agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-12-15 | |
Fusese aruncată în prăpastia neagră. Știa. Știa că nu mai avea scăpare. Nu mai spera nimic.
În jurul ei țipau sufletele muribunde. Știa. Știa că în curând va țipa si al ei la fel. De ce ajunsese acolo? Cochetase mult timp cu ideea de a coborî în prăpastie. Dorea să știe tot mai multe. Și aflase despre acest loc hâd. Care o atrăgea, însă, cu toată puterea, pentru că, în ciuda părerii generale, puținor suflete le era dat să cunoască această prăpastie, cea mai adâncă. Prima oară când ajunsese acolo rămăsese zile întregi, încercând să deslușească, să străpungă întunericul așternut peste văz si auz. Nimic, nimic nu răzbătea până la suprafață. Se putea ca jos să fie liniște? Nu credea. Plecase apoi. Și revenise. Tot pentru câteva zile. După care nu se mai întorsese multă vreme. În acest răstimp colindase prin locurile frumoase ale văii. Dar gândul îi fugea tot spre prăpastia neagră. Și sufletul i se îngreuna de imagini tot mai întunecate. Care o împingeau să revină. Și se întorsese. Venind, vedea bucăți de lumină înghițite de întunericul hulpav. Avea acum convingerea că nu va mai reuși să se întoarcă spre lumină. Se opri la buza prăpastiei. Străduindu-se să străpungă întunericul și misterul acestuia, o cuprinse panica. Și dori să fugă. Dar nu mai reușea să se miște, ochii rămânându-i ațintiți spre hău. În clipa aceea, o pasăre a întunericului se năpusti asupra ei. Și căzu. Acum, cât de mult își dorea să nu fi venit! Încerca să-și amintească locurile și sentimentele frumoase din trecut. Dar peste toate se așternuse un val de ceață întunecat. Ciudat! Nu îi era frică. Era doar o durere care-i măcina pieptul, o durere care o apăsa în jos. Tot mai jos... Și începu să țipe. Nu știa ce. Þipa doar. Și țipetele o împingeau în jos. Tot mai în jos... ... Apoi, ca într-o străfulgerare, își aduse aminte. Își aduse aminte că, totuși, odată, existase Lumina. Și, în momentul acela, salvându-se pe sine și pe ceilalți, încetând să mai țipe, dar reușind să articuleze Cuvântul, vălul întunericului se rupse, prăpastia devenind și ea un loc de lumină.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate