Rulmenți de Alexandria

În drumul dinspre Pitești spre Tulcea, trecând de Hârșova, ajungi în pădurea „Cerbul lopătar”. Ascunsă la umbra unor tei, în inima pădurii se află o troiță. Legenda spune că pe vremuri oamenii au vrut să taie unul din copacii din pădure. Atunci s-a pornit ca din senin o vijelie, mai apoi soarele a început să ardă atât de puternic că abia se mai putea sta, iar după toate acestea din inima pădurii a apărut un cerb lopătar imens care s-a luptat cu oamenii încercând să-i alunge cu coarnele. Așa că, deși trecuse aproape o zi întreagă, sătenii tot nu au reușit să doboare copacul. Îndârjiți, au ancorat pomul îndărădnic de un tractor și au tras până l-au doborât. În inima copacului răpus au găsit încrustată o cruce. Pe locul acela au ridicat o troiță, iar crucea acesteia se spune că ar fi cea găsită în trunchiul copacului. Localnici ne destăinuie că cine se roagă în această troiță e sigur ascultat și dorințele îi sunt îndeplinite pe dată.
Am îngenunchiat și noi și ne-am împreunat mâinile într-o rugăciune să nu se îndeplinească predicțiile nevesti-mii: „Unde plecați dragă în Deltă vineri după amiaza cand luni dimineața trebuie să fiți înapoi la serviciu? Faceți mai mult pe drum decât să aveți timp să pescuiți! Ascultați la mine dacă o să veniți cu vreun pește, mare minune!”. Cred că suntem mari păcătoși fiindcă rugăciunile noastre în troița învelită în mireseme de tei rămân fără răspuns divin... Este duminică în jurul prânzului, ne îndreptăm spre casă și sacii pe care i-am luat să cărăm peștele suferă de singurătate... Parcă o aud pe nevastă-mea aruncându-mi cu accente de superioritate: „Þi-am spus eu? Nu ai vrut să mă asculți! A fost sau nu a fost ca mine?”.
„A fost ca tine dragă!”, răspund cu voce tare și Bobo, care probabil este frământat de probleme existențiale similare, mă întreabă dacă m-am gândit de unde cumpărăm niște pește să ducem acasă. Ca și cum ne-ar fi citit gândurile, pe la Podul Giurgeni-Vadul Oii, câțiva localnici apar în calea noastră și ne îmbie cu o varietate de pești, care de care mai frumoși. Bobo cumpără un somn imens, cam pe la douăzeci de kilograme. Ceva mai modest, eu aleg câteva bucăți mai mici de caras să dăruiesc rudelor și prietenilor și pentru acasă cumpăr un crap pe la vreo cincisprezece kilograme, cu o burta grasă, umflată, din care draga mea soție cred că va extrage cel puțin un bidon de icre... Unduindu-se ca o panglică în mâna unei gimnaste, Dunărea ne însoțește tot drumul, ca un câine credincios stăpânul. Oprim undeva pe mal, întindem două undițe pentru design și facem câteva poze cu monstrii cumpărați înainte să îi băgăm în sacii pregătiți de acasă. Apoi desfac cele două pungi de sare pe care le-am cărat de la Pitești și le presar peste pești, ca și cum am făcut toate aceste operațiuni pe malul bălții, să nu se strice prada pe drum. Mă pun de comun acord cu Bobo, când am prins fiecare peștele, la ce momeală, cu care undiță, cât a durat până am reușit să scoatem peștele... Repetăm până când poveștile noastre sunt mai bine corelate decât ceasurile unei echipe Delta Force.
Iată-ne acasă. Bobo claxonează vreo trei minute un câine imaginar care refuză să se dea la o parte din fața mașinii, până când toți vecinii ies la balcoane. Drumul de la mașină până în casă îl parcurg încet, cu monstru deasupra capului, parcă aș fi un general roman întors învingător din luptă, iar peștele, prada de război, plimbată pe Via Apia să fie admirată de plebe.
Nevastă-mea nu știe ce să facă. Parcă s-ar bucura de un pește așa de frumos și ar vrea să mă pupe, parcă nu-i convine că a făcut cumpărăturile casei și curățenie singură și ar sta măcar o jumătate de oră îmbufnată, ca să înțeleg clar lucrul ăsta. Până la urma, admirând burta bombată, ca a unui porc îngrășat de Crăciun, i se face poftă de icre și decide să curețe peștele.
O las în bucătărie cu monstrul și plec în sufragerie să povestesc la un păhărel de vin vecinilor care mi-au umplut casa cum am pândit, cât a durat, cum am momit, cât de viclean am fost. Oboseala de pe drum, vinul și admirația pe care o citesc în ochii vecinilor, mă fac să filosofez: „În ultimă instanță, dragii mei, acest pește pe care l-am prins dovedește încă o dată, dacă mai era nevoie că, deși trăim în plin secol al civilizației, al inovației electronice, omul nu și-a pierdut instinctul de vânător, a rămas același stăpân al naturii!”.
Vecinii mei se pregătesc să mă aplaude când, nevastă-mea apare ca o vijelie și-mi strică toată distracția. „Am rupt vârful la cinci cuțite încercând să spintec peștele tău! Ia punga asta plină cu bile de rulmenți pe care i-am găsit în burta lui și du-o la fier vechi, poate mai recuperezi ceva din banii pe care i-ai dat să-l cumperi!”