Requiem la moartea unui pește

La Călimănești Oltul curge vijelios printr-un baraj rece de beton, dar încălzit parcă de aleile largi cu pomi mândrii și flori și multe bănci pentru promenadă și popas. Puțin mai sus în dreptul Mânăstirii Prislov, cea mai veche mânăstire de maici din România, curgerea Oltului devine mai lină, râul se oprește parcă puțin din drumul către maica Dunăre, ca botul unui cîine la piciorul stăpânului, de parcă ar fi un drumeț obosit ce vrea să asculte slujba la mânăstire și, apoi, să meargă astfel binecuvântat mai departe...
Toate acestea cu greu pot lăsa indiferent pe cel care trece pe acolo, pentru mine însă, Oltul însemnă juvelnice pline cu pește. Cel puțin pentru pescarii argeșeni Oltul reprezintă o Mecca a pescuitului. Et in Argeș ago, așa că mi-am luat cel mai mare juvelnic, undițele cele mai rezistente și pe prietenii mei Daniel și nea Gigi.
Pescuim de câteva ore, sau, mai bine zis, veghem undițele de câteva ore, cimentul barajului s-a cam încins așa că, încet, încet, ca Baba Dochia, ne-am dat jos cojoacele și am început să facem plajă. Toropeala plăcută, legănată în hamacul croit din fire de soare ne e spartă de zgomotul infernal al unui fluier. Ridic leneș capul și îl văd pe nea Gigi că îmi face semne disperate: „Avem carnet de pescuit?!”. Fluierând în continuu, spre noi se îndreaptă vijelios un polițist. Daniel dispare discret cu o săritură în baraj și, pe la fundul apei se îndepărtează de locul faptei, nea Gigi își pune ochelarii și se face că citește un ziar, numai eu, am rămas ca rapidiștii singur împotriva tuturor...
- Domnu’, domnu’, alo, aloooo, cu dumneavoastră vorbesc!
În copilărie îmi închipuiam că pot să le induc prin puterea minții la toți că sunt invizibil. Când eram singur acasă metoda dădea roade, nu mă vedea nimeni. Acum însă era clar, trebuia să îmi asum răspunderea, eram un pescar fără carnet vizat, adică un fel de călător cu autobuzul fără bilet...
- Alo, domnu’, ce naiba domne, un pic de decență, stați așa despuiat când la câțiva pași e o mânăstire de maici.... Vă rog eu, pune-ți ceva decent pe dumneavoastră!
Ne-am liniștit, brusc Daniel apare, nea Gigi aruncă ziarul și ia din nou undița în mînă.
- Trageeeeeeee! strigă Daniel și începe să mulineze viguros.
- Dă-i aer, obosește-l, nu îl forța foarte mult, ne sfătuiește binevoitor un chibiț.
Daniel nu are nevoie de sfaturi, știe exact ce are de făcut așa că peștele ajunge fără griji în juvelnicul nostru. E un bibănel mai mic decât palma, care în juvelnicul meu imens probabil se simte de parcă ar fi tot în Olt... Nea Gigi face loby pe lângă noi să îl aruncăm, că e prea mic și poate venim și la anul și îl prindem mai mare... Daniel e de părere însă ce ne aruncăm norocul dacă dăm drumul la primul pește prins, așa că bibănelul rămâne în juvelnic.
Prada nu e cine știe ce, însă ne-am mai înviorat, am văzut că există pește și că trage. Așa că, următoarele trei ore stăm concentrați să pândim trăsătura peștelui. Care, din păcate, la fel ca George, nu mai vine... Ne strîngem undițele, consolându-ne că și mâine e o zi, că azi a cam bătut vântul, că apa era cam tulbure, că râmele nu au fost destul de vioaie...
Pe furiș, nea Gigi scoate bibănelul din juvelnic îl pupă cum a văzut pe Discovery și dă să-l arunce în apa. Mâna însă îi alunecă din cauza solzilor și zborul peștelui către libertate ia o traiectorie ciudată și se lovește cu zgomot de dalele barajului. Îl urmărim cu toți cum mai dă de câteva ori neputicios din coadă, de parcă ar vrea să ne întrebe „De ce? De ce? Cu ce am greșit?”, apoi alunecă pe cimentul umed, ajunge în apă și începe să înnoate pluta pe spate. Daniel începe să recite „Copil hain, tu nu știi oare/ că-s mic și eu și că mă doare?”, nea Gigi, cu o lacrimă în colțul ochilor culege peștele din apă și încearcă să îi facă un masaj cardiac cu degetul arătător. Zadarnic, bibănelul ne privește cu niște ochi triști și goi...
Plecăm abătuți și îi promitem lui nea Gigi că mâine vom prinde suficenți pești ca să poată exersa până va reușii să-i arunce direct în apă...