„Încă doi, încă doi” murmura el în barbă. „Încă doi și termin cu pacienții pe ziua de azi”.
Mergea repede pe coridorul pavat cu dale albe și negre. Oameni cu priviri pierdute se foiau încolo și încoace, intrând și ieșind din camere. Unul țipa ca o maimuță și încerca să-i despăducheze pe cei pe care-i prindea, altul se holba la un punct imaginar de pe perete și-l arăta la toți cu degetul, zicând: „E un extraterestru! Vă spun! E un extraterestru!”. El doar le zâmbea cu blândețe și înțelegere și trecea mai departe. Ajunse la ușa pe care o căuta și intră. Pe unul din paturile din cameră stătea o femeie tânără care legăna în brațe o păpușă.
„Bună ziua!”, o salută el. Femeia se uită la bărbatul îmbrăcat în halat alb și strânse și mai tare păpușa la piept. El se așeză pe un pat alăturat, scoase un carnet și un pix și începu să noteze ceva.
„Ce vă mai face fetița?”
„E bine. Tocmai am schimbat-o și acum auziți-o ce frumos gângurește” răspunse ea, încercând să schițeze un zâmbet. El o privi lung și cu compasiune. Apoi se hotărî să facă pasul cel mare.
„Am să vă spun ceva”, zise el. „Fetița dumneavoastră nu mai este aici”. Femeia încremeni o clipă cu privirea la păpușă. Se întoarse spre el și îl privi cu sălbăticie. În mâna frământa rochița păpușii. Vru să zică ceva, dar el își duse un deget pe buze făcându-i semn să tacă.
„Fetița dumneavoastră este plecată undeva, într-un loc frumos și liniștit. E foarte departe, dar acolo e fericită. Am vorbit cu ea.”
Femeia se uită buimăcită la el. Ochii i se umeziră de lacrimi.
„E bine? E la fel de frumoasă? M-a uitat?” întrebă ea dintr-o răsuflare.
„V-am spus, e foarte bine. Nu v-a uitat. M-a rugat să vă spun că vă iubește mult de tot și că vă așteaptă. Nu contează cât, ea vă așteaptă și este sigură că o să vă întâlniți”.
Femeia zâmbi forțat și apoi începu să plângă molcom. El o mângâie pe claia de păr încâlcit, apoi se ridică și plecă. Ședința decursese destul de bine. Tânăra era în curs de vindecare. Dar mai avea un pacient de consultat. Străbătu încă trei coridoare și intră în altă cameră. Aceasta avea pereții capitonați, iar în mijlocul ei, în poziție lotus, stătea un bărbat cu ochii închiși.
„Bună ziua. Pot să te întrerup câteva clipe?”
Liniștea domni câteva minute în încăpere. Apoi bărbatul ieși din starea de meditație și aținti asupra lui doi ochi albaștri și adânci.
„Da. Spiritul meu este încă în trupul ăsta mizerabil”.
„Spune-mi, te rog, când a fost ultima dată când ai zburat?”
„Săptămâna trecută. Știi, e minunat să zbori. Te ridici încet de la pământ, îți simți corpul ușor și liber și te poți mișca cum vrei și unde vrei.” Bărbatul se întunecă brusc.
„Dar nu o să mai reușesc niciodată!” zbieră el, sărind în picioare și repezindu-se cu toată puterea cu capul într-un perete. Capitonajul amortiză izbitura, dar bărbatul se repezi din nou, o dată și încă o dată, până obosi. Apoi se așeză și începu să se legene absent, înainte și înapoi.
„Am vorbit aseară cu mama ta, fiule.” Bărbatul se opri din legănat.
„Dar ai spus că ea este la Dumnezeu!”
„Exact. Și mi-a spus că-i e dor de tine și te roagă să fii cuminte. Știi că trebuie să-ți asculți mama”.
Maxilarul bărbatului atârna, lăsând să se vadă dinții. Rămase așezat, cu gura căscată și privind în gol.
El se ridică și ieși în hol. Se simțea trist și neputincios. „Dar măcar nu se mai izbește de pereți”, zise ca pentru sine. „Am terminat toți pacienții pe ziua de azi. Mai e și mâine o zi.” Era târziu iar pe coridor se făcuse liniște. Se îndreptă spre cabinet. În urma lui auzi zgomot de pași repezi și apăsați. Încercă să meargă mai repede, dar pașii se apropiau. Apoi simți o mână grea pe umăr și o voce fermă de femeie răsună în liniștea grea.
„Tu erai? Ce faci aici? Of, iar ai furat halatul și stetoscopul din cabinet. Data viitoare o să te încui în salon, că nu se mai poate așa!”