Peștera Ponor din munții Pesinos. Aici se gâseau de mulți ani viețuitoare care nu văzuseră lumina zilei, locul lor fiind doar peștera și atât. Ele erau: viermele Victor, crabul Borcoi, bufnița Nela și liliacul Lori. Treizeci de ani aceste viețuitoare nu au avut divergențe între ele, fiind foarte mulțumite de conducerea prestată de liliacul Lori. Dar acum câteva zile un speolog renumit, pe nume Taroni, pătrunse în peșteră și cu acesta își făcu apariția lumina zilei și un teanc de dosare legate de viața acestor viețuitoare. Primul nemulțumit a fost viermele Victor. Când îl văzu pe speolog, i se așeză pe cizmă și începu să se plimbe. Abia mai putea să se deplaseze pe suprafața aceea lucioasă și încercă să muște din bucata de piele. Nu avea nici un gust și pe deasupra era și tare. Primul contact cu Taroni nu îi plăcu deloc viemelui Victor. Nu mai avu curajul să acționeze și în altă parte a corpului speologului și coborâ de pe cizmă profund nemulțumit. Taroni îi întocmi un dosar nefavorabil pentru vierme considerându-l un vieme și nimic mai mult în această peșteră. Crabul Borcoi, care se găsea în apropierea viermelui Victor, se asejă pe pantalonii lui Taroni. Era o țesătură groasă, așa că Borcoi încercă să-și înfigă piciorușele-n pantaloni, însă alunecă. O lumină de la o lanternă proiectată în ochi îl făcu să sară și să dispară în balta de lângă o stalactită. Taroni se gândi să nu îi mai facă dosar pentru că este o viețuitoare prea lașă în această peșteră. Bufnița Nela, care în acel timp moțăia cu gândul la perioada ei de glorie, se trezi deodată, scoțând un buhuuuuu....prelung. Văzu o persoană având caschetă pe cap și o lanternă în mână. Ochii i se făcură cât cepele. Era lumină în peșteră și ea a îmbătrânit în întuneric, oare are vreun preț lumina asta? Spuse în șoaptă celorlalți:
-Eu plec de aici la bătrânețe, îmi caut alt destin. O fi bine, o fi rău, or vedea penele și ochii mei. Sunt o curajoasă că am tăria să plec de unde am fost învățată să trăiesc o viață, pot spune, lungă.
Taroni se gândi că dacă hârca de bufniță se va întoarce înapoi în peșteră, atunci îi va fabrica un dosar voluminos, așa ca s-o învețe minte. Taroni dădu din mâini , iar bufnița Nela își luă zborul. Liliacul Lori, șeful viețuitoarelor din peșteră, văzând atâta lipsă de respect din partea unui om, se gândi cum să-l facă să părăsească peștera și să nu-i mai tulbure viețuitoarele. În cap avea cascheta, deci nu putea să se înfigă în capul intrusului. Dar exista o soluție; să-l atace prin surprindere, la ochi. Poate îi scapă lanterna și îi cade și cascheta de pe cap. Socoteala de acasă nu sa potrivit cu cea din târg. Taroni, văzând vietatea asta caraghiosă, cu aspect de șoarece umed, îi cârpi un pumn exact în moalele capului. Acesta scoase un chițăit și înainte de a-și da ultima suflare zise:
-Omul este un nemernic, cum este Taroni, pe cer, pe apă, pe pământ și în subteran.
- Viața mea e terminată.
Am fost în peșteră Boss.
Acum dispar precum o pată,
și cui îi e de folos?
Taroni se bucură de această dispariție pentru că nu mai trebuia să se chinuie ca să-i fabrice un dosar.