Nebănuitele comori

Scormonește prin noroi și nu găsește nimic. La umbra nucului, puțin mai departe stă liniștit și privește, cel ce a pierdut o viață întreagă, căpătuindu-se doar cu necesarul nealimentat. Acum zâmbește, văzându-și odrasla nervoasă, ce caută cu stăruință în mica baltă, transformată în noroi gros, ceasul scăpat din greșeală. A avut neșansa, să-l scoată tocmai când căruța a trecut cu roata peste un bolovan nevăzut din baltă. Șocul a fost destul de mare pentru a sării cât colo, ascunzându-se în noroiul mișcat de acum, de zarva lor.
Lacrimi fierbinții îi curgeau pe obraji și pipăia în continuare fundul bălții. Cele mai multe forme solide, erau pietre, pe care le scotea uitându-se la ele, după care le arunca cât colo.
Ceasul era totul pentru el. Amintirea bunicului, ce l-a crescut încă de când era o mogâldeață, ținându-l de mână, arătându-i viața, pas cu pas.
Tatăl său era prea ocupat cu munca, iar mama îl instruia între două bătăi și o ceartă. Bunicul era cel căruia îi datora tot ce știa. Singurul care se bucura de toate acestea și-l mai dojenea când și când, era tatăl lui cu care se întâlnea seara în casă la masă. Îl lua pe picior, mângâindu-l și aranjându-i șuvițele de păr de pe frunte. Tot seara, făceau împreună rezumatul zilei ce a trecut. Asta îl bucura foarte mult pe băiat. Câteodată mai zicea zâmbind, după ce terminau de vorbit despre boacănele făcute. „Acum e rândul tău tatii’, să faci rezumatul zilei.” Întotdeauna mai întâi se încrunta, iar după aceea uitându-se la frumusețea de copil ce stătea vesel pe piciorul lui, zâmbea imediat și îndruga câte și mai câte. Băiatul asculta și-l privea între două linguri de ciorbă, duse cu repeziciune la gură. Ba uneori mai și râdea de cele ce le povestea tatăl lui. În cele din urmă, la felul doi, dădea să adoarmă cu furculița în mână. Bunicul, care până atunci stătea în umbră, îi lua ușor furculița din mână, mângâindu-l pe cap. Îl lua în brațe, ducându-l în camera lui.
Camera rece, patul la fel, trezea ființa micuță, încălzită la bucătărie, de mâncărurile calde și vorbele spuse cu tâlc. „Bunicule, îmi spui o poveste, nu mă culc, până nu mi-o spui!” Bunicul îl învelea până sub gât, așezându-i plapuma pe lângă el, începând povestea în acelaș timp. Băiatul stătea cu ochii deschiși și se minuna de cele spuse de bunicul, însă niciodată nu afla terminarea poveștii, se încălzea și ochi cedau prea ușor.
Toate acestea erau în ceasul ce l-a primit cadou de la bunicul, poate și altele pe care nu și le putea aminti cu mâinile pipăind fundul apei. Tatăl său, observă că treaba devenea din ce în ce mai serioasă. Se sculă de pe iarbă, apropiindu-se de mica baltă și privea trist de acum către băiat. Acesta se opri din căutat, ridicându-se cu mâinile și genunchi plini de noroi și se uită la tatăl lui. „Hai la treabă băiatul tatii, dacă o terminăm, venim cu scule și secăm băltoaca asta nenorocită.”
Un zâmbet firav, apăru în colțul obrazului. Știind că au prea multă treabă, se aruncă înapoi în patru labe să-și continue căutarea în zadar. Tatăl lui aruncă mucul de țigară fără a spune nimic și se îndreptă către căruță. Se sui pe capră și dădu bice calului. Băiatul se ridică la rându-i, încercând să-și mai clătească mâinile de noroi și alergă aruncându-se în coada căruței. „Da venim după-amiază daa!…”