Susurul liniștitor al văilor adoarme ființa și neființa. Un tren prăfuit, cu banchete jupuite de timp și de unghii roase, cuvinte obscene mâzgălite pe fond gălbui, cu pix albastru. Zgomotul roților din fier ruginit alunecând pe șinele lucioase stăruie în creier ca zumzetul unei muște minuscule care te sâcâie într-o zi de vară toridă. Pleoapele ți se apropie, dar somnul nu vine. Întins pe bancheta murdară, nu poți decât să admiri peisajul: câmpii, dealuri, creste, păduri, căpițe cu fân abia cosit, sate, orașe, oameni și pustietate. O pustietate apăsătoare, deși vocile celorlalți călători se strâng într-un șuvoi multicolor, dulceag și gălăgios care picură în timpane, puțin câte puțin, picătură cu picătură. În mijlocul unei mulțimi mișcătoare, pe care o vezi și care te vede, pe care o auzi și care te aude, spre care iți îndrepți gândurile dar nu-ți răspunde. Și nu știi nimic: nu știi cine ești, cine sunt, cine este copilul care se holbează la tine cu niște ochi cenușii pătrunzători. Niciun nume, nicio data, nicio cifră, o identitate sau un gând propriu. Doar o voce ce răsună continuu din miile de gâtleje din tren, toate în același timp și cu același ton. Ca un corp diform cu capete ițite de după uși și ochi colorați larg deschiși. Un corp care merge, merge și merge. Nicio oprire, nicio legătură cu imaginile care ți se perindă prin fața ochilor. Doar creierul, creierul anonim îți dictează cu o forță de necrezut să te lași purtat de valul orb, să trăiești în celula ta minusculă și călduță, fără să îndrăznești să faci altceva. Un scârțâit groaznic îți înfundă urechile și convoiul se oprește. Te trezești stând în mijlocul unei câmpii, singur și tăcut. Și acum?…