agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-12-30 | | Arena Somnul îmi încleiase gura, făcându-mă să simt un gust amar și – pentru a nu știu câta oară – să jur că nu o să mai pun băutură în gură. Ca de obicei, o să uit de jurămintele astea de cum o să ajung cu băieții la club. Am dat să mă așez mai bine și brusc mi-am dat seama că nu sunt în patul meu. Am întins mâna și am întâlnit un păr aspru. Înainte de a deschide ochii de-a binelea, m-am întrebat cât de beat am putut să fiu aseară, încât să mă urc în pat cu o asemenea femeie. M-am întins și am vrut să mă întorc cu spatele: poate că, dacă eu o să mă prefac că dorm în continuare, ea o să aibă bunul simț să plece fără să fiu nevoit sa o mai văd. Puține șanse: femeile, cu cât au părul mai aspru, cu atât sunt mai nesimțite – m-am trezit eu formulând una dintre maximele pe care aveam să le uit o dată mahmureala trecută. O izbitură de picior în coaste m-a făcut să deschid ochii brusc spre o scenă incredibilă: eram culcat pe jumătate peste coama stufoasă a unui leu care sforăia ușurel, iar puțin mai încolo se zărea și o leoaică. Mâna mea se odihnea pe coama leului, ăsta era părul aspru pe care îl simțeam, și – peste tot absurdul situației – am scăpat un oftat de ușurare: oricât aș fi de băut, nu intru în pat cu o femeie care are părul atât de sârmos! Sub mine – ca și sub leu, de altfel – era un nisip auriu, iar când am ridicat capul, la câțiva metri de noi am văzut apa albastră a unui lac din care își scotea somnolent capul un crocodil. Sau un aligator – că niciodată nu i-am deosebit prea bine. Ce nu îmi plăcea în toată povestea asta era că, așa adormit cum era, privirea lui era fixată cu nedisimulat interes pe mine. „O grădină zoologică“, mi-am spus eu. „Asta este explicația! Cineva – și am să aflu eu cine – a profitat de beția mea cumplită de aseară, mi-a dat un somnifer sau un drog și m-a băgat aici, între fiarele astea.“ Tocmai mă gândeam că în nici o grădină zoologică din lume leii și crocodilii nu sunt puși în același loc, când am mai primit un picior în coaste: — Ai de gând să te trezești odată? Am privit spre posesoarea vocii. O femeie bine făcută, ca desprinsă din reclamele care te îmbie spre mările sudului, goală-goluță, mă izbea insistent cu piciorul undeva între a doua și a treia coastă. Cu mâinile încerca fără prea mult succes să-și acopere ba sexul, ba sânii exagerat de mari. Încercarea mea de a închide ochii și de a trata toată problema ca pe o prelungire firească a beției de aseară nu a făcut altceva decât să atragă un nou picior în coastele mele. — Hei, astâmpără-te! m-am răstit la superbul meu vis. — Trezește-te! mârâi ea șuierat, cu o voce care părea a pluti pe culmile exasperării. Cum singura mea reacție a fost să mă întind mai bine, a continuat: — Trezește-te tu, înainte să se trezească leul de sub tine! Am privit mai bine leul. Deja respira mai rapid și încet-încet părea că începe să se dezmeticească. La un moment dat a clipit și ochiul dinspre mine s-a fixat asupra mea. Hotărând că visul deja începe să fi puțin cam prea realist pentru gusturile mele, m-am ridicat ușurel, urmărit de privirea lui oarecum curioasă. Deocamdată numai curioasă – deși nu aveam nici cea mai mică idee despre momentul când această curiozitate avea să ia o formă ceva mai agresivă. — Of, a dat Domnul să te trezești! a spus supărată femeia de lângă mine. Credeam că se va trezi el înaintea ta. M-am privit nedumerit. Și eu eram la fel de dezbrăcat ca și ea. Ne aflam pe malul unui lac cu ape limpezi și albastre, iar pe plaja din jurul lui se vedeau o sumedenie de animale adormite. Unele începeau să caște prin somn, iar altele se mișcau deja și încercau să se ridice în picioare. Am pășit ușurel peste leu, am prins-o pe femeie de mână și am tras-o mai departe, apoi am întrebat-o: — Îmi spui și mie ce naiba se întâmplă? — O să-îți spun, dar hai să facem câțiva pași mai încolo… De asta te-am trezit… Nu prea mai este timp… în curând se vor trezi toate animalele. Am făcut câțiva pași mai departe de animalele de pe plajă. — Acum spune! am somat-o eu. A privit nehotărâtă în jur, ca și cum ar fi căutat o bancă pe care să ne așezăm. Nu se vedea nimic de genul acesta prin apropiere, așa că a început să vorbească: — Cred că m-am trezit cu zece minute înaintea ta, a spus ea iritată. Ar fi trebuit să te trezești și tu, să auzi… — Ce să aud? am întrebat eu, nedumerit. S-a dat un anunț, sau ceva de genul ăsta? — Nu tocmai un anunț – a făcut ea confuză –, dar abia mă trezisem când, deodată, am simțit așa, ca un fel de bâzâit în cap. Apoi o voce – sau un gând – a început să se audă undeva în interiorul meu. Spunea ceva de genul că de multe ori natura nu știe – prin mutațiile ei genetice întâmplătoare – să-i aleagă pe adevărații stăpâni ai unei planete. Și că ei – dar nu știu cine sunt ei – vor remedia această situație. Vor lua câte un animal din fiecare specie și ne vor pune pe toți în această… cred că a folosit cuvântul... sau, mă rog, conceptul de „arenă“. Pe care nu o vor mai deschide decât atunci când va mai rămâne doar specia care merită… Specia menită să fie stăpâna planetei… Am privit mai atent în jur, cu ultimele rămășițe ale somnului alungate. Undeva în depărtare se zărea ceva ca un zid translucid, care ocolea de jur-împrejur locul unde ne aflam. Părea un cerc cu diametrul de vreo trei, patru kilometri, pe suprafața căruia fuseseră îngrămădite aproape toate animalele de pe pământ. Ca într-o monstruoasă Arcă a lui Noe. Cu mica diferență că eu nu eram Noe, cârmaciul Arcei, ci un simplu animal. Sau cel puțin așa considerau cei care ne închiseseră aici. Am privit mai bine spre femeie. Frumușică, puțin impertinentă, genul pe care l-aș fi ales fără îndoială să-mi pigmenteze o seară obișnuită – însă nicidecum o parteneră demnă de a înfrunta lei. Dar poate că la fel îi păream și eu ei… — Ai avut timp să privești mai atent în jur? am întrebat-o eu preocupat. Un adăpost, sau ceva de genul asta, unde să ne refugiem există pe aici? Altfel, nu prea avem nici o șansă împotriva leilor… Sau a crocodililor, am mai adăugat eu când am văzut ochiul reptilei din lac privind din depărtare, cu o fixitate care nu îmi plăcea deloc, drept spre mine. — Nu știu, nu am apucat să mă uit, a spus ea neajutorată. Cum m-am trezit am început să caut oameni. Apoi, când te-am găsit pe tine, s-a auzit anunțul și am încercat să te trezesc… Crezi că vom reuși? a întrebat ea pe un ton scâncit, și tot aplombul ei părea că se topise dintr-o dată. — Trebuie să reușim, am încercat eu să-i zâmbesc. Altfel, toată lumea va ajunge să fie populată numai de lei... sau de crocodili. Am luat-o de mână și ne-am îndreptat spre zidul translucid din zare. Pe lângă noi mergeau împleticindu-se animale. Din câte se părea, cele de talie mică își reveniseră primele din efectul drogului – sau ce anume va fi acționat asupra noastră. Oricum, majoritatea păreau încă amețite și scuturau din cap ca și cum ar fi încercat să-și alunge amețeala. Am ajuns lângă zid. Era ca un ecran lăptos, care lăsa să treacă lumina, dar nici o imagine. L-am împins cu mâna. Avea consistența unui cauciuc dur și părea complet insensibil la încercările mele de a-l zgâria sau străpunge cu o creangă. Am încercat să sap la baza lui, dar am întâlnit același material dur peste tot. Oricum, nu aveam unelte să sap. Și nici timp. Cel puțin nu până aveau să se trezească marile carnivore. Sau până să li se facă foame. — Ce facem? mă întrebă femeia îngrijorată. — Deocamdată, căutăm un loc în care să ne adăpostim și să fim în siguranță, am răspuns eu și am pornit de-a lungul zidului. Trebuie să găsim ceva… un adăpost în care să stăm până ne hotărâm ce să facem. În depărtare se zărea un pâlc de copaci. M-am îndreptat cu speranță într-acolo. Deși nu părea o soluție să stăm cocoțați în copaci până ce animalele se vor mânca între ele, cel puțin ne ofereau un refugiu provizoriu. Și dintr-o dată, de după copaci, am văzut ivindu-se două uriașe forme cilindrice. Păreau rezervoare sau așa ceva – dar, oricum, erau primele obiecte care spărgeau monotonia arealului nostru. Da, răpitorii noștri se gândiseră la toate. Erau două rezervoare imense, și când am ajuns mai aproape am văzut că din unul curgea apă. După ce se aduna într-un fel de jgheab, se revărsa peste marginile lui în lacul pe malul căruia mă trezisem eu. În celălalt era un fel de terci gălbui care se golea