Carte de magie

„...Cetitorule, ia aminte la vorbele mele!
Pătrunde cu sfiiciune în lumea acestei cărți… Iar de simți că nu ești cel chemat să-i dezlegi taina, mai bine ascunde-o, să fie găsită de cei cu har. Și dacă îți pare scrisă în grai străin ori rândurile ei se așează în fața ta ca nepătrunse drumuri prin pustie, arunc-o pe ape sau arde-o în flăcări și îndepărteaz-o de la sufletul tău, cel nepriceput să-i primească învățătura.
Iar de ești dintre cei aleși, nu uita să-i păzești neabătut înțelesul. Prețuiește-o așa cum se cuvine, și faptele tale să stea negreșit sub semnul, învățăturile și pildele pe care le vei desprinde din ea…
Și, mai ales, nu uita! Trăitor în țara surzilor de ești, să nu te sui la munte și să suni din trâmbițe și din surle de alamă, că nimeni nu te va auzi. Mai degrabă se va preface piatra stearpă a muntelui în câmpie roditoare și alama trâmbițelor în cocleală amară decât să audă cineva glasul tău… Și în deșert se va pierde adevărul spuselor tale…“


Citisem ușor exasperat amenințările naive din cartea pe care o țineam în mână și, brusc, m-am hotărât să o cumpăr. Obișnuiam destul de des să bântui anticariatele în căutare de cărți vechi și rare, fără să fiu un colecționar în adevăratul sens al cuvântului. Îmi plăcea pur și simplu să le simt vechimea, și uneori le cumpăram pentru simpla dorință de a le ține în mână, de a asculta timpul cum își toarce poveștile dintre paginile lor. Când teancul de cărți vechi din bibliotecă ajungea la dimensiuni îngrijorătoare, îmi motivam pasiunea prin scuza că poate voi găsi în ele cine știe ce idee pentru un nou articol, dar nu păcăleam pe nimeni cu asta, nici măcar pe mine. Totuși, de data asta, aveam un motiv în plus să cumpăr cartea, pentru că întâmplarea care a făcut ca subiectul tratat de ea să îmi devină familiar încă îmi era dureros de vie în minte.
Eram de ani buni redactor la o revistă de popularizare a științei, care își trăgea sufletul cu greu, mai mult prin reclamele de care făcea rost Petreanu, redactorul nostru șef, decât prin tirajul liliputan al publicației. De altfel, Petreanu mereu ne amenința că o să ne lase baltă cu aiurelile noastre de articole cu tot. Adevărul este că, într-o lume editorială nevoită să facă tot mai multe concesii, noi, redactorii de la „Gândul Liber“, apăram o cauză de mult pierdută și, așa cum pe vremuri se făcea artă pentru artă, noi făceam știință pentru știință în revista noastră. Sau cel puțin așa ne plăcea să credem. Cred că eram singurii care nu publicau un horoscop, și în ziua în care șeful a venit cu o prezicătoare tinerică să ne bage pe gât elucubrațiile ei, la protestele mele vehemente, susținute și de colegii mei, a trebuit să se resemneze, deși nu fără împotrivire. Discuția îmi rămăsese, așa cum am spus, nepermis de vie în minte, și în mod sigur era motivul ascuns pentru care cumpăram acum cartea. Să găsesc în ea argumente ca să combat misticismele și magia sub orice formă s-ar înfățișa…
*
— Refuz să scriu într-o revistă care, alături de lumea explicată de Einstein și Stephen Hawking, să ofere și o variantă obținută prin sugrumarea pisicilor noaptea în cimitire, am spus eu atunci, cât de demn am putut.
M-am uitat superior la fetișcana toată numai zulufi, care, spre nemulțumirea mea, arăta teribil de bine. ȘI care, în loc să-și piardă stăpânirea de sine și să se fâstâcească în preajma unor corifei ai științei așa cum ne credeam noi, s-a așezat ceva mai confortabil și a început să argumenteze:
— Împotrivirea dumneavoastră mi se pare deplasată atâta vreme cât cel mai apropiat colaborator al lui Stephen Hawking, mă refer la Roger Penrose, acceptă magia și spațiul psihic ca o componentă absolut necesară pentru explicarea unor anumite aspecte ale fizicii cuantice…
Robert, specialistul nostru în Roger Penrose și fizică cuantică, și-a dres academic glasul, și-a șters pe îndelete ochelarii, apoi a pornit o pledoarie încâlcită, din care prezicătoarea nu a înțeles decât că renumitul fizician era considerat un eretic în lumea științei…
— Nu-i eretic, a spus ea sigură. Este singurul care a înțeles din timp adevărul… Și cred că-i mulțumește în fiecare seară lui Dumnezeu în rugăciunile lui că nu s-a născut cu două, trei sute de ani mai înainte. Ar fi fost ars pe rug de unii la fel de intransigenți ca dumneavoastră…
Era și ironică pe deasupra, și cred că antipatia care o resimțeam pentru ea era suficient de vizibilă ca să mi-o perceapă fără cine știe ce calități deosebite de medium. Și-a întors privirea spre mine. Avea ochi frumoși, și mi-a venit destul de greu să-i înfrunt.
— Dumneata…, a întins ea un deget acuzator în direcția mea.
— Da, eu, am răspuns arogant. Nu cred în asemenea tâmpenii! Ce poți să-mi faci? O să mă blestemi?
— Hei, până aici, vă rog, a spus împăciuitor redactorul-șef. Nu vreau ceartă în redacția mea…
Mica vrăjitoare s-a uitat lung la el, apoi a dat din umeri.
— Nu ne certăm, doar subliniez că nu se va întâmpla nimic din cele ce nu sunt scrise să se întâmple…, a prezis ea încercând să facă pe misterioasa.
— Și cele trecute vor rămâne trecute, iar cele ce vor veni trebuie să vină, pentru că altfel timpul s-ar opri, am încercat eu să fiu sarcastic. Asemenea generalități nu supără pe nimeni și mai devreme sau mai târziu se îndeplinesc…
M-am simțit dintr-o dată plictisit de toată povestea asta. Prin sediul micii noastre redacții trecuseră fără succes zeci, dacă nu sute de vraci și vindecători, care încercaseră să ne convingă de puterile lor. E adevărat, nici una dintre vrăjitoarele care ne trecuseră pragul nu arăta ca ea, dar ăsta nu era un motiv să-i ascultăm prezicerile în doi peri.
— Uite, am făcut eu o concesie văzând cât de mult pune la suflet refuzul nostru, poate te vei lămuri că suntem cu toții oameni deschiși la nou, în stare chiar să acceptăm magia ca știință la o adică, dar cu o condiție. Cu o singură condiție: dacă reușești să mă convingi… mă rog, să ne convingi… că poți avea acces la informații care nu pot fi explicate prin argumente științifice. Atâta cerem… o singură dovadă, am spus eu în rânjetele aprobatoare ale colegilor mei de redacție.
S-a crispat ușor și ochii migdalați i s-au făcut mai mici privind în jur. Toată discuția avea loc în biroul meu, pentru că redactorii mă știau cel mai intransigent, și astfel de cazuri se dezbăteau de obicei aici.
Nu mi-a plăcut deloc privirea pe care a aruncat-o prin dezordinea creatoare din jur. Am simțit de parcă ar fi străpuns cu raze X nu numai obiectele, ci și viața celui care le risipise prin încăpere.
S-a uitat spre o vază Ming, pe care o primisem mai demult, în urma unei vizite la ambasada chineză. Am crezut-o tot timpul o imitație, până când un specialist mi-a confirmat valoarea ei, exprimându-și neîncrederea în rezistența raftului șubred pe care o păstram.
— Sub vaza aceea este o invitație la o premieră de teatru din toamna anului trecut… rândul B, locul 28. Un bilet de favoare, să înțeleg, a spus fata. Primit de la o actriță care și-a pus mari speranțe în această întâlnire…
Am roșit ușor. Da, anul trecut primisem o asemenea invitație. Am rătăcit-o chiar a doua zi, pentru că nu vedeam de ce aș acorda o atenție prea mare unei fete frivole ca Lia. Oricum mă plictiseam de ea… Dar, nici să mă fi picat cu ceară, nu îmi mai aminteam unde pusesem invitația. Am ridicat vaza, m-am uitat la invitație și apoi, cu un nedisimulat dispreț, spre redactorul-șef:
— Ați intrat aici în lipsa mea, i-am reproșat eu pe un ton acuzator.
Sufocat de indignare, Petreanu a deschis gura să protesteze, dar fata i-a făcut semn să tacă.
— E prima dată când intru aici. Jur! De altfel, în mai puțin de trei minute această vază se va sparge.
— Zău?! am exclamat eu insolent, înfruntându-i privirea. Aș vrea să o văd și pe asta!
I-am dat vaza lui Robert, avertizându-l:
— Ochii și vaza, Robert! O oră! Atât! Peste o oră te las să o trântești de pereți, dar până atunci nu cumva să i se întâmple ceva…
A primit-o cu mâini tremurânde și, pentru o clipă, mi-a părut rău că nu am lăsat-o acolo unde stătuse atâția ani într-o relativă siguranță.
M-am întors provocator spre fată:
— Ce altceva ne mai poți spune? Cu asta nu ne-ai convins… Poate fi o învoială între dumneata și Petreanu să ne forțați să te acceptăm în echipă.
M-am uitat fix la ea, făcându-mă că nu văd gestul disperat de negare al lui Petreanu.
Vrăjitoarea și-a îndreptat atenția din nou către redactorul-șef:
— Într-o lună vi se va aproba dosarul de pensionare… și dumneata o să-i iei locul, arătă ea spre mine.
— De unde știi, Liliana? a întrebat-o el, tresărind surprins, la care eu am răbufnit:
— Auzi, vrei să ne spui ceva care să nu pară că ai aflat de la Petreanu?
A devenit dintr-o dată tristă și s-a întors spre Elisa, colega noastră mai tânără:
— Mâine vor sosi rezultatele biopsiei pentru fratele tău: are cancer, așa cum bănuiești deja… Cât despre dumneata, dragă domnule, îmi spuse ea sfidător, în mai puțin de o lună te vei convinge că am dreptate, într-un fel în care nu o să-ți placă deloc… Absolut deloc…
— Da, am spus eu sarcastic, și mâine va răsări soarele… Și încă un lucru nemaipomenit și extraordinar: poimâine, la aceeași oră, va răsări din nou, spre marea deziluzie a celor care nu cred asta…
Se uită la mine așa cum te-ai uita la o gânganie sâcâitoare, dădu din umeri și i se adresă lui Robert, care tremura cu vaza în brațe:
— Nu-i o noutate decât pentru ei, dar săptămâna viitoare se va pronunța divorțul… Îl va câștiga soția dumitale, iar fetița îi va fi încredințată ei spre creștere…
Pocnetul sec al vazei care se spărgea a fost acoperit de strigătele mele furioase… I-am acuzat atunci pe toți de complicitate cu vrăjitoarea, în numele unui scop tenebros și deloc clar, și am sfârșit prin a-i da pe toți afară din birou, nu înainte ca rafturile cu cărți vechi, de care nu se atinsese nimeni, să cedeze brusc și să cadă într-un nor de praf, sporind balamucul general…

*
De la întâmplarea cu pricina, am publicat mai multe articole în care combăteam vehement și necruțător magia, superstițiile și toate subiectele considerate mai mult sau mai puțin paranormale… Am studiat cu atenție cartea. Era tipărită cu peste o sută de ani în urmă, când tiparul era încă situat undeva între artă și meșteșug. Exemplarul la care mă uitam era fără îndoială opera unui artist. Coperta din piele de vițel avea inscripționat în relief titlul „Carte de magie“, iar textul părea a fi fost desenat literă cu literă de un migălos caligraf. Și nici prețul nu era mare. O găsisem cu totul întâmplător, în anticariatul ce-și întindea rafturile în zidurile vechiului turn de apărare al cetății. Intrasem acolo să mă ascund de o ploaie vijelioasă de vară. Ca să-mi treacă timpul mai ușor, am început să răsfoiesc distrat cărțile. Erau tot cele pe care le știam de ani de zile, turiștii în trecere prin cetate fiind interesați mai degrabă de mici suveniruri multicolore decât de cărți și manuscrise vechi. Le deschideam cu evlavie, sub privirea îngăduitoare a anticarului, care îmi cunoștea pasiunea pentru ele. Și mai știa și că veniturile mele destul de modeste de la revistă îmi îngăduiau doar arareori să-mi cumpăr câte una. Dar asta nu mă împiedica să mă bucur de ele și de atingerea lor reconfortantă. La un moment dat, mutând un teanc de cărți de pe un raft, în spate am găsit lipită de zid „Cartea de magie“. Părea căzută acolo de multă vreme sau pitită de cineva cu gândul să vină s-o cumpere mai târziu. Oricum, mi se părea un adevărat chilipir, așa că am plătit-o fără să mai stau pe gânduri și m-am îndreptat spre ieșire. Afară ploaia tocmai își scutura ultimii stropi.
Când să ies, s-a izbit de mine o tânără grăbită să ajungă înăuntru. A dat cu ochii de cartea din mâna mea și s-a oprit brusc, cu ochii țintă la ea. Am ridicat nepăsător din umeri și am ieșit în aerul răcorit de ploaie. S-a întors și a pornit după mine.
— Nu vă supărați, domnule, a spus atingându-mi brațul.
Am privit-o și am tresărit amândoi: era Liliana, vrăjitoarea adusă de Petreanu acum o lună, când încă mai era redactor-șef, să ne scrie un horoscop pentru revistă. Nu o mai întâlnisem de atunci și, deși tot ce spusese ea se adeverise într-un fel sau altul, eu eram la fel de neclintit în convingerile mele. Totul putea fi urmarea unor coincidențe sau, și mai rău, o încercare deliberată de a ne induce în eroare. Cineva care ar fi vrut cu orice preț să pătrundă în bastionul redacției noastre ar fi putut face câteva cercetări simple despre viața redactorilor. Mi-am eliberat brațul și am dat să trec demn mai departe. În sinea mea, o consideram o impostoare, și nu aveam nici o urmă de înțelegere pentru asemenea persoane. Mai ales că acum, fiind redactor-șef, trebuia să veghez cu atenție la reputația revistei.
— Aș vrea să vă rog ceva…, a insistat ea.
Am așteptat să continue, studiind-o atent. Mai atent decât atunci în redacție. Nu părea să aibă cu mult peste douăzeci de ani. Avea părul negru ca pana corbului, ochii întunecați, ușor migdalați, cu un farmec aparte, pe care îi remarcasem încă de la prima întâlnire. Pielea îi era extrem de albă, ca și cum nu ar fi fost atinsă deloc de soarele verii. În mâna dreaptă strângea cu înfrigurare un pumn de bancnote. Cu ochii la cartea din mâna mea, începu să vorbească precipitat:
— Pentru mine această carte este foarte importantă. Am ascuns-o în spatele raftului și am fugit acasă să aduc banii. Știu că am greșit… Ar fi trebuit să-l rog pe anticar să mi-o păstreze. Am nevoie de ea! V-o plătesc…
— De ce este așa de importantă? am întrebat eu ironic.
Nu puteam pricepe de ce o carte atât de veche stârnea atât interes la o fetișcană de douăzeci de ani, chiar dacă îi plăcea să bântuie prin lume și să facă pe vrăjitoarea. Din câte remarcasem răsfoind-o în grabă, nu conținea și filtre de dragoste sau alte vrăji care ar fi putut să intereseze o fată de vârsta ei. Era mai degrabă o expunere teoretică destul de încâlcită a simbolurilor, termenilor și a filozofiei magice, așa cum era ea văzută de autor, acum o sută de ani. Am scuturat din cap:
— Îmi pare rău pentru tine, dar și eu am nevoie de ea. Lucrez la o serie de articole despre magie, și pigmentarea lor cu câteva expresii vechi mi se pare foarte potrivită.
Văzând că se face dintr-o dată palidă, mi s-a făcut milă de ea și am adăugat:
— Uite, dacă ții atât de mult să o ai, mergem undeva, la un xerox, și aștept până o copiezi.
A scuturat încăpățânată din cap.
— Nu, am nevoie de carte în original. Este foarte importantă pentru mine…
Mda… Exaltările de genul ăsta ale tinerilor îmi erau cunoscute. Se pare că, uneori, lecturile la o anumită vârstă ne fac să ne transpunem prea ușor în rolul personajelor, și, uite așa, ne trezim că ne credem ba salvatorii lumii, ba distrugătorii ei. Am zâmbit indulgent, nevoind să renunț la carte și știind că nici gândurile fetei nu le voi putea schimba. Totuși, curios să văd ce anume găsise atât de pasionant în „Cartea de magie“, i-am propus:
— Dacă îmi dai un motiv suficient de serios și de credibil pentru care tu ai nevoie de original, am să îți dau originalul și am să păstrez eu copia.
M-a privit cu ochii mari, plini de speranță și de spaimă.
— Ei, poți? am provocat-o eu, toată povestea începând să mă amuze.
— Da, pot…, a ezitat ea. Am o dovadă… Veniți cu mine, am să v-o arăt… Numai că va trebui să jurați că veți păstra secretul.
— Dacă trebuie, am să jur. Dar, de data aceasta, sper să fie o dovadă convingătoare.
Am pornit alături de ea pe străzile ude de ploaie ale vechii cetăți, unde casele păreau mici fortărețe care aminteau de trecutul plin de asedii și războaie al burgului. S-a oprit în fața unei porți, prin nimic deosebită de celelalte, a scos din cutia poștală o cheie cu o formă complicată, a deschis și mi-a făcut semn să intru.
Ajunși în curte, ne-am oprit lângă o masă, unde m-a poftit să iau loc.
— Vin imediat! s-a scuzat ea și a intrat în casă, de unde a ieșit în câteva clipe ținând în mâini o scrisoare îngălbenită de vreme; mi-a arătat-o și mi-a spus: Am primit-o ieri. Mi-a fost trimisă de Simion Magul. (Făcu o pauză și arătă spre „Cartea de magie“.) Același om care a scris și cartea asta.
Am privit-o lung și bănuitor, dar ea a continuat:
— Ieri am crezut că e o glumă, așa că nu m-am dus la anticariat. Dar azi-noapte n-am putut dormi de gânduri. Azi-dimineață, m-am îmbrăcat, m-am dus la anticariat și am găsit cartea. Nu aveam destui bani la mine, pentru că nu credeam că așa ceva ar putea fi adevărat. Am pitit-o după celelalte cărți și m-am întors după bani. Până am ajuns, ați cumpărat-o dumneavoastră. Acum, citiți scrisoarea, până vă fac o cafea.
Am luat plicul cu grijă apucându-l de colțuri. Toată povestea căpătase un aer ușor ireal, și scrisoarea îngălbenită de vreme din mâna mea nu avea deloc darul de a mă readuce în realitate. Mai avusesem în mână hârtii și manuscrise vechi și pot spune cu mâna pe inimă că sunt greu de indus în eroare. Scrisoarea era fără îndoială veche, din aceeași generație cu cartea. Am studiat-o îndelung. Timbrul era un renumit „Cap de bour“, un exemplar pentru care oricare filatelist ar fi plătit bani grei. Tușul ștampilei aplicate peste el aproape se ștersese din cauza vremii. Cea de ieri, în schimb, se vedea clar și limpede. Am deschis plicul: înăuntru era o hârtie mătăsoasă, cu filigran. M-a frapat data: ANNO DOMINI 1888 – și am citit fără să-mi cred ochilor cea mai imposibilă scrisoare pe care mi-a fost dat să o văd vreodată:
Anno Domini 1888

„Draga mea strănepoată, Liliana,

Ai deschis o ușă pe care ar fi bine să o închizi cât mai grabnic și să uiți de ea până vei fi pregătită. Te-ai lăsat dusă de trufie și ai crezut că poți stăpâni singură Puterea Pergamentului. Însă darul cu care te-ai născut trebuie călăuzit cu grijă…
Când vei primi această scrisoare, du-te la anticariatul din Strada Castelului și caută pe raftul al treilea de la intrare. Vei găsi «Cartea de magie», în care am adunat pentru tine toată știința moștenită de la străbunii noștri. Ia-o cu tine și caută să pătrunzi adevărul învățăturilor ei.

Cel care veghează asupra ta din negura timpului,
Simion Magul“

Aveam o fire analitică, puțin înclinată spre misticisme de orice fel, care mă împiedica să accept ca atare o asemenea aiureală. Mintea mea carteziană ronțăia mărunt-mărunt faptele, căutând o fisură sau o explicație. „Fără îndoială că e o farsă“, m-am agățat eu de această idee ca de un colac de salvare, dar știam că nu este adevărat, cel puțin unul dintre faptele acestei întâmplări stranii contrazicând flagrant această ipoteză. „O farsă“, îmi repetam eu, deși nu mai credeam. „O farsă bine ticluită, în care copila asta nu este decât un pion, dar de fapt eu sunt ținta“, și a început să mi se deruleze în minte o listă interminabilă de colegi și colege cărora, la rândul meu, le-am pus în scenă de-a lungul timpului farse mai mult sau mai puțin reușite. Dar una atât de elaborată, cu o atât de minuțioasă punere în scenă, nu știam care dintre cunoscuții mei ar fi în stare să facă. Și atunci, mi-au căzut ochii pe marca scrisorii. Era amănuntul pe care subconștientul meu încerca să-l împingă în uitare pentru ca toate faptele să poată părea o simplă farsă. Un „Cap de bour“ valora cam cât salariul meu pe zece ani, dacă era autentic, bineînțeles, și, pur și simplu, dintre cunoscuții mei, nici unul nu avea o asemenea sumă de aruncat pe fereastră în numele unei farse, oricât de reușite.
M-am adresat fetei care venea cu cafeaua:
— Ai cumva la îndemână o lupă?
— Cred că da, a spus ea și a plecat să caute una, lăsându-mă să sorb cu înghițituri mici cafeaua.
Priveam din când în când lung spre scrisoarea uitată pe colțul mesei. Îmi lăsasem mintea să hoinărească, refuzând cu încăpățânare să mă gândesc la posibilitatea ca toate acestea să fie adevărate, cel puțin până nu aveam să am o lupă în mână, să constat autenticitatea timbrului, deși ceva din mine îmi spunea cu o stranie detașare: „Timbrul este original, așa că fă bine și caută altă explicație!“.
Când mi-a adus lupa, mi-a fost de-ajuns o singură privire: marca era originală.
În fața mea, fata mă privea de parcă ar fi așteptat de la mine o rezolvare a misterului. Și totuși, cheia întâmplărilor era la ea. Am privit-o insistent:
— Ceva nu se leagă în povestea asta… Ar fi bine să începi cu începutul și să-mi povestești totul…
S-a așezat în fața mea și a început să-și frământe mâinile, uitându-se în jos.
— Acum doi ani, a început ea într-un târziu să povestească, am fost să caut ceva în pod. Am găsit un cufăr vechi, plin cu tot felul de hârtii, printre care și un pergament vechi pe care era un fel de incantație pentru… invocarea unei, eu știu, cum să-i zic, ceva ca o Putere, nu era prea bine explicat. Mi s-a părut incitant să am ceva care ar fi putut să fie duhul meu personal, mai ales că în familie am avut tot timpul ba un unchi, ba o mătușă care se lăuda că poate avea așa ceva. Mi se părea nedrept ca eu să nu am. Așa că, într-o joacă, am făcut cele scrise acolo, și m-am pomenit că funcționează. M-am trezit posesoarea unui duh la purtător, a unei Puteri care îmi îndeplinea cea mai mare parte a dorințelor, așa cum visează oricine, cred. Mă ajuta în orice împrejurare, fără nici o condiție… Era așa, ca o voce care îmi spunea ce și mai ales cum să fac… După un timp am văzut că, de fapt, nu făcea întotdeauna ceea ce aș fi vrut să fac… În loc ca forța pe care eu o eliberasem să fie sclava mea, să mă asculte orbește, încetul cu încetul am văzut că avea o voință a ei, că uneori făcea ceea ce îi ceream în felul ei. Era ca un copil răzgâiat… înclinat să facă mai mult lucruri rele, așa, din pura plăcere de a face rău… Chiar și atunci, la redacție… M-am înfuriat că nu voiați să mă credeți și am dorit ca toate să cadă și să se spargă… Ceea ce s-a și întâmplat, de altfel. Pe de altă parte, chiar dacă îmi doresc foarte mult să fac un bine, să vindec o boală, să împiedic un accident, duhul pe care l-am invocat parcă nici nu ar exista… Nu este interesat decât de aspectele superficiale și gălăgioase ale vieții… ca un copil mic care are un ciocan în mână și căruia i se pare că toate obiectele din jur sunt cuie pe care el trebuie să le lovească…
Am privit neîncrezător spre fată:
— Stai așa! am spus eu și m-am ridicat în picioare, de parcă așa aș fi putut să fiu mai impunător. Vrei să spui că, dacă îți dorești un lucru rău sau, mă rog, distructiv, acesta se îndeplinește?
— Cam așa ceva…, a aprobat ea ezitând.
— Uite, i-am arătat eu o sferă din piatră care împodobea una dintre coloanele de granit din grădină. Tu sau duhul tău distructiv, fă să se spargă această piatră. Dar de aici! Fără să te apropii nici un pas de ea…
Abia mi-am terminat vorba, când sfera de piatră, cu un pocnet sec, își împrăștie țăndările până aproape de noi. M-am apropiat și am luat o așchie în mână. Nimeni nu ar fi avut cum să premediteze că eu am să vreau să se spargă chiar bucata aceea de piatră.
Tocmai voiam să-i spun că regretam enorm că nu i-am dat cartea fără să o mai întreb nimic, când la poarta casei a sunat cu insistență soneria. Prin grilajul porții se zărea figura plictisită a poștașului, și m-a trecut un fior când mi s-a părut că zăresc în mâna lui un plic asemănător cu cel care se odihnea pe masă. Fata m-a privit neliniștită. Am ridicat neputincios din umeri.
— Du-te! Cred că pe tine te caută.
A plecat cu pași nesiguri spre poartă, a semnat ceva într-un caiet pe care i l-a întins poștașul și a revenit la măsuță cu un plic identic cu cel pe care îl văzusem. L-a desfăcut cu mâini tremurând și a început să citească neliniștită scrisoarea. S-a oprit pe la jumătate și a ridicat ochii spre mine:
— E vorba și de dumneavoastră aici…
Am privit-o nedumerit. De unde oare putea expeditorul scrisorii să îmi cunoască numele? Când fata mi-a întins plicul și scrisoarea, le-am luat cu o mișcare nesigură. Ne aflam în plin mister, și rezolvarea nu părea să vină de la bucățile de hârtie, oricât de vechi ar fi fost ele. Pe plic se lăfăia un alt „Cap de bour“, și, din câte știam eu, care nu eram un prea inveterat filatelist, nu erau mai mult de cinci sau șase în lume, ceea ce mărea la sume astronomice cifra de afaceri al unui eventual farsor și adâncea și mai mult enigma. Ștampilele pe care le-am studiat folosind lupa, cu mare atenție, păreau și ele autentice. Numele destinatarului, Liliana Dumitrescu, era scris cu un tuș persistent, a cărui culoare bătea spre violet. Scrisul, deși ferm, avea o caligrafie elegantă, cum de multă vreme nu mai întâlnisem. Am desfăcut plicul. Același scris elegant și aceeași dată ca în prima scrisoare:

„Anno Domini 1888
Dragă Liliana,

Dacă tot ce am plănuit eu cu atâta grijă s-a îndeplinit, când vei citi această scrisoare, tu vei fi în posesia cărții și îl vei fi cunoscut pe omul care te va ajuta să închizi poarta. Ce trebuie să faci? Te vei duce în pod și vei căuta în cufărul în care ai găsit Pergamentul. Știu că tu nu îl poți ține în mână, pentru că Puterea te face să îl vezi înconjurat de flăcări.
Bărbatul pe care ți l-am trimis în cale nu crede în magie, și astfel Puterea nu îl poate atinge. O să-l rogi să-l țină pentru tine, în așa fel ca tu să poți citi pe dos cuvintele descântecului de chemare. Când vei sfârși, Puterea Pergamentului se va întoarce acolo unde îi este locul, până va veni vremea să o stăpânești pe de-a-ntregul.
Simion Magul“

M-am uitat la Liliana. Nu știam ce să cred. Viața mea, atât de simplă și de liniștită până acum, în numai câteva ceasuri s-a dat complet peste cap.
— Are rost să mai întreb dacă este un cufăr în pod? am întrebat eu, deși bănuiam răspunsul.
— Este, mi-a răspuns fata. E cel unde am găsit pergamentul… Și acolo îmi țineam eu jucăriile când eram mică, a continuat ea și a luat-o înainte spre scara ce ducea spre pod.
— O dată, a început ea să-mi povestească în timp ce urcam pe scară, cam acum doi ani, scotocind printre jucăriile copilăriei mele, am găsit într-o nișă bine ascunsă pergamentul. Am citit și că trebuie să citesc de la cap la coadă descântecul, dar, atunci când am vrut să o fac, am văzut cu spaimă că nu mai pot atinge pergamentul. Deși mi se pare absurd, era ca și cum ar fi fost înroșit în foc.
A ajuns lângă cufăr și a început să-l golească de păpuși, albume vechi și haine de copil. Când a terminat, am văzut un cârlig. A tras de el și, într-un locaș din peretele cufărului, a găsit pergamentul. L-am luat fără să simt nimic deosebit și am coborât cu el în curte, la lumină.
— Eram conștientă că hârtia nu poate avea o asemenea temperatură fără să se distrugă… Și totuși nu puteam să îl ating…
— Dezolant să vezi că numai la așa ceva pare să fie bună o minte clară și logică precum a mea, am murmurat eu nemulțumit, întorcând pergamentul în așa fel, încât să îl poată vedea.
Aș vrea să spun că am simțit forțe încercând să îmi smulgă pergamentul pe care i-l țineam Lilianei să-l citească și că s-a întunecat cerul și că fulgerele au sfâșiat văzduhul în încercarea de a ne împiedica să trimitem forțele întunericului acolo unde le este locul. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat…

*


Și uneori, în câte o vară la fel de călduroasă ca aceea în care ne-am cunoscut, când stau la măsuța unde am băut prima cafea împreună, urmărind-o din ochi cum îi dădăcește pe cei doi copii ai noștri, și mă gândesc mai mult la toată povestea asta, singura mea mare nelămurire este: cine a fost netotul care a dat grămada de bani pe cele două timbre?