4 noiembrie 1987: S-a lăsat o seară călduță ca o apă stătută sub razele soarelui de toamnă târzie și trândavă. Un cer smolit, fără stele, se bănuia a fi deasupra orașului cufundat în nemărginirea întunericului. Până aici, în camerele astea înguste, așezate una peste alta într-o simetrie obositoare, praful a urcat odată cu aerul, sufocându-ne. Totul e neprimitor, rece, apăsător și meschin. Tânjeam după vântul toamnei, mirosind a ploaie și pământ umed, a iarbă putrezită și nămol fermentat. Din când în când, din vreun colț al orizontului, ajungea până la mine lătratul vreunui câine încolțit de fantasme. Din bloc în bloc, prin spațiul împuținat unde oamenii semănau flori, viță-de-vie, salată, usturoi și ceapă, fire de porumb și de floarea-soarelui, care nu se coceau niciodată, toate de-a valma, într-o grădină a defulărilor, lătratul câinelui s-a spart în mii de țăndări. Și tot în acest fel, glasurile omenești mi s-au părut picuri din geana unui cer incendiat cu câteva secole în urmă și abia acum repopulat.
Trăind mereu sub semnul spaimelor de tot felul, apatia s-a instalat în sufletul meu ca o pasăre de plumb topit, am spus, aprinzând a doua țigară în jarul căreia, pentru o clipă, chipul lui Dionisie a părut subțiat, decolorat. Ca un cancer s-a întins, distrugând țesut după țesut, corupând spiritul și dându-i forme aberante. De multe ori mă trezesc din somn, fiind sigur că așa trebuie să arate sfârșitul lumii. Cu cât mi s-a spus mai des că suntem „constructorii unei lumi noi” – în ghilimele -, cu atât mai mult mi-am pierdut răsuflarea sub tirul precis care mă făcea să fiu la fel ca toți cei din jur. Sunt copleșit de duritatea și tenacitatea cu care se încearcă înlocuirea sacrului din om cu artificialitatea unor mituri primitive, găunoase, hiperbolizate. Îmi dau seama înspăimântat că multă vreme nu voi mai putea rezista. Îmi dau seama că puterea mea de respingere s-a epuizat. În curând am să mărșăluiesc și eu în aceeași direcție, cu capul în piept, cu ochii sfârtecați de luminile sângerii ale drapelelor și tablourilor, cu mintea înmuiată de atributele golite de sens, cu sufletul pustiit de minciună. Fiecare orânduire are nevoie de eroii săi, de fantoșele sale, în dorința ei tiranică de-a deveni eternă. Cel de azi dezice pe cel de ieri, iar cel de mâine pe amândoi.
Sunt dispus, am continuat să-mi urmăresc gândurile cu voce tare, ignorând prezența lui Dionisie, să accept și această dialectică, dar exacerbarea oricărei funcții mi s-a părut întotdeauna cea mai scurtă cale spre neființă. Fiindcă, dragul meu, există un echilibrul al naturii, care nu poate fi încălcat, nici ocolit. Văd că te distrezi copios! Încă nu m-am desprins de anii petrecuți în școală unde am fost bombardat pur și simplu cu principiile socialismului științific, cu dialectica drept metodă de lucru. Da, uneori am și eu sentimentul că sunt un întârziat, un naiv, ca să fiu eufemistic, care crede că marxismul e o utopie ajunsă pe mâna unor indivizi primitivi, a unor troglodiți care l-au canonizat în pofida esenței sale creative, transformându-l într-o armă represivă de mare efect și eficiență… „Deci, asta înseamnă că troglodiții tăi nu erau…”, a zâmbit Dionisie. Nu, greșești, l-am întrerupt nerăbdător. Nu e vorba nici de știință, deci trebuie să recunosc că partidele comuniste nu au avut intelectuali de mare rafinament, nici de inteligență, ci doar de șiretenie, de viclenia primitivului, care e obligat să vâneze ca să nu piară. Practic, nu mai putem controla această armă, pentru că i-am uitat cifrul. Dar ce voiam eu să-ți spun?
Da! Nu pot, oricât aș dori, să trec într-o singură noapte din stânga extremă unde suntem departe de lumea civilizată și despărțiți de ea prin garduri de sârmă ghimpată, spre centrul curat al stângii. Aș fi un ipocrit! Nu se pot șterge cât ai clipi urmele săpate atât de adânc de intoxicația sistematică provocată de acidul propagandistic. Cred că ți-am mai spus că nu-mi plac excesele pe care le consider forma evidentă a animalismului, care, împins de instinct, omoară fără să fie nevoie, din plăcere. Sunt îngrozit de ce am putut ajunge… „Da!!” a exclamat Dionisie, bând din paharul cu votcă. Și totuși, am impresia că se exagerează starea noastră vegetală, am reluat enervat de indiferența lui Dionisie. Chestia cu explozia mămăligii e de-o vulgaritate iritantă. Noi, toleranți, ne prefacem a nu ști despre ce e vorba. Adevărul este că suntem născuți pentru eternitate. Tata, Neagă Brezan, din Fântânele, a făcut pariu cu Dumnezeu că universalitatea noastră nu poate fi contestată de existența unei civilizații superindustriale. Se vor căzni mulți, de toate semințiile, să ne împingă în afara cercului intrigați de misterul nostru de nepătruns. Am credința că tocmai acest mister va răbufni vulcanic, acoperind cu lava lui fierbinte impostorii, care s-au tolănit în jilțul lui Dumnezeu, poruncindu-ne să participăm la preamărirea lor.
Dionisie a surâs neîncrezător, a stins țigara fumată pe jumătate, a băut ultimul strop de votcă, închizând ochii și plescăind din limbă de plăcerea arsurii. I-am privit fascinat mâinile îngrijite, cu unghiile rotunde, lăcuite, apoi fața berberită până „sub piele”, cum zice el orgolios, roșietică, mirosind a lavandă. De aceea, am reluat, frecându-mi ochii de parcă m-aș fi trezit din somn, nu cred în chestia cu manifestele. Nu văd rostul… Sigur, înțeleg că trebuie să folosim și spiritul gregar, să speculăm nemulțumirile din ce în ce mai mari, să spargem spaima asta generală, isteria asta națională. Mijlocul mi se pare însă derizoriu. „Întotdeauna m-a uluit amestecul ăsta de idei din capul tău, cum să le zic? de-o… nefirească inconsecvență, m-a contrazis el cu același surâs pe buze, care începuse, pe nesimțite, să mă irite. Tu nu te poți hotărî? Nu poți să optezi odată?” Când am citit Jurnalul de la Păltiniș, mi-am zis că în țara asta sunt încă intelectuali de mare valoare care, în ciuda condițiilor neprielnice, gândesc, construiesc și creează cu adevărat…Încă nu suntem pierduți cu totul! am exclamat. Cât timp mai există acești oameni, nu suntem pierduți, trăim…Deci, există un grup, o comunitate, care își continuă, în tăcere, opera, trăiesc la intensități copleșitoare, dau spiritului românesc adâncimi amețitoare. Dar există o alta care maimuțărește valoarea, repetă sloganuri prin ziare, în conferințe și la mitinguri regizate, scriu cărți inutile, scuipă și ling în același loc, se gudură, pun, fără să clipească, valoarea la zid, în fine, fac orice, totul e la comandă pentru un pumn de arginți. Și nu se simt deloc vinovați! Ba mai mult, un Moise Panait crede că a fost absolvit de vina de-a fi participat la canonizarea unui popor tocmai în numele cauzei tot atât de generală și abstractă ca orice himeră: „Da, s-a strâmbat Dionisie. Ai un dar nemaipomenit să complici lucrurile inutil. Nu, ascultă-mă! Ai momente când dai impresia, ca să nu zic convingerea, că ești mai comunist decât Teodora sau decât Simion Radvoicu. Mă gândesc foarte serios că am săvârșit o gravă greșeală când te-am antrenat în această afacere periculoasă. Toate încercările de schimbare a ordinii sociale, care au eșuat, au la bază îndoielile intelectualilor de genul tău, bântuiți de prejudecăți și procese de conștiință”. Întotdeauna lupta pentru supremație politică mi s-a părut o inutilitate înfiorătoare, am mârâit. „Dar trebuie s-o facă și pe asta cineva, s-a mirat Dionisie. Trebuie să-și asume cineva și riscul ăsta. Tu nu vezi că trăim prostia ridicată la rangul de politică oficială?! Nu mai există decât o singură soluție prin care să sacrificăm o mână de oameni pentru salvarea a milioane…”. Apoi, devenind deodată morocănos, a continuat: „Tata a fost un șofer oarecare. Venea acasă frânt de băutură. Cum lăsa volanul, se ducea întins la cârciumă. Niciodată nu se îmbăta acasă sau la nunți și chermeze, în alte ocazii. Avea un fel de-a se îmbăta care mă fascina. Adică, până la uitarea de sine. De cele mai multe ori, când nu reușea din cine știe ce motive, se așeza pe pat și plângea ca un copil până adormea. Mama se apropia, călcând pe vârfuri, și-l acoperea cu o pătură. În ochii ei se vedea o flăcăruie stranie, care ardea câtă vreme stătea lângă pat. Era orgolioasă, era îmbătată la rându-i de plânsul unui bărbat chinuit de fantasme. După un ceas sau două se vâra în pat lângă el. La început nu mi-am dat seama ce făceau. Am avut multă vreme impresia că se mângâiau. Acum știu: se iubeau în extazul acela provocat de alcool, când își satisfăcea setea erotică așa cum voia ea, cum simțea ea. I-am urmărit pe gaura cheii și-am văzut cum l-a dezbrăcat, cum l-a sărutat și l-a mângâiat peste tot, cum s-a așezat peste el ca în șaua unui cal… Pe urmă, am fugit de acasă. Cu cât îmbătrâneau, figura asta o repetau la nesfârșit, cu o disperare pe care n-am înțeles-o niciodată. A doua zi dacă-și spuneau zece cuvinte toată ziua. Se evitau. Fiecare își vedea de treburile lui de parcă erau doi străini. Când m-a adus miliția acasă de pe unde mă aciuisem, adică dintr-un cămin de nefamiliști, le-am spus totul. Da, i-am șantajat ca să nu mă bată…Asta s-a întâmplat pe la sfârșitul primăverii. Toamna m-am înscris la școala profesională de unde am fost recrutat de uteceu. S-a născut în mine o ambiție bolnavă. Și nu pentru că așa era structura mea. Nu. Dimpotrivă, sunt un om destul de lăsător pe care ușor îl poți manipula. Duritatea pedagogilor și bătaia de joc a celor din anii mai mari m-au hotărât să intru cu capul în laț. Nu mai suportam, și nici acasă nu mă mai puteam întoarce. Eram obligat să fac curat prin camerele ăstora mai mari, să le spăl chiloții, să le fac pantofii cu cremă, să le cumpăr băutură pe banii mei, să stau de pază când prindeau vreo fată. Văzând că altă șansă nu există, m-am înscris la liceul seral. A fost mult până am prins gust de învățătură. Dintr-o dată mediul a devenit sufocant, terifiant, greu de acceptat. M-am mutat la o soră de-a mamei, care nu avea copii. Am urmat facultatea, știi… Tu erai la zi, eu la seral. În fine, am renunțat la funcția de secretar U.T.C. pe secție. Practic, nu mai aveam timp și eram mereu obiectul ironiilor și criticilor la toți nespălații. Care cum se trezea, mă lua la prelucrat. Într-o zi mă trezesc cu Moise Panait, care atunci era secretarul comitetului de partid pe fabrică, peste mine. Îmi cere graficul de ședințe. Îl aveam, dar nici dracul nu-l urmărea. Am încercat la o organizație, nu s-a ținut ședința, la a doua la fel, la a treia așișderea. Până la urmă am găsit vreo câțiva adunați la organizația unde era Teodora Coman secretară. Când l-a văzut asta pe Moise Panait, parcă a luat foc. A turuit ca o moară neferecată. A cerut documentele organizației și pentru prima oară am văzut și eu ce înseamnă hârtiile puse la punct. Mă, nu așa! Fiecare lucru făcut în doișpe culori, evidențe, grafice, procese verbale, informări politice. Ce, era de necrezut! Am rămas cu gura căscată. Uite așa vreau să fie și cele de la comitet, a zis Moise Panait cu vocea lui gravă. Eu, îți închipui, n-avem nimic: nici măcar procese verbale, înțelegi ce-i aia nimic? În general, când venea controlul pe linia noastră, secretara primului secretar avea grijă să ne anunțe, bănuiesc cu acordul șefului, care avea tot interesul ca să iasă bine. Luam graficul și după el ticluiam procese verbale, din ziare copiam informările politice, ba, dacă era necesar, făceam și primiri în uteceu. Hai să vedem , a zis Moise Panait, cu ochii pe Teodora, care de atunci era cu o linie deasupra celorlalte fete din secție. Știi tu privirea aceea de parcă se regula din priviri, i se scurgeau ăstuia ochii ca la motani. Ce să vedem că nu avem ce! am mormăit eu. Cum așa, tovarășe secretar, a ripostat ăsta înțepat. Păi, bine! N-am ce să vă arăt, am întors-o la fel. Știți, a intervenit Teodora pe un ton dulce, melodios, tovarășul Borcoman urmează facultatea la seral și nu prea are timp pentru munca politică. Partidul ne îndeamnă să ne perfecționăm, să ne lărgim orizontul cunoașterii, ceea ce face tovarășul Borcoman. Dar o să ne străduim să punem totul în ordine și vă invităm peste o săptămână. Mă uitam la ea cu gura căscată. Moise Panait a mai mormăit el ceva și-a plecat. După ce-a ieșit ăsta din sala de ședințe, Teodora mi-a cerut cheile de la fișetul din sediu U.T.C. În fața mea a scos hârțoagele și s-a pus pe lucru. Văzând că stau ca proasta-n drum, m-a expediat, ca să nu întârziu la cursuri. Fac eu, tovarășe secretar, mi-a zis, zâmbind ca un înger. Și așa de bine a făcut totul că după o lună și ceva am fost schimbat din funcție cu tot tamtamul și sancționat pe linie de partid cu vot de blam pentru repetate neîmpliniri de sarcini. Puțin a mai trebuit ca să mă acuze Moise Panait și de sabotaj și să intru pe mâna securității. Un moment de slăbiciune al Teodorei și am scăpat basma curată. În pauză, în fața instructorului de la comitetul central și a primului secretar al U.T.C., aproape i-a ordonat lui Moise Panait să nu meargă atât de departe încât să-și înceapă mandatul cu un eveniment atât de neplăcut. Nu cred, a zis ea, că face bine cuiva. Mie îmi slăbește autoritatea în fața tinerilor, comitetul județean utece se înscrie cu un eveniment și adio loc fruntaș în întrecerea utecistă „Tineretul – factor activ în dezvoltarea multilaterală a patriei”, iar comitetul de partid va fi aspru sancționat pentru lipsa de vigilență și orientare în promovarea cadrelor. Ãștia, cât erau de revoluționari de profesie, au belit ochii și-au lăsat-o moartă. Nea’ Moise, l-am auzit pe primul secretar înalt, brunet, cu o burtă cam mare pentru vârsta și înălțimea lui, și de aceea părea diform, ți-ai băgat pe dracu-n casă. Ai grijă că următorul ești matale, și-i i-a întins două degete, obligându-l pe Moise Panait să se aplece. Acesta din urmă i-a strâns cele două degete îngijite, a râs subțire și a spus: „Eu n-am cunoscut-o pe Ana Pauker, dar așa mi-o imaginez”.
Dionisie și-a pipăit erupția de acnee juvenilă din obraz. Nemulțumit de faptul că zona afectată se mărise, trecând peste maxilar până pe gât, și-a aprins o țigară, scrutând întunericul prin geamul deschis peste care se vântura perdeaua. Sincer, nu reținusem din povestea lui prea multe. Pur și simplu, fără un motiv evident, m-am trezit asaltat de cuvintele Lonei: „Nu mai e nimic de făcut. Măcar dacă am avea inteligența să ne oprim în fața prăpastiei”. Căutând șirul acestor spuse, pierdusem una dintre puținele ocazii când Dionisie se confesa.
Stupid! am exclamat în tăcerea care se lăsase peste spațiul îngust al camerei sufocate de cărți, ziare, reviste, de tot felul de obiecte inutile, pe care Lona nu le atingea din pricina reacției mele violente; da, mă înfuriam cumplit când mi se cotrobăia printre lucruri, aveam senzația că se călca peste sufletul meu.
Acum îl priveam cu teamă pe Dionisie, care, prin perspicacitatea lui, sau mai bine zis prin starea lui de veghe continuă, ar fi putut afla că eu fusesem mai tot timpul prin locuri atât de îndepărtate.
„Bătrâne, suspiciunea este una dintre metodele redutabile prin care stăpânești o situație politică, a început el pe expirație, astfel încât cuvintele au ieșit înmuiate în fumul țigării. Un om deștept trage toate foloasele…”.
Am tresărit speriat, încercând să-mi ascund tremurul mâinilor, vârându-le repede în buzunarele pantalonilor. „Ce dracu’ te porți ca un mucos!” a mormăit Dionisie iritat. M-a surprins faptul că eu însumi mă gândeam la același lucru, m-am grăbit să-l liniștesc. Tata ar fi zis că ar mai fi murit un drac… Și am zâmbit stingherit. Trebuie să supraviețuim, am urmat ceva mai relaxat. „Nu se poate ca Dumnezeu să ne fi uitat de tot”, am auzit glasul Despinei și obrazul inflamat al lui Dionisie s-a topit într-o clipă, suprapunându-se cu imaginea acestei fete făcute parcă din rotunjimi delicate de acuarelă.
O văd acum bine și n-o alung. Chiar mă bucur, deși simt un junghi dureros sub coaste. O vreme uitasem de ea. Dispăruse, așa pe nesimțite cum și apăruse, speriată că m-ar fi putut împiedica să fiu ceea ce doream să fiu. Cine a avut inspirația asta și ți-a pus numele Despina care nu ți se potrivește deloc? am întrebat-o într-o seară, conducând-o spre casă. Ea s-a fâstâcit, și-a retras mâna dintr-a mea, s-a bâlbâit: „Tatăl tău. Mă născuse mama și tata ieșise în curte. Ce ai, mă, Valere? Fată, mă Neagă! Și cum vrei să-i zici? Ca pe mă-sa, Versavia! Nu-i bine, mă! Când vrei să le strigi, se încurcă între ele. Și cum să-i zic? Păi, dacă eu i-am zis la al meu cu nume de domnitor, pune-i și tu unu’ de domniță. O să râdă satu’. Ce treabă are satu’? Și cum e numele ăla? Despina. Despina? Nu-i rău. Așa-i zic. Și tu atunci ești nașu’. Fără doar și poate, mă Valere!”
Ploaia nu se mai sfârșea; cădea ca o pânză alburie, pătrunzând prin haine până la piele. Aveam sentimentul că întreaga lume începuse să putrezească. Þi-e somn? am rupt tăcerea. „Nu”, a răspuns ea, pierită. Atunci, hai să…, n-am izbutit să închei fraza, fiindcă Despina se îndepărtase, pornind pe ulița care ieșea din sat spre apus, la deal. Fonfăia din cizmele mari, disproporționate în care gleznele ei subțiri, ca niște lujeri, au stat să se frângă prin glodul brun-roșcat. Vântul s-a pornit ca din senin, încercând să-i împrăștie părul legat cu un batic galben cu buline albe. O șuviță blondă s-a desprins totuși și i s-a lipit de obraz. A alungat-o de câteva ori prin bruște întoarceri al capului, fără să reușească; cu degetele firave, a împins-o la locul ei. S-a oprit, așteptându-mă. Buzele ei au risipit mai departe un zâmbet, care apoi a eșuat într-un susur discret. I-am simțit răsuflarea caldă. Am tresărit fiindcă nu mi-am închipuit că este chiar atât de aproape. Sânii ei ca merele de toamnă, abia mijiți sub canadiana udă, mi-au ațintit calea. Când i-am atins buzele încet, pe îndelete, am simțit parfumul florilor de câmp, când de trifoi sălbatic, când de nu-mă-uita, când de margarete, când de sunătoare, când de coprine… Atâta bucurie nu mi-a mai îmbogățit sufletul de multă vreme, poate de atunci de când tata mă lua cu el în crucea nopții, sub cerul văruit cu stele, ca să aducem fânul din Valea Cerbului.
Despina m-a privit descumpănită de schimbarea mea. N-a înțeles cum, așa, deodată, negura de pe față s-a spulberat, și-n loc, s-a așternut lumina. Deși mi-am dat seama cât este de descumpănită, n-am izbutit s–o ajut cu nimic. Aș fi vrut să-i spun că ea a provocat această schimbare, dar n-am reușit decât să însăilez un gest ambiguu. Cum vrei tu, Despină, cum vrei tu! m-am trezit vorbind.
S-a încruntat, buzele i-au tremurat peste dinții albi, strălucitori. „N-am vrut să te superi”, a șoptit nedumerită de gesturile mele din ce în ce mai confuze. Provocată de nehotărârea mea, a devenit îndrăzneață. I-am simțit răsuflarea caldă, apoi fierbinte, brațele ei s-au strâns peste mijlocul meu. Am tresărit speriat. Despina s-a înveselit, ridicându-mi barba spre ochii ei, mi-a spus: „Hai!”
Am pornit în urma ei cu blândețe și supușenie. Umăr lângă umăr, ne-am ascultat mult timp pașii nesiguri, împotmoliți în gropile uliței. O fierbințeală nefirească mi-a îngreunat mersul. Nu m-am mai putut stăpâni, și-am frânt-o, ținând-o strâns de mijloc doar cu un singur braț. Am simțit cum i se strivesc buzele sub apăsarea mea disperată. Am încercat să-i deschei bluza mirosind a liliac, dar n-am nimerit nasturii, care, sub forța apăsării, au sărit în toate părțile. Cu o mișcare surprinzător de puternică, s-a desprins din brațele mele, și-a strâns bluza în jurul gâtului și-a pornit mai departe, pe lângă gardul din arțari și sălcii cu frunzele abia ițite din muguri.
Descumpănit, am rămas pe loc, privind-o cum calcă ușor, ca și cum i-ar fi fost frică să n-o îngroape pământul răscolit de dezgheț. Cu un efort imens de voință, am urmat-o, încercând să nu mă mai gândesc la nimic. Am ocolit spre stânga, pe lângă gard, păstrând între noi distanță de doi-trei pași. În lumina apoasă a lunii aburite și plină de chiciură, ieșită într-un colț de nor jerpelit, fusta ei largă, cu pătrate mari, maronii, se clătina de pe un picior pe altul, luând aievea forma unui trup firav. Abia atunci când saivanul s-a desprins din ceața lăptoasă a înserării, Despina s-a oprit, așteptând să ajung în dreptul ei. Când m-a simțit aproape, am pornit împreună fără să ne privim. Ea și-a ținut canadiana cu amândouă mâinile, ferindu-se de bătaia rece a vântului, eu am să găsesc un motiv care să mă scape de povara acestei tăceri încăpățânate. De când mă placi tu, Despină? mi-am auzit vocea, formulând întrebarea aceasta stupidă prin orgoliul ei nemăsurat.
Ea a tăcut o vreme, ocolind cu grijă ochiurile de apă, care prinseseră pojghiță subțire, sclipitoare, de gheață. Așa cum mergeam, cu fața întoarsă spre ea, pândindu-i toate mișcările, aerul mi-a bătut în obraz într-o adiere continuă, rece și dureroasă. De ce nu spui nimic? i-am reproșat cu îndărătnicie. „Oho!” a făcut ea atât de serioasă, încât din nou m-am oprit descumpănit. Orice i-aș fi spus ar fi sunat fals, așa că m-am abținut să comentez, deși se născuse în sufletul meu de câtva timp un sentiment tăios, brutal chiar, care semăna doar cu orgoliul. Cum așa! m-am prefăcut surprins de exclamația ei. Ea mi-a zâmbit, întorcându-se spre mine și mângâindu-mă pe braț, e o treabă mult prea complicată ca s-o sfârșim într-o singură seară de primăvară timpurie. De ce vrei să strici totul? Nu-i destul că sunt aici, că ești cu mine? parcă au povestit pe nerăsuflate privirile ei. „Când ai intrat la facultate și l-am văzut pe bădicul Neagă cum călca pământul de parcă se făcuse stăpân peste lume, a început deodată ușor neîncrezătoare în propriile-i amintiri și senzații, mi-am spus că s-a terminat cu joaca dintre noi. Rămăsesem o economistă de fermă zootehnică, îngălată până peste cap, certându-mă toată ziua cu țiganii… Vorbeam cu tine mereu ca să uit că am rămas singură, că o să te pierd definitiv. Nu degeaba i-am dat eu numele unui domnitor dat dracului, a spus tare taică-tău în mijlocul satului. Era băut… Iartă-mă, am fost surprinsă, pentru că eu nu l-am văzut niciodată în felul acesta. Bă, o să plece din balega asta! a strigat el în fața lui Nicu Halmaghi, președintele C.A.P.-ului, care discuta într-o parte, sub streașina crâșmei, cu doi străini. Unii ziceau că ar fost ăștia niște ziariști și, ca să scrie cum vrea el, îi cam îmbătase și acum nu mai știa ce să facă cu ei. Nici nu l-a luat în seamă pe bădicul Neagă, nimeni nu s-a uita spre el. Doar eu, trecând spre casă, l-am auzit și l-am întrebat: Cum să plece? Și tatăl tău, râzând în hohote: Păi da, fato, pleacă! Pleacă și ne lasă pe noi ca să se facă inginer. Asta-i! Adică, vreau să zic, își schimbă opincile cu pantofii. Ieși mâine în uliță să vezi cum se duce. La cursa de șase să ieși, dacă vrei să-l mai vezi că doar știu eu ce-i cu voi. Se vede în ochi când vă întâlniți că nu-i lucru prea curat. Asta-i, fata tatii!… Noaptea n-am mai vorbit cu tine în somn cum o făceam de obicei. Nici n-am plâns cum ar fi fost normal. Am privit în grindă și atât. Nici la rată, în uliță, n-am ieșit”.
A întins mâna, căutându-mă. S-a alipit de mine și aproape s-a pierdut sub brațul meu. Am mărșăluit prin glodul cleios cu o creastă albicioasă de gheață deasupra. Era atâta duioșie în sufletul meu, încât, ca să nu greșesc, am preferat să tac, ascultând fonfăitul picioarelor noastre prin pământul îngreunat peste măsură de apă.
Drumul s-a oprit brusc într-o răscruce care ducea spre o clădire mică din cărămidă, netencuită, cu acoperișul din trestie înnegrită. Vântul adusese din câmpuri semințe felurite și le părăsise tocmai pe acoperiș; tulpinile uscate de buruieni, care se unduiau în lumina împuținată a lunii, păreau niște tuburi de orgă sparte.
Am intrat în cămăruța întunecoasă și am rămas lângă ușa din scânduri dese, prinse de-a curmezișul cu o stănoagă noduroasă. Despina s-a îndepărtat prin întuneric și aproape nu-i mai simțeam prezența. Am încremenit dezorientat. M-a chemat, murmurându-mi numele. Râsul înfundat parcă a venit din stânga mea, parcă a trecut rapid în dreapta. Despină, am repetat din ce în ce mai neliniștit. Apoi, ca o explozie, lumina s-a împrăștiat ofilită în toate părțile. Am închis ochii și picuri de aur s-au zbătut sub pleoape. Despina era lângă mine și mă privea amuzată. Mi-a mângâiat dosul palmei într-o firavă și scurtă adiere. M-am trezit într-o cameră curată, cu un pat învelit cu o pătură întinsă de-a dreptul pe salteaua care își arăta colțurile cărămizii, cu o sobă mare, aproape pătrată, construită din cărămidă arsă, lângă care o ladă din scânduri negeluite era până sus plină cu lemne, o masă lângă, un geam cât o palmă, un blid din pământ ars așezat în mijloc pe un șervet țesut în arnici roșu și negru, o icoană cu Maica Domnului și pruncul Iisus în brațe, un ștergar țesut în ițișoare, cu o fundă albastră despicată în două, trei scaune, podeaua gălbuie, spălată cu leșie peste care erau întinse două covoare țesute din zdrențe de toate culorile. Abia după ce am înregistrat toate acestea, dintr-o lacomă privire, mi-am dat seama că pe blidar, în locul cănilor și al farfuriilor, se aflau orânduite rânduri de cărți: Rebreanu, Marin Preda, Camil Petrescu, pe raftul al doilea, între două iconițe sculptate în lemn, volume de Eminescu, Coșbuc, Slavici, Agârbiceanu, Lăncrănjan, Breban, raftul al treilea, J.P. Sartre, Alejo Carpentier, Nikos Kazantzakis, Marquez, Galsworthy, W. Deeping, Balzac, Manzoni, Joyce, Tolstoi, Gogol, Dostoievski, Papini, Blaga, Minulescu, Topârceanu, Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Labiș, Ileana Mălăncioiu și Angela Marinescu și, într-un fel camuflat în spatele acestora, „Getica” într-o ediție veche, probabil dintre cele două războaie, de Vasile Pârvan, pe care mi se pare că o mai văzusem în biblioteca preotului Mija.
Am trecut cu palma larg deschisă peste cotoarele tari, care au piuit, prăbușindu-se în toate părțile. Despina a întors capul. A surâs. Le pun la loc, am zâmbit încurcat. Despina a trecut cu vederea tonul ridicat al vocii mele și a continuat să așeze lemnele în sobă. Am lăsat cărțile așa cum erau, răsturnate, și-am urmărit-o cu un început de încântare melancolică: în genunchi, trupul ei părea o acoladă neînsemnată. M-a amuzat acest gând. Iată, mi-am spus, cum vine tiptil pierzania! Ironia mi-a dat puteri, convingându-mă că pot să fiu stăpân pe mine însumi.
Despina s-a întins și s-a sprijinit într-o mână, pipăind cu vârful degetelor de jur-împrejurul sobei. Rochia i s-a ridicat de-o șchioapă și între șoseta albastră, mototolită de cizmele lăsate la intrare, încremenite în glodul roșcat, și pulpa ei suplă încă acoperită de rochie, s-a văzut pielea întunecată de țesătura ciorapilor. Cu o zvâcnire care i-a repes umărul înapoi, a aruncat jetul de benzină peste lemnele albe ca o carne dezgolită. Mirosul arțăgos s-a împrăștiat în toată camera. Harșt! a făcut chibritul și flacăra a țâșnit, bufnind. Lumina lui a inundat podeaua, tavanul și, apoi, pereții. Duduitul lui s-a insinuat provocator. M-am întins cu mâinile sub cap de-a curmezișul patului. „Nu, ai grijă!” a țipat Despina speriată. Am sărit ca ars. „Era să-mi zdrobești păpușa!” a râs ea, mărunțind sunetele. Sprijinită de perete, mă privea o păpușă cu ochii ei albaștri și ficși, îmbrăcată într-o rochiță din același material ca rochia Despinei. „Aici e locul meu de taină, a zis ea cu păpușa așezată pe genunchi. Când scap de la fermă, vin aici și plec împăcată”, a continuat stingherită, ca și cum ar fi vrut să mă întrebe: E bine oare că-ți spun? „A fost un refugiu pentru ciobanii care veneau toamna cu oile pe miriște, s-a înviorat. Eu l-am făcut să arate așa, fiindcă începuse să se surpe. L-am cerut președintelui: Bădicule, ce să faceți cu el, că se dărâmă. Ba au furat și cărămida din ziduri, și lemnul din trepte. Îl fac magazie pentru fermă și… arhivă. Păi, zice el, președintele Nicu Halmaghi, nu e cam departe, fato, tocmai în poala pădurii? Dacă dă ursul peste tine? Nu te aude nimeni! Las’, zic eu, nu se încumetă el să vină tocmai aici. Deși, fie vorba între noi, e mai ușor să ajungi la refugiul ăsta decât la fermă unde, în iarnă, ursul a intrat în grajd și-a rupt două vaci. N-am nevoie de nimic, i-am spus președintelui. Și ciobanii ce-o să zică? a întoarce el, așa, ca să fie rugat. Ciobanii nu trec pe aici cu anii de când ați pus doar rapiță și in. Și uite așa…”. Orgolioaso! am alintat-o. Descumpănită, nu și-a ridicat ochii de pe păpușa pe care o legăna mai departe. „Nu sunt”, a răspuns atât de încet, încât focul i-a acoperit vocea. „Locul acesta de taină…”, s-a oprit, lăsând fraza să se zbată doar în mintea ei.
Căldura sobei a ajuns până la noi. Mirosul grețos de petrol ars a dispărut și-n urmă a rămas mirosul lemnului de fag și paltin, care se transforma încet în jerbe de scântei. N-am mai știut ce să spun ca să evit aceste momente de tăcere. Și nu mai aveam nici răbdare. Am ascultat vântul care hoinărea peste câmpuri și peste pădure; apoi s-a repezit ca un berbec, pe furiș, în toate părțile, înnebunit, se pare de rezistența neașteptată a fagilor și-a paltinilor, a carpenilor, a mărăcinișului, a sângerilor și a cornilor. Cu un pleoscăit puternic, ploaia s-a repezit și ea în peticul de sticlă al ferestrei. Repetând aceleași gesturi de acum câteva minute, m-am întins de-a curmezișul pe pat, cu mâinile sub cap. Așa cum stăteam, din această poziție, Despina mi s-a părut, în lumina gălbejită a lămpii cu gaz, o umbră subțire cocoțată pe pereți. Cum de-am ajuns aici? m-am întrebat încă înciudat. Am un dar extraordinar de-a mă complica, m-am repezit furios. Dar în acest caz nu-i vorba despre nici o complicație! Despina e cu totul altceva, mi-am răspuns imediat, liniștindu-mă. De ce te înșeli? m-a dojenit gândul. Nu, de astă dată nu trebuie să-mi pară rău, am adăugat mulțumit de explicație. Niciodată nu mi-am închipuit că ai o asemenea taină, am spus cu voce tare și cu toată seriozitatea. Normal ar fi să mă supăr că te ascunzi de mine. „Nu te cred!” a exclamat Despina tulburată și vocea ei a devenit la fel de dură ca un diamant care trece peste luciul sticlei.
Am fost gata să dezertez din nou. Mi-am mușcat buzele, jignit. În ultimul moment am reușit să-mi stăpânesc impulsul de-a mă ridica și-a ieși pe ușă. Ca un mucos! a țâșnit gândul răutăcios. Ca un adolescent mucos!
Probabil Despina a regretat că a mers atât de departe, fiindcă s-a întins, în pat, lângă mine. Nu mint! Am profitat de deruta ei. M-am ridicat într-un cot ca s-o pot privi. Nu s-a mișcat. Cu ochii închiși, a așteptat deznodământul. Atunci mi-am luat inima în dinți, convins că a sosit momentul să lămuresc toate lucrurile între noi. Aurelia, am spus stăpân pe vocea mea, a fost doar o joacă de copii. „Nu, s-a încăpățânat ea. Nu poți spune așa ceva doar ca să-mi faci mie plăcere. E meschin!…Când ai plecat din sat și noi amândouă am rămas, lupta noastră n-a mai avut sens. Ne-am împăcat măcar formal, deși fiecare în parte nutrim aceeași speranță”.
I s-a părut că ar vorbit mult prea mult și că a spus totul dintr-o răsuflare. Acest gând a zăcut în mintea ei zile și nopți până să se nască. Acum, când a trecut spre mine, Despina s-a simțit ușurată. Deși respirația ei se auzea încă precipitată, nu mai era deloc îngreunată de cuvintele nespuse. Am început să râd. Nu-i deloc așa, m-am potolit, concentrându-mă asupra vorbelor. Aurelia mi-a dat un fel de ultimatum. De fapt, a vrut să afle cum reacționez. Înțelegi? „Da”, a șoptit ea cu îndoială. Deși nu știu la ce i-ar fi folosit, am reluat bine dispus: Așa a crezut ea că e bine. Mi-a spus că vrea să se mărite cu Ion Costea, tehnicianul veterinar. Bogătan la bogătan trage, am subliniat eu ca fiind concluzia și nu mai merită altă atenție.
Despina s-a foit mai departe lângă mine și atingerea ei mi-a dat senzația că îndoiala i-a sporit și mai mult. Am încercat să ridic capul și atunci s-a repezit cu amândouă mâinile în pieptul meu, culcându-mă la loc. Uimit, n-am știut ce să fac. Am așteptat cu ochii închiși. „Nu te uita!” a strigat ea disperată și cu un efort care m-a găsit la fel de nepregătit, a smuls pătura de sub mine. Ca prin vis, am văzut cum fusta ei s-a desprins de pe șolduri și s-a adunat grămadă la picioarele patului. Emoția m-a țintuit pe loc. Lampa a început să fumege și lumina s-a tulburat și mai tare. Am simțit cum din subțiori picurii de sudoare s-au prelins pe coaste. Despina nu s-a mai mișcat; am avut impresia că a dispărut dincolo de lumina ofilită a lămpii unde, brusc, s-a topit într-un râu auriu. Am încercat să-i deslușesc respirația printre plesniturile ploii de pe acoperișul de trestie. N-am izbutit… „Poți să te uiți”, a zis ea surprinzător de sigură pe sine.
Era învelită în pături până sub bărbie. Părul i se împrăștiase pe salteaua cărămizie. Ochii i-au clipit speriați. Am luat-o în brațe și m-am mirat cum putea fi o fată atât de măruntă. Parcă ar fi făcut parte din trupul meu și brațele au cuprins-o într-o îmbrățișare părelnică. Sânii erau ca două neînsemnate rotunjimi răsărite de sub pielea catifelată. Mâna a căutat, încurcându-se în cutele păturii, a trecut peste șoldurile la fel de line, s-a reîntors ca să coboare peste pulpele strâns lipite. I-am lăsat un minut de răgaz, dându-i șansa să renunțe, să fugă și să se ascundă. Curajul ei mi s-a părut de-a dreptul nebunesc și, pentru o clipă, am ezitat descumpănit. Nu putea să fie atât de simplu și de firesc când, pentru a ajunge în asemenea momente, erai obligat să te folosești de toate metodele ca să înșeli vigilența sau, mai ales, să inventezi cele mai atrăgătoare și promițătoare jocuri. Așa îmi închipuiam până acum că se întâmplă. Așa aveam impresia că se desfășoară ritualul între un bărbat și o femeie! Simplitatea este întotdeauna tulburătoare. De unde știa Despina acest lucru? Cum putea să-l trăiască la asemenea intensitate?
Gândul acesta m-a sâcâit de când am intrat în acest loc și am intuit deznodământul. M-am mirat nespus ușurința cu care Despina s-a desprins din capcana normelor morale moștenite de la părinți. Nu mi-a fost teamă, dar nici nepăsător n-am fost. Despina a alungat stinghereala asta năucitoare, paralizantă, agățându-se strâns de gâtul meu și fiecare mișcare o puteam face acum doar cu asentimentul ei. M-am lăsat în voia ei, învingându-mi pentru a doua oară ezitarea. Încet, cu o delicatețe de care nu mă știam în stare, cu palma întinsă i-am desfăcut pulpele subțiri. Rezistența ei a fost cât o zbatere de aripi. Þipătul de durere s-a oprit între buzele mele, care, în neștire, i-a strivit gura. Am rămas o fracțiune de secundă nemișcat, buimăcit. Treptat, trupurile noastre au început să se onduleze ușoare ca fulgii. Un geamăt mărunt ca un oftat i s-a desprins de pe buzele arse și chipul ei s-a luminat de împăcarea care coborâse peste ființele noastre. N-am știut…, am spus fără să-mi dau seama. „Nu…taci!…”, a șoptit ea cu privirea pierdută în depărtare.
„Hei! m-a scuturat Dionisie de umeri și revenirea la realitate mi-a oprit bătăile inimii. Ce dracu’, mă, vin la tine, și tu ațipești ca un copil îmbăiat?” Iartă-mă… nu știu… Am avut un moment în care am trecut dincolo de prezent, m-am bâlbâit. Am trecut prin sat… De la o vreme mă reîntorc mereu. Îmi aduc aminte de tot felul de întâmplări pe care le-am crezut uitate. Nu știu cum să-ți spun!… E un sentiment tulburător…apăsător…
Dionisie s-a scărpinat cu două degete în sprânceana dreaptă. Era semnul că trebuie să închei, fiindcă era pe cale să se lase în voia nervilor suprasolicitați de confesiunile mele confuze, trunchiate, alambicate. „Dar… uite, a zis Dionisie, încheindu-și haina costumului la un singur nasture. Uită că am fost la tine și am discutat. O să spun că ești unul de-al nostru, de încredere, dar misiunea este inoportună… În sfârșit, cam așa ceva. Găsesc eu”. Apoi, după o pauză în care și-a adunat pachetul de țigări și bricheta de pe masă, strecurându-le în buzunar, a urmat repezit: „Ai dreptate! Se pare că Busuioc a mirosit ceva. E tot mai des văzut prin secție. Zevedeu e și mai politicos și mai săritor ca niciodată. Îmi aduce și mie ziarele, ca lui Moise Panait și lui Simion Radvoicu. Vorbește numai de fotbal până i se mută gura în ceafă. Deocamdată să așteptăm… Oricum, nimic scris, totul se memorează. Zi, cum a fost cu Moise Panait? Ce-a vrut?” Să mă pregătesc ca să intru în partid. Vor să mă pună șef de secție. „Și tu ce-ai răspuns?” Evident, am refuzat.
Dionisie a clătinat din cap amărât. A continuat fără să-și ascundă nemulțumirea: „Mă, tu nu mai vrei să cobori deloc pe pământ? Nu te supăra, dar ai făcut o mare prostie. N-ai făcut altceva decât să le confirmi bănuielile”.
A început să se plimbe prin cameră cu mâinile vârâte în buzunarele hainei, care a pârâit din cusături sub greutatea lor. M-am așezat resemnat în fotoliu, așteptând dezlănțuirea. Nu prea aveam nici o idee cum aș fi reacționat în alt mod. În ultimul timp, tot mai dese erau momentele când mă surprindeam cu mintea golită de orice gând. De aceea, huruitul motorului ambalat sub geamuri mi s-a înfipt dureros în creier. „Dar de ce Moise Panait? De ce nu Simion Radvoicu?” m-a întrebat Dionisie îngândurat. Nu știu, am ridicat din umeri. „Cine știe?!…, și-a oprit el vânzoleala prin cameră, cercetându-și vârfurile pantofilor uzați. Se pare că directorul nu mai are încredere în Simion, care își afișează, cu o crasă inconștiență, toată incompetența, toate complexele de incapabil cu veleități de intelectual rasat…”. Se poate! l-am întrerupt cu volubilitate. Probabil în spatele lui, ca de fiecare dată, se află Teodora Coman. „Femeia asta își bate joc de noi. A reușit să se impună, speculând conformismul și lașitatea fiecăruia”. Nu știu, am spus cu nepăsare. Vreau să-ți atrag atenția că greșești dacă pui preț doar pe Teodora. Simion are un mare păcat: e leneș. Se complace să stea în umbra ei. În realitate, legătura lor nu-i chiar atât de trainică, așa cum lasă să se înțeleagă. E adesea mult prea tensionată. Cel puțin pentru mine, din acest punct de vedere, este periculoasă, fiindcă nu-mi pot da seama cum evoluează. „Prostii! a exclamat Dionisie dezamăgit. Părerea mea este că mâine trebuie să te prezinți la Moise Panait și să-i spui că refuzul tău s-a datorat unui proces de conștiință, că, fiind vorba despre un pas capital, ai avut nevoie de răgaz pentru a te hotărî. Găsește și tu ceva asemănător, de mare efect”.
Dionisie n-a mai așteptat răspunsul, a ieșit, trântind ușa. În urma lui perdeaua, care se umflase până când ajunsese să spulbere scrumul din scrumieră peste tăblia mesei, a revenit la loc, secționând lumina din cameră de întunericul de afară.



THERAPEIA: „Pornind cu toții spre urnele de vot, dăm girul nostru comunist adevărurilor îngemănate firesc în realitatea luminoasă pe care poporul, strâns unit în jurul partidului, al secretarul său general, ctitorul României moderne, a făurit-o și-o făurește cu elan și pasiune revoluționară, cu eroism, cu dreaptă mândrie patriotică. În acești ani, ce se cuprind în epoca de împliniri fără precedent inaugurată de Congresul al IX-lea al partidului, s-a edificat plenar sentimentul profundei mândrii patriotice pentru înfăptuirea operei socialiste”.




6 noiembrie 1987: Dionisie m-a prins de mână și m-a înghesuit într-un colț al atelierului. Am simțit cum frica își făcea de cap, înglodându-mi cuvintele într-o vibrație supărătoare, care amenința să le facă ininteligibile. Se uita în toate părțile, de parcă dintr-un loc tainic, ar fi urmat să iasă un robot extrateretru. Nu mai era vorba despre teamă oarecare, ci de-o spaimă cumplită care-l desfigura pur și simplu; mai aproape era această frică de cea a animalelor decât de a unui om, care avea șansa s-o conștientizeze și, astfel, s-o stăpânească. „Ai fost?” a întrebat cu dinții încleștați.
Nu știu de ce, dar am avut senzația că stropii de salivă mi s-au adunat pe pielea feței și m-am șters pe furiș. Cu blândețe, i-am descleștat degetele din gulerul halatului, i-am răspuns scurt, întorcându-i spatele: Nu. „Dobitocule! a scrâșnit. Teodora l-a avertizat pe Busuioc”. Și ce-i cu asta? m-am întors lângă el. „Cum dracu’ ți-a dat prin cap să refuzi și pe târfa asta?!” a gemut el, nădușind și ștergându-și fruntea cu dosul palmei. Doar n-o să-mi dictezi și cu cine să mă culc! l-am persiflat. „Du-te-n mă-ta de amărât!”
M-am întors încet, parcă răsucit de un mecanism puternic și, fulgerător, l-am lovit în stomac. A icnit, și-a dus mâinile spre locul loviturii, holbându-se, a început să verse, șuvoiul alb-verzuliu s-a împrăștiat pe ușa secției. Câțiva muncitori s-au apropiat agitați, au vorbit toți deodată, vacarmul a crescut insuportabil, toți mă arătau cu degetul, unii clătinau din cap descumpăniți, alții râdeau, nimeni n-a înțeles ce s-a întâmplat, șoșoteau, își dădeau cu părerea. Maistrul Þapu l-a luat pe Dionisie de subțiori și l-a dus spre vestiare. Eu m-am întors spre cei adunați în fața ușii și, pe un ton alb, i-am trimis la locurile lor de muncă.
Adevărul e că acționasem sub pulsațiile instinctului. Nu mă încânta cu nimic, dar nu mai aveam nimic de pierdut. Teodora nu m-a amenințat, nici n-a încercat să mă înduioșeze, deși n-ar fi fost deloc greu având în vedere sentimentele rănite, dar încă viguroase, care mă încercau ori de câte ori o vedeam. Dionisie intuise bine că un simplu pretext m-ar fi adus din nou în preajma ei. N-am să pot explica în nici un chip starea ciudată pe care o trăisem lângă ea. Totul se petrecea rapid, năucitor, emoția mă copleșea și lumina din ochii ei îmi frângea orice încercare de rezistență. Unicul mijloc ca să-i rezist, era doar acela de-a o ocoli, de-a nu rămâne singur cu ea. Nici măcar chipul blând al Despinei nu mă putea apăra de vijelia pe care o stârnea simpla ei prezență. Într-o clipă mi se adunau în minte imaginea ei extaziată, cu capul lăsat pe spate și trupul încolăcit în jurul meu, ca o iederă, nebunia pe care mi-o picura strop cu strop până când din buzele ei nu mai rămânea decât două fâșii însângerate…
I-am urmărit pașii din ce în ce mai nesiguri, care o purtau dintr-un perete în altul, și mă chinuiam să-mi reprim dorința de-a mă apropia de ea; nările îmi fremătau sub apăsarea parfumului de trandafiri amestecat cu mirosul acrișor de tutun fin. „Poți să mă ierți?” m-a întrebat ea cu vocea sugrumată de trăiri nemaivăzute. Pentru ce? am coborât tonul până la șoaptă, înmărmurit de nerăbdarea care mă împingea spre ea. „Pentru tot, a zâmbit ea supusă, cu privirile calde ațintite asupra mea. Știu că n-ai s-o faci din orgoliu, din nefirescul tău orgoliu… Eu te-am iubit, Mihnea! Vezi, nu mi-e rușine s-o spun. Nenorocirea mea e că te iubesc și acum. Am încercat, crede-mă, să mă scutur de povara asta. Am crezut că, prin Simion, voi reuși. M-am înșelat. E un om slab, fricos și superficial. Nu e capabil de sentimente profunde. Știu că și tu simți la fel. Se vede pe fața ta. Cum să-ți spun? Povestea ta cu Lona e o copie a poveștii mele cu Simion. Pe ambiție nu se poate clădi decât în viața socială. În intimitate, doar prin toleranță și prin încredere reciprocă, cu dorința de armonie. M-am convins… De-o vreme, ceva s-a întâmplat cu tine. Un lucru de care mi-a fost teamă și aș fi făcut orice ca să-l înlătur. În ochii tăi s-a aprins acel jar pe care numai eu știu să-l înviu”.
Am zâmbit. Îmi permiteam să rămân indiferent. Ba mai mult, acum aș fi chinuit-o, povestindu-i despre Despina. Am renunțat doar din comoditate. Explicațiile mi-ar fi stricat bunadispoziție, care își făcuse loc în sufletul meu. Neașteptata ei confesiune m-a întărit, mi-a dat siguranța că nu voi face nici o mișcare imprudentă de care să profite. Nu știam cât va dura această stare de relativ echilibru, dar eu mă străduiam să-l păstrez…
„Deci refuzi să intri în partid”, a continuat afectată, strivind țigara fumată de jumătate. Am spus eu…, m-am împotmolit în mijlocul frazei, încercând să par cât mai surprins. „Moise Panait zice…”, s-a lăsat ea păcălită. E un tâmpit care nu știe ce vorbește, m-am prefăcut jignit (și într-un fel chiar eram). Unei asemenea întrebări nu-i răspunzi nici pe loc, nici în fața unui director. „E frumos la tine, a schimbat ea vorba, rătăcind cu privirea prin camera îngustă și prăfuită. Văd că ai schimbat aproape totul. Nimic n-a mai rămas cum a fost. Þi s-au schimbat până și gusturile…”.
Ironia ei m-a indispus și m-a neliniștit totodată. Nu era ea omul care să se lase dus de mirajul cuvintelor. Doamne, ajută-mă să-mi țin firea! m-am rugat speriat de imobilitatea Teodorei, care parcă ațipise în fotoliu, cu paharul de oranjadă în mână. „Numai lucruri de calitate, a continuat ea cu cinism bine dozat sub un ton aparent admirativ. De, Lona, familie bună, doctori! Culorile mochetei sunt cam țipătoare. E cehoslovacă, nu?” Habar n-am, m-am grăbit să-i răspund, sperând să scap de această senzație sâcâitoare de jenă. „Ca de obicei nu știi pe ce lume ești și pe ce pământ calci”, m-a dojenit ea. Apoi, deodată agresivă: „Te superi dacă-mi scot pantofii? Sunt noi și mă strâng cumplit… Nu știu, ceva nu-i în ordine. Mi se umflă picioarele. Cred că e moștenire de la biata mama”.
Din două mișcări ale picioarelor înainte și înapoi pantofii au căzut în fața fotoliului. Și-a mișcat câteva minute degetele amorțite. Cu o privire care însemna ce să-i faci, asta e! îmi pare rău că nu sunt o doamnă cum ai vrea tu, și-a adunat picioarele sub ea și s-a cocoțat în fotoliu. Picioarele ei suple, fără urmă de grăsime, netede s-au dezvelit cu calculată vulgaritate. Ca și altă dată, gestul mi-a provocat aceeași nesiguranță și neliniște. De când fumezi? i-am întors ironia, arătând țigara care fumega uitată între degete. Ziceai cândva că e un gest de burghez putred…
Și-a scuturat țigara deasupra scrumierei atentă să nu dea scrumul pe jos. Mi-a spus îndulcindu-și vocea: „Ei și tu! Eram mai tânără, mai zvăpăiată și mai tranșantă… Omul e spus schimbării. E suma mediului în care trăiește. Din păcate, o dată cu cele bune, se adună și viciile. Fumatul face parte din bagajul omului nou”.
N-am înțeles: era ironică? mă provoca? își bătea joc de mine? Pe fața ei nu se mișca nici un mușchi. Așa palidă cum era, a căpătat o frumusețe stranie, cu ochii ei verzulii adumbriți de gene lungi și negre, cu buza de jos mereu răsfrântă într-un surâs îndepărtat. Am încercat să-mi aduc aminte cum îi arăta trupul ascuns sub rochia ușoară, de mătase chinezească, vaporoasă, încețoșată de culori dulci. Am fost de-a dreptul descumpănit (chiar iritat?) că, în afara aluniței de pe umăr, cât o picătură de rouă, care, de altfel, se și vedea, nu mai rețineam nici un amănunt. „Am vrut să fac și eu ceva în viață, să fiu cineva, a început ea cu un aer rătăcit. Toată adolescența mea n-am avut decât o singură rochie. Primele opt clase le-am terminat în pantofii surorii mele mai mari, iar duminica ieșeam prin sat încălțată cu pantofii mamei, pe care i-a avut la cununie. Fetele crâșmarului și ale vânzătoarei de la magazinul mixt mâncau pâine albă unsă cu unt, noi, copiii lui Ilarie Coman, pâine de secară cu magiun de prune până ni se întorcea stomacul pe dos. Liceul l-am terminat ca vai de el, cum am putut. Până la trei la fabrică, până la nouă-zece seara la școală. Ca să pot lucra doar în schimbul unu’, m-am milogit la toate ușile. Ba la uteceu, de aici la Moise Panait, ba la șeful secției… Maistrul Þapu de care depindea aprobarea în cea mai mare măsură, m-a invitat la el acasă. Nevastă-sa era internată în spital, avea și doi băieți studenți. M-a servit cu votcă îndulcită cu sirop de zmeură, mi-a pus masa…” Totul absolut normal! (Privirea i s-a tulburat, ochii s-au micșorat, aproape dispărând sub pleoape. A privit paharul de oranjadă, ridicându-l în lumina împuținată a înserării. A reluat încordată:) „Când mi-a ridicat rochia, am înghețat. Când a încercat cu forța să-mi îndepărteze picioarele, prăvălindu-se peste mine, mi-am pierdut cumpătul și i-am spart o glastră în cap. Trebuia să mă apăr, nu?…” (A râs scurt, cu încântare răutăcioasă). „A umblat o lună de zile pansat și cu bascul pe cap, plângându-se că a răcit, deși căldura topea și asfaltul. În fine, Þapu m-a trecut în săptămâna următoare în schimbul doi, sărind și peste tura mea normală. Atunci m-am dus în audiență la secretarul comitetului de partid, Moise Panait, pe care l-am mai prins un an în funcție. S-a uitat la mine ca la o minune. De ce nu te duci tu la uteceu? a zis el, prefăcându-se că citește în hârțoagele lui adunate maldăr în față. Păi, am zis, ce să mai ocolesc dacă partidul conduce. Eu, tovarășe secretar, nu-mi pun rochia în cap când e vorba de un drept al meu. O fac când îmi place și cu cine-mi place, am precizat, recunosc, pe un ton mai ridicat. Mă cuprindea furia ori de câte ori mă gândeam la scena cu maistrul Þapu. Prin încercări de acest fel mai trecusem. Dar nu știu de ce, asta mă scârbise, mă jignise profund, mă derutase, cum să-ți spun? Cine ți-a cerut așa ceva?!! s-a mirat Moise Panait, cântând cuvintele așa cum face ori de câte ori e nesigur pe reacțiile lui. Poate nici tu n-ai fost ușă de biserică! Bunica avea o vorbă: Când cățeaua nu ridică coada, nici câinii nu umblă după ea, a adăugat fixându-mă în scaun cu ochii lui apoși. Bunica dumneavoastră era o înțeleaptă, dar maistrul Þapu e un om de acțiune, l-am repezit. Bine, a zis el vizibil afectat, spune-i maistrului Þapu să vină la mine. Tu vezi-ți de treabă! Atunci mi-a sărit muștarul: Dacă nu-mi aprobați să lucrez numai în schimbul întâi, vă reclam la primul secretar că nu respectați legile țării. Și el râzând: Tu n-ai auzit de prioritatea producției? Și eu spumegând: Am auzit! Dar tot legea aia mai zice să nu ne reparăm mașina în fabrică și nici să înlocuim piesele uzate cu altele noi luate de pe banda de montaj. Și mai zice să ne perfecționăm, să ni se creeze condiții… Și el, tremurând de enervare: Am zis bine. Și încheie-ți halatul ăla că ți se văd toate.
Într-adevăr, aveam doi nasturi desfăcuți la halat și, probabil, cum stăteam pe scaun, mi s-au dezgolit sânii. Așa cred cel puțin, fiindcă ăsta se uita doar aici, la piept. Acum mi-a venit ideea: Mi-am desfăcut halatul până jos, ținându-l strâns, în jurul corpului, cu mâna. Oricine ar fi intrat pe ușă ar fi avut impresia că cineva încercase cu forța să mă dezbrace și eu mă apărasem cu înverșunare. Ce faci, nebuno?! a țipat Moise Panait, holbându-se. Păi, văd că așa merge și aici, am zis liniștită, slăbind puțin strânsoarea halatului, până când mi s-a văzut partea de sus a sutienului. Acesta parcă înnebunise de-a binelea. A început să urle: Să nu îndrăznești, că te dau afară din fabrică! Până la urmă ne-am împăcat. Mai greu, dar… Pe Þapu l-a retrogradat trei luni reglor și i s-a promis că la prima abatere va fi sancționat și pe linie de partid. Dacă aș fi insistat, cred că l-ar fi exclus și din partid. Dar mi s-a făcut silă să mai ascult toate lecțiile ălea de morală, care sunau atât de fals în gura unor profitori care mă dezbrăcau în timp ce cu mâna jurau pe codul eticii și echității”. De ce-mi spui mie toate astea? am întrebat, ascunzându-mi fața după abajurul lămpii ca să nu mi se vadă disprețul din priviri. „Am auzit că Moise Panait a încercat să-ți violeze logodnica”, a mârâit ea, stăpânindu-și iritarea. Cine ți-a spus și tâmpenia asta? am întrebat râzând.
Teodora s-a foit în fotoliu cu neglijență studiată, lăsând să i se descopere și mai mult picioarele suple și puternice. Cunoșteam bine acest fel de-a se apropia de mine, de acei bărbați care-i trezeau interesul. Încet, se arăta în fiecare zi pe porțiuni mici, modelându-și, după împrejurări, toate asperitățile, eliminând nepotrivirile și mascându-și, cu abilitate, defectele. Concentrat asupra acestui fascinant comportament, te trezeai peste noapte prins în cursă ca un șobolan flămând. Dumnezeu știe cum am reușit să mă salvez în ultimul moment!
„Îl cred capabil de așa ceva, a continuat ea parcă mirată de propria-i constatare, negăsindu-și încă locul în fotoliu. De o vreme se poartă ca un vătaf. I-am atras atenția ce câteva ori și tot de atâtea ori mi-a răspuns cu apropouri vulgare. Se pare că a ajuns la vârsta critică. Oricum ar fi, nu-i de tolerat. Probabil că vom recurge și la alte măsuri. Lona însă e o femeie atrăgătoare și de familie bună cum îți place ție s-o prezinți pe unde apuci. E puțin orgolioasă, dar… Nu-i prea place să se împiedice de clasa muncitoare. Disprețul ei curge prin toți porii. În sfârșit, vom vedea…”. De ce-mi spui toate astea? am întrebat-o din nou, cu brutalitate. Am înțeles că vrei să discutăm o problemă deosebită. Din acest motiv ești aici, altfel… „Ce?” a ripostat impertinentă, ridicând din sprâncene a uimire. Toată chestia asta cu tinerețea ta, am păstrat același ton dur, tăios, simțind perspectiva ieșirii din păienjenișul acesta țesut cu migală și abilitate de aproape o oră. Câtă vreme am fost… am fost…, am început, negăsind cuvintele potrivite, am fost împreună – am izbucnit fără să mai țin seama de nuanțe și semnificații – mi-ai ascuns cu grijă partea asta a vieții tale. De ce? Spune-mi, de ce? Spre nedumerirea ta prefăcută, îți spun că mă interesa. Măcar din motivul că ne petreceam nopțile unul lângă altul în același pat, dacă sentimentele mele îți erau indiferente.
Și-a adunat picioarele și mai mult sub ea, aplecând capul pe umărul drept și închizând ochii, gest care întotdeauna mi s-a părut a fi a acelui vânător crud și neîndurător. Am avut aceeași senzație neplăcută a atingerii cu o reptilă. Am așteptat încăpățânat. Dacă înainte cu o oră, când am intrat în
camera asta, am încercat să arăt ca un om rănit, distrându-mă pe seama ei, acum, cu adevărat, eram plin de plăgi supurânde. Cu intuiția ei ascuțită, și-a dat seama că starea mea sufletească e alta. Or, Teodora nu știa să piardă, nu voia să piardă, n-ar fi recunoscut că a pierdut. Mereu același orgoliu nemăsurat și aceeași lipsă de scrupule în relație cu oamenii, care îi veștejea orice pornire sentimentală. Tocmai acest fel al ei de-a se purta despre care n-am știut niciodată dacă este și sincer sau doar o remarcabilă punere în scenă, mă scotea din sărite, dezechilibrându-mă. A doua sau a treia zi îmi răsărea în minte soluția prin care aș fi ieșit din capcană fără să-mi fi afectat sistemul de valori, dar era târziu și greu de schimbat impresia celor din jur. Dezamăgit, o luam de la capăt, căutând să memorez metoda de-a riposta pas cu pas, detaliu după detaliu. Dar în următoarea împrejurare situația se repeta, găsindu-mă la fel de nepregătit și dezorientat. Îmi închipuiam, drept scuză, că prin acest joc al nesfârșitei dureri chiar o iubeam, deși eram conștient că nu voi ajunge nicăieri cu elanul ăsta inutil. Și totuși, ca să fiu sincer, ceva era mai puternic decât mine, subjugându-mă, fără să-și deconspire numele și locul de unde apărea intempestiv. Furia mea care creștea în intensitate odată cu neliniștea strecurată de acest joc necunoscut, printr-un simplu gest al Teodorei era prefăcut într-o spaimă devoratoare. De ce toate astea? am redus întrebarea la esență, fără să-mi pot stăpâni tremurul mâinilor.

Ea a zâmbit; mi s-a părut chiar surescitată de neliniștea mea; în lumina ochilor a izbucnit acel licăr intens de energie în erupție. „Era întrebarea pe care nu trebuia să mi-o pui, s-a înnegurat și o ceață deasă i s-a strecurat printre sprâncene până aproape de rădăcina nasului, traversând obrazul stâng. Da, tocmai acest lucru am vrut să-l evităm ca să ne menajăm cumva umorile”. A făcut o pauză în care m-a fixat, căutându-mi fluxul privirilor. „De ce faci lucruri necugetate?” a întrebat cu voce aspră, aproape bărbătească. Nu cred că în fața conștiinței mele am ceva să-mi reproșez, am subliniat fiecare cuvânt cu o siguranță precară datorată tremurului strecurat între sunete. „Nu știu! a exclamat ea, renunțând să-mi mai caute privirea și concentrându-se, în schimb, asupra genunchilor săi rotunzi. Nu despre discuția cu Moise Panait e vorba. Ai procedat surprinzător de abil refuzând. Purtându-te ca o mireasă, tovarășii și-au întărit convingerea că ești un element de viitor, un bun specialist, care, printr-o pregătire politică serioasă, poate deveni realmente un om de preț. De astă dată ai câștigat. Nu te-am știut capabil de o asemenea manevră… Tu ai de la natură ceea ce încerc să-i inoculez lui Simion. El are însă abilitatea de-a se lăsa în voia mea, cunoscându-și interesele și dorind, ca și mine, să ne depășim condiția modestă moștenită de la părinți. Orgoliul tău nemăsurat n-a acceptat această simbioză, care putea deveni redutabilă. Am greșit subapreciind aspirația ta idealistă, caraghioasă spre libertate. N-am înțeles că te pierzi în fleacuri, că te împiedici în tot felul de prejudecăți și procese de conștiință scandalos de desuete. N-am înțeles că, sub masca ta de bărbat puternic, se ascunde un romantic bolnav. Poate aș fi adoptat altă tactică și aș fi reușit să-ți pun în valoare zestrea ta nativă… Adevărul e că prima a dezertat femeia din mine. Virilitatea ta m-a speriat. Nu credeam că-ți pot face față, deși acum tânjesc după aceste momente, sufăr din lipsa lor. Nu glumeam deloc când te amenințam că voi face trei-patru copii. Nu-mi era frică să nasc. O socot cea mai firească consecință a iubirii. Din păcate, tu ai pornit pe drumul invers, pierzându-ți demnitatea. Știu foarte bine dictonul leninist: nu poți, te ajutăm, nu vrei, te obligăm. N-am putut să-l aplic până la capăt și acum regret această slăbiciune. Mă supără extraordinar de mult faptul că ai început să spui vorbe necontrolate pe seama mea… Nu, te rog, ascultă-mă până la capăt…Nu e nevoie să te disculpi… E degradant… Nu la relațiile noastre intime mă refer. Așa ceva nu faci, sunt sigură. Celor care au încercat să ducă prea departe lucrurile, le-am râs în nas, fiindcă cunosc spaima ta de vulgaritate, pudismul tău țărănesc, aș zice. Dar atât tu, cât și Dionisie Borcoman, credeți că sunt o fanatică, o carieristă fanatizată de aspirații care-mi depășesc posibilitățile intelectuale. Da, s-ar putea spune și așa! Eu am convingerea că este vorba despre devotament și despre cinste. Cinste și devotament față de cei care mi-au înlocuit opincile rupte și pine de glod cu pantofii din piele fină și curați. Cinste și devotament față de cei care, dintr-o viețuitoare amărâtă, condamnată să nu iasă niciodată din noroi, să se reproducă și să moară apoi în anonimat, îngropându-se cu toate visele și regretele ei, iată au făcut ceea ce sunt, adică o femeie adevărată așa cum nici prin cap nu i-ar fi trecut mamei mele, care toată viața a frământat glodul ulițelor, a suportat înjurăturile tatălui meu vitreg, brutalitățile provocate de bețiile lui repetate, care n-a purtat niciodată chiloți… Da, de ce te holbezi așa?! Ãsta-i adevărul! Care-și făcea nevoile din picioare, trăgându-și doar rochia în față, ca să nu se ude, care a secătuit pur și simplu, născând copii cu nemiluita, pe care nimeni n-a întrebat-o vreodată: Tu, femeie, mai poți? Ce-i în sufletul tău? Sunt primitivă, ziceți voi! E posibil să fie și așa! Poate e o rămășiță moștenită de la ai mei. Nu contest că n-ar exista și asemenea urme. Dar e preferabil, decât așa rafinați cum sunteți voi, complexați cum sunteți voi, necinstiți ca voi, gelatinoși, fără coloană vertebrală, roboții propriilor coșmare, oricând gata să trădați, oricând gata să treceți în altă tabără, oricând gata să dați bir cu fugiții. Cu o singură lovitură v-am putea strivi pe toți, nu-ți dai seama? Lipsa voastră de vlagă nu-mi provoacă decât silă. Așadar, dragul meu, nu suntem proști, cum credeți voi, ci doar vă îngăduim încă. N-aș putea să spun cât timp. Oricum nu mult…”.
Atâta dispreț cât se adunase în cuvintele ei, n-am mai văzut niciodată. Printr-o fulgerătoare tranziție, disprețul ei exacerbat și de ură, ca o buruiană care se răsucește pe trupul viguros al plantei folositoare, sufocând-o, m-a înspăimântat. Nu-mi închipuiam să fi ajuns la o asemenea capacitate de-a spori intensitatea sentimentelor. Dacă altădată acest fapt pe care-l bănuiam că există, îl îngăduiam sub presiunea afecțiunii și duioșiei, odată cu trecerea timpului el devenise tiranic, spulberând orice speranță că undeva, în vreun cotlon imaculat al ființei sale, s-ar mai afla vreo formă neînsemnată de îngăduință.
Acum trecea cu o uluitoare ușurință de la cruzime la concesie, de la sadism la toleranță, de la concesie la autopersiflare, de la autopersiflare la seriozitate academică. Iar, când ajungea la stări de melancolie și sentimentalism se rușina brusc, își ascundea cu încăpățânare privirile umezite de lacrimi, și revenea din nou la punctul de pornire, reluând același drum insuportabil. „Tu ești în felul tău un artist, s-a înduioșat ea, plecând ochii. Te înțeleg!… Cred că acest lucru m-a îndemnat să te iubesc”.
A făcut o pauză, cerșind, prin priviri înrourate, un semn care să-i confirme declarația aceasta inabilă, stânjenitoare. Am tăcut, urmărindu-i distrat formele suple ale trupului aflat în repaus. Adevărul e că încercam, cu destul consum nervos, să estompez tentația nefirească de-a o compara cu Lona. Diferența era evidentă și, oricât mă chinuiam s-o ocolesc, nu era posibil: Lona masivă, uneori vulgară, carnală ca o statuie neolitică, feminină, maternă, dar rezervată în gesturi, chiar zgârcită, Teodora zveltă, voluntară, complexată sexual ca orice primă generație de orășeni; Lona profundă în gândire, cultă, spirituală, bazându-se pe un sistem solid de valori, Teodora grăbită în a aduna cât mai multe cunoștințe din varii domenii, care rămâneau însă mereu la nivelul invocației, fără să fi fost asimilate…
Iritat că n-am reușit să evit total această comparație, care releva câteva adevăruri crude, descurajatoare, am căutat scăpare, împingând cu orice risc discuția asupra intenției de-a fi primit în partid. Teodora, câteva momente, mi-a lăsat impresia că acceptă, apoi, cu franchețea ei derutantă, a înlăturat orice încercare de rezistență, hărțuindu-mă cu fel de fel de întrebări. A pregătit astfel un atac violent, care m-a descumpănit, sporind și mai mult confuzia în care mă lăsasem târât ca să scap de chinuitoare îndoieli și suspiciuni. În aceste câteva minute de pregătire pe care mi le îngăduise, m-am aflat într-o continuă balansare între ură și iubire. „Când adevărații artiști de felul tău, a început ea, evitând orice atingere între noi, își părăsesc uneltele specifice, provoacă dezastre. Adevărații oameni de cultură și de bun simț își văd de treburile lor, înțelegând că orice pas făcut pe nisipurile mișcătoare ale realității sociale, poate fi fatal pentru sine, fie că a perceput mersul lumii după Noul Testament, fie după Capitalul lui Marx… Dionisie, a râs ea încet, cu amărăciune, ar constata că sunt un monstru. Se poate spune și așa. Nu mă opun. Luciditatea absolută este monstruoasă. Din lașitate, preferăm și o infuzie de inconștiență”. Apoi, schimbând tonul și urmând cu voce uscată, fără nici o modulație: „Formal, așa cum sunt convinsă că ai observat, susținem că artistul în general, cei de felul tău în particular, este implicit și om politic. Asta pentru a ne sprijini substanțial în demonstrația privind superioritatea orânduirii socialiste. Practic, însă, se fac eforturi serioase ca ei, artiștii de orice fel, să fie scoși de pe orbita politicului, fiindcă, este limpede pentru toată lumea, deciziile lor ar provoca veritabile dezastre. Între omul politic și artist funcționează cel mai înalt grad de incompatibilitate structurală care, în condițiile unei vremelnice defecțiuni, produce explozii pustiitoare. Ca orice piron, după ce este bătut ca să susține încheietura casei, ca să nu te zgârie, i se taie capul. Da, uneori sunt eu însămi șocată, dar aceasta-i realitatea. Propaganda, recunosc, uneori destul de grosolană și bazată pe forța pumnului în gură, este doar vârful aisbergului. Dar mai știu din sfânta carte a istoriei că în mai toate timpurile, fără excepție, artiștii au fost fascinați de tirani, despoți sau dictatori, devenind colaboratori sau unelte, elogiind și găsind motivații tuturor aberațiilor. Cât este sinceritate și credință și cât impostură și teamă de mizerie e greu de stabilit! Am convingerea intimă că înșiși dictatorii, ca și artiștii, sunt conștienți că natura le-a jucat o festă murdară, programându-i pentru un asemenea rol de asanare socială, care pregătește saltul, progresul, trecerea de la o etapă de dezvoltare la altă etapă superioară… Exemple, zici? Sunt peste tot. Uite îmi vin în minte câteva nume ilustre: pe de-o parte Brecht, Sartre, pe de alta, Celine, d’Annunzio… Și mulți alții, foarte mulți alții. Dacă am opera cu criteriile voastre și cu principiile pe care le promovați, ale tale și ale lui Borcoman, am goli istoria omenirii de toate valorile, am săvârși homerice autodafeuri. Comunismul care a știut să folosească asemenea infirmități, a găsit și soluția genială a preluării critice, salvând ceea ce este bun, frumos și valoros în operă… E drept, și nimeni nu neagă, s-au făcut și greșeli grosolane de tipul stalinismului, care a denaturat înfiorător ideologia marxistă și leninistă. Dar asta nu înseamnă, așa cum susțin păduchii literari prin reviste, că stalinismul este finalitatea structurilor comuniste. E aberant să pui semnul egalității între un scelerat gruzin și un sistem filosofic genial, care primenește lumea, ducând-o spre valorile supreme. Plevușca asta de comentatori, care-și dau ochii peste cap imediat ce întâlnesc un text ejaculat din minți bolnave, dispare sub călcâiul de fier al timpului. De aceea, între Rebreanu și Marin Preda, între Mateiu Caragiale și Eugen Barbu lumea e plină de gândaci foșnitori, îmbrăcați în purpură, dar urât mirositori. Noi nu ne facem probleme. Pe ăștia gălăgioși și sterpi îi sacrificăm de obicei, punându-i să cânte din drâmbă pentru deliciul și amorul propriu. Cu ceilalți e mai greu… Oricum, cauza este mult prea mare ca să nu strivească în drumul ei și gândaci cu aripile poleite. Repet, s-a greșit în multe situații. Mă gândesc, de pildă, la Blaga, Arghezi, Ion Barbu, Gheorghe I. Brătianu. Dar avem puterea să recunoaștem. Orice revoluție își are excesele ei fatale. Speculațiile ulterioare sunt deliberat promovate pentru a potolii pofta de legende. Omul, în spaima lui ancestrală, are nevoie de acest drog. Politicienii îl sugerează, iar artiștii îi dau consistență și valoare, desăvârșindu-l. Biserica a sugerat chipul lui Dumnezeu, dar Michelangelo l-a desăvârșit, lăsându-l moștenire lumii creștine. Și acum, hai să încheiem sfada noastră inutilă. Nu face mutra asta de om crucificat!”
Și-a întins picioarele, arătându-și coapsele pe sub fusta strâmtă, croită simplu dintr-un stofă neagră. Mi s-a părut că aud cum îi pocnesc mușchii, relaxându-se. M-a îmbiat cu ochii, cu trupul care începuse să se zbată sub apăsarea respirației din ce în ce mai precipitate. Ardea. Încordarea a erupt în sute de pete mărunte de un roșu aprins, care i-au împânzit fruntea, obrajii, gâtul. O venă subțire și albastră s-a zbătut înfiorată, despicându-i fruntea până aproape între sprâncene.
Am stat liniștit, pândindu-i mișcările. Cu o viteză amețitoare și-a scos pulovărul, iar sânii mici, tari și rotunzi, cu vârfurile ușor curbate în sus, au tresărit surprinși de aerul rece al camerei, umplându-se de o rețea fină de vinișoare albăstrui. Banul maroniu din mijlocul lor s-a ascuns în masa de carne albă și atât de atent modelată.
Grav, preocupat de aflarea cauzelor care înlăturase atât de rapid surpriza, păstrându-mă în liniștea indiferenței, am murmurat cu răceală: Îmbracă-te. Altădată gestul acesta ar fi avut sens. Acum pare ostentativ și nu are nici o semnificație!
Din câteva îndoituri ale brațelor, s-a îmbrăcat, și-a cules geanta de pe margine mesei și a ieșit trântind ușa. În urmă, aerul agitat a adus, prin fumul de țigară care plutea pe sub tavanul camerei, o părelnică mireasmă de parfum de trandafiri amestecată cu cea de trup tânăr și rufă curată. Am zâmbit mulțumit de mine însumi. Nu știam că fericirea mea va fi fost prologul unei suferințe nesfârșite.


THERAPEIA: „Societatea românească de azi, aflată în plin efort de edificare a unei civilizații a omului pentru om, expresie fericită și grăitoare pentru adevărul pe care-l cuprinde, și-a structurat, în timp, o seamă de principii care, excluzând tiparele educative, oferă omului șansa făuririi unei personalități care-i permite integrarea deplină în societate. Putem afirma că există astăzi la noi o adevărată strategie a implicării individului în istoria contemporană a țării. Sistemul educațional, conceput într-o viziune revoluționară autentică, permite omului să urce succesiv treptele unei cunoașteri multilaterale a fenomenelor politice, economice și sociale. Rezultatul acestei ascensiuni spre cunoaștere, spre certitudini și, deci, spre convingeri poartă printre alte nume și pe acela de conștiință civică…”.