tot într-un jgheab, a cărui formă mi-a adus aminte în mod neplăcut de o troacă. M-am grăbit să îl gust: era dulceag, destul de plăcut, iar lângă mine se apleca să îl guste și un maimuțoi destul de mare, a cărui privire curioasă nu mi-a plăcut deloc. Nu avea ferocitatea unei gorile, dar, dacă vreodată hrana din jgheab avea să se împuțineze, aș fi preferat să nu mă lupt cu el. Și totuși, nu asta era acum problema urgentă, ci leii. Și tigrii, și crocodilii, de care, nu știu de ce, nu eram deloc convins că se vor mulțumi cu terciul gălbui din jgheaburi, deși probabil conținea toate substanțele nutritive de care aveam nevoie. Mai întâi, trebuia rezolvată problema unui adăpost… — Putem încerca să construim o colibă și să…, a spus femeia timid, apoi, privind spre leul care între timp se sculase și privea buimac în jur, a abandonat ideea. Cu ce aveam la îndemână nu se putea construi nici o colibă care să reziste unui leu flămând, de asta părea și ea convinsă. Și nici o plută ca să ne retragem în mijlocul lacului. Arme? O creangă ceva mai solidă, pe care o găsisem ceva mai devreme pe jos, sub copaci. Bună la o adică pentru un câine – dar nu pentru un leu sau pentru tigrul siberian care adulmeca deja pe malul lacului, pufnind nemulțumit. „O idee! Trebuie să îmi vină o idee, altfel suntem pierduți!“ îmi repetam eu, și atunci privirea mi s-a oprit pe cele două rezervoare. Erau aproape lipite unul de altul și între ele era un spațiu de câțiva centimetri. Când am trecut printre copaci am văzut un trunchi de copac ceva mai gros. M-am repezit înapoi, sperând să nu fie prea târziu și să nu găsesc leul tolănit peste el. L-am luat pe umeri și, încovoindu-mă sub greutatea lui, l-am sprijinit de cele două rezervoare. De la capătul lui până la marginea de sus a bazinelor era mai puțin de un metru. I-am făcut semn femeii să urce înainte, iar apoi m-am urcat și eu, trăgând și trunchiul după noi pe rezervor. Platforma de pe bazine avea vreo șase metri diametru și la o adică ne putea servi destul de bine drept adăpost, o vreme. Am întins mâna spre femeie: — Acum putem face în sfârșit cunoștință. Mă numesc Paul… — Eu, Laura, a spus ea. M-a privit circumspect, apoi a adăugat: — Și aș mai vrea să îți spun că nu mi-a plăcut cum m-ai pipăit când m-ai împins pe capacul rezervorului. În ciuda condițiilor în care ne aflăm, vreau să păstrăm o atitudine civilizată… Þin să îți spun că am un prieten foarte bun, cu care mă voi căsători în curând și căruia vreau să-i rămân fidelă indiferent de situație… Am rămas siderat. Cu leul mârâind pe la picioarele noastre, numai de ea și de formele ei – altfel, destul de apetisante – nu-mi mai ardea. — Crede-mă că nu este momentul să te gândești la așa ceva… — Așa spuneți voi, bărbații, „că nu este momentul“, dar tot timpul vă gândiți la așa ceva, a mai spus ea îmbufnată și a sărit pe bazinul alăturat, cel care furniza apă. — La noapte am să dorm aici ca să fiu mai în siguranță, a mai decretat ea și s-a apucat să rupă crengi din copacul care își întindea frunzele până deasupra bazinelor, încercând să își încropească un pat. Am ridicat din umeri și am început să privesc peisajul de sub mine. Se părea că toate animalele, fără excepție, se treziseră. Nu știu cum fusese receptat de ele mesajul de luptă pentru cucerirea supremației asupra planetei, dar nu se vedea încă nici o încăierare. Nu eram zoolog și nici biolog, dar nu mă îndoiam că o asemenea aglomerare de animale pe numai câțiva kilometri pătrați avea să ducă în curând – cu sau fără îndemnuri războinice – la un adevărat masacru. Leul pe care îmi odihnisem eu capul se plimba nehotărât pe sub bazine. Deși din jgheab apa se scurgea în lac, nu exista nici o urmă de îndoială că locul de sub bazine se va aglomera în curând, pentru că lacul avea malurile destul de abrupte, iar acolo unde mă trezisem eu – și unde era mai accesibil – se vedea cum stă la pândă crocodilul. Nu s-a mai întâmplat nimic până la căderea întunericului, și ne-am culcat într-o atmosferă mai degrabă încordată, fiecare pe bazinul lui. Am dormit – un somn agitat, din care m-au trezit țipetele ascuțite ale Laurei. Abia se luminase puțin, dar vedeam destul de bine bazinul de apă pe care dormise ea. Un maimuțoi – și părea chiar cel care ne privise lung la jgheabul cu mâncare – încerca să o violeze pe fată. Cel puțin așa se părea din locul unde eram eu. — Ajutor! Ajută-mă, la naiba, să dau chestia asta oribilă jos de pe mine! țipa Laura disperată și îl pocnea cu sete pe maimuțoi. Am luat o creangă și, folosind-o ca pe un ciomag, l-am lovit pe maimuțoi în tâmplă. S-a ridicat clătinându-se și a vrut să se repeadă spre mine, dar s-a împiedicat de una dintre crăcile întinse de Laura pe post de pat și s-a prăbușit greoi peste marginea bazinului. S-a auzit o bufnitură seacă și, când ne-am repezit să vedem ce se întâmplă, a mai zvâcnit numai de câteva ori din picioare, apoi a rămas țeapăn între jgheaburi. — De ce nu ai venit mai repede? a strigat ofensată Laura. Stăteai acolo și te uitai la bestia aia cum mă maltrata… — Speram că o să-l convingi să te lase în pace dacă îi spui că vrei să îi rămâi fidelă prietenului tău, am răspuns eu mușcător. Trebuia să-i ceri și lui să se poarte civilizat… Deși maimuțoiul a fost primul mort din acest ciudat război, a fost parcă și un fel de semnal de începere a măcelului. Dacă leul s-a păstrat într-o regală expectativă, tigrul siberian părea că ucide numai pentru propria-i plăcere. De parcă ar fi ascultat de îndemnul glasului pe care spunea Laura că îl auzise. Ca și cum ar fi vrut să rămână singurul stăpân al planetei. După cinci zile, se părea că mai rămăseseră în viață numai marile carnivore. Și crocodilul, care aștepta în lac, răbdător, deznodământul. Coboram tot mai rar după apă și după terciul acela gălbui, apoi trăgeam după mine precaut trunchiul de copac. Uneori mă gândeam că fără bazine am fi ajuns și noi de multă vreme pradă marilor carnasiere. Între timp, relațiile mele cu Laura au devenit mai normale, și chiar s-a obișnuit cu ideea că, dacă vom supraviețui acestei încercări, probabil vom fi părinții noii lumi. Un fel de Adam și Eva moderni, presupunând că vom fi lăsați să refacem mitul… Așa au trecut mai bine de două săptămâni și din mulțimea de animale care aglomerau altădată malurile lacului se mai zăreau acum numai trei: leul, tigrul siberian și crocodilul. Se pândeau reciproc și amânau cat se putea de mult deznodământul, ca și cum și-ar fi dat seama că erau ultimii reprezentanți ai regnului animal de pe Terra. Finalul a venit oarecum brusc și ne-a uimit pe amândoi. Tigrul, mereu flămând, mereu în căutare de hrană, după ce a încercat zadarnic să se înfrupte din cadavrul pe jumătate descompus al unui coiot, a trecut ceva mai aproape ca de obicei de teritoriul crocodilului. Acesta, cu o mișcare lentă, mult încetinită de postul îndelungat, s-a repezit la tigru. L-a prins de o labă din față și a încercat să îl tragă în lac. Numai că marele tigru siberian nu era chiar una dintre căprioarele cu care fusese obișnuit crocodilul. Săgetat de durere, tigrul s-a smuls din gura crocodilului, și pe malul lacului s-a pornit o bătălie cumplită. Atras de zgomot, s-a apropiat și leul, dar s-a păstrat la o distanță prudentă. Stârnit de mirosul sângelui, în cele din urmă a intrat și el în luptă, însă de la distanța la care eram nu vedeam prea bine cine pe cine sfâșie. Alianțele s-au făcut și desfăcut rapid, dar singurul care a mai putut părăsi malul lacului a fost tigrul siberian. Oricum, a murit și el în cursul după-amiezei… și, din câte se părea la o primă vedere, rămăseserăm singurii supraviețuitori ai arenei. — Crezi că ar trebui să coborâm în arenă și să ucidem și micile crustacee – sau ce o mai fi în viață pe jos? m-a întrebat a doua zi Laura, văzând că victoria noastră nu era încă luată în considerare de nimeni. — Sau poate că ar trebui să strigăm, să audă și arbitrii… În noaptea aceea, învingători fiind și strângând-o în brațe, mi-am amintit cum sunase anunțul: „Până ce va rămâne în viață doar specia care merită“. Oare ce mai așteptau de la noi paznicii noștri? Un gând cumplit m-a fulgerat dintr-o dată: dacă ei sunt cumva asexuați? Dacă ei nu știu nimic despre dimorfismul sexual? Nu ne-ar considera pe mine și pe Laura ca făcând parte din specii diferite – așteptând să ne ucidem unul pe altul? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate