelea mari și negre, pe care le întrezărise în amurg, la poarta casei părintești, stingheră pe malul apei, sub semnul Atlantului.

Petre întoarse capul și păru s-o revadă, pentru o clipă, pe venerata lui mamă, rămasă singură. Imaginea se deteriora rapid, căpătând tonuri sepia, ca fotografiile uitate pe morminte, în cimitire neîngrijite, cu cruci sparte, sufocate de vrejuri țepoase. Iar femeia îi făcea cu mâna, cuprinsă - uimitor – nu de neliniște, ci de o pace atotputernică, de o fericire detașată. Ședea pe sicriul păstrat cu sfințenie și salvat cu greu de la ultimul diluviu și se făcea că-i spune:
-Unde-i pace și iubire, e noroc și fericire!
-Rămâi cu bine, mamă, promit c-o să pot ține minte măcar asta.
Abia atunci începu să plângă și el, cu adevărat. Îngânând ecoul care se stingea:
„Fe-rii-ciii-reeee!”

Cristian Nouraș Ghinea

Lugoj, 25 noiembrie 2006