Ceara pierdută





Plecaseră de dimineață spre târg, și până departe l-au urmărit privirile fraților și surorilor lui. Încerca înspăimântat să le descifreze, să afle cu o clipă mai devreme ce îl putea aștepta acolo unde pleca, în necunoscut. În ochii lor nu se putea citi decât frică și, poate, ușurarea că nu au fost ei cei aleși. De ani de zile părinții lui strângeau ban după ban ca să poată să plătească taxa cerută de breaslă.
— O să ajungi meșter, fiul meu! îi spusese preotul când părinții lui merseseră cu el să-i ceară sprijinul și sfatul.
Îl privise apoi lung și parcă neîncrezător:
— Ai grijă cum te porți pe acolo, să nu ne faci de râs! mai adăugase preotul privindu-l încruntat, și el se simțise mândru și înfricoșat în același timp, fiind singurul băiat de vârsta lui căruia preotul îi vorbise atât de mult.
Drumul spre oraș i se păru fără sfârșit, deși a durat vreme de numai câteva ceasuri. Tăcerea posacă a bătrânului lui tată, care călca apăsat alături de el, nu îi prevestea nimic bun. Aproape de amiază, în fața lor au început să strălucească turnuri și turle de biserici și, dintr-odată, zarea s-a umplut de acoperișuri care păreau că vor să atingă cerul. Abia când au intrat în oraș, cu tatăl lui ținând îngrijorat punga în care avea denarii, și-a dat seama că nu mai e cale de întoarcere. Străduțele înguste și pietruite pe care pășeau păreau să nu se mai sfârșească, zidurile mohorâte ale caselor stăteau să se prăvale asupra lor, iar oamenii întâlniți în drum îi priveau încruntați și morocănoși. După o vreme au ajuns la o poartă înaltă, ferecată cu brâie late din fier. De dincolo de ea se auzeau bătăi mărunte de ciocan. Tatăl lui a mai pipăit încă o dată gologanii de la brâu, și-a făcut o cruce mică, pe urmă a bătut în clopotul de bronz al porții. S-a făcut dintr-o dată liniște, și o trapă micuță, cât să poată privi un ochi, s-a deschis în poartă. S-au simțit priviți și cercetați din cap până-n picioare, apoi zăvoare grele au prins a se mișca și poarta s-a deschis cât să le facă loc să treacă. În penumbra gangului, mai întâi a zărit barba omului: mare, bogată, stufoasă, crescută-n neorânduială, ca și cum ar fi vrut să ascundă strălucirea ca de nestemate a ochilor. Ochii bărbatului păreau două văgăuni în care sclipeau luminițe ciudate. Privirea lui l-a fixat de îndată lacomă, de parcă ar fi căutat grabnic răspunsuri la întrebări nepuse încă. Într-un târziu, și-a desprins ochii de pe Manole și-a mânuit în spatele lor zăvoarele grele.
— Trebuie să fim prevăzători! O mulțime de tâlhari și haimanale dau în ultimul timp târcoale, a mormăit el în timp ce le făcea loc să intre.
Porniră prin gangul întunecos și, pe măsură ce înaintau, zgomotul ciocanelor prinse să se audă iar, ca un clinchet mărunt și argintiu de clopoței.
— Veniți! le șopti omul când ajunseră la capăt, deschizând o ușă.
Abia atunci văzu de unde venea zgomotul ca de zurgălăi. Dincolo de ușă, un atelier cu zece-doisprezece meșteri și calfe își întindea mesele. Așezați în fața meselor, ghemuiți pe scaune, cu cele mai mici ciocane pe care le văzuse vreodată în viața lui, oamenii aceia ciocăneau cu migală cupe, lanțuri, inele sau plăci strălucitoare din argint, care, sub loviturile mărunte, își schimbau încet-încet forma. Într-un colț, un cuptor își trimitea luminile pâlpâitoare în tot atelierul și peste tot părea că plutește o pulbere argintie. Nu avu timp să-și dea seama dacă nu-i cumva numai o părere, pentru că meșterul le făcu semn să-l urmeze. Traversară atelierul printre mese și părea că trecerea lor stârnește alți nori de praf argintii. Și-a dat seama că-i numai o închipuire iscată de mișcările iuți cu care meșterii și calfele roteau bucățile de argint la care ciocăneau. În capăt, pe lângă cuptor, au mai deschis o ușă și au pătruns într-o cameră mare, luminată din belșug de razele soarelui ajunse ca printr-o minune acolo. Dintr-un colț s-a ridicat și a venit spre ei o fată cu părul bălai. Părea cam de vârsta lui și îl privea cu o curiozitate neascunsă, pe care numai anii tineri ți-o pot da. Bărbatul de lângă ei a privit-o nemulțumit și i-a spus pe un ton în care dojana și blândețea se îmbinau într-un mod ciudat.
— Sidonia, lasă-ne acum…
— Dar mi-ai făgăduit! se alintă glasul cristalin al fetei.
— Þi-am făgăduit și am să-mi țin făgăduiala, dar mai târziu.
Îmbufnată, fata dădu din umeri și se îndreptă spre ieșire. Bărbatul așteptă răbdător până ce ușa se închise în urma ei, apoi se întoarse vioi spre ei.
— Ia să vedem ce ne-ai adus aici, spuse el frecându-și mâinile ca un cămătar în așteptarea aurului.
Umil, bătrân și dintr-o dată atât de mic, tatăl lui se grăbi să scoată punga cu bani.
— He, he, he! râse mânzește bărbatul văzându-i nerăbdarea. Nu de bani este vorba aici…
Cu gesturi iuți, de animal de pradă, îi prinse băiatului mâinile în palmele lui mari. Manole avu un gest de spaimă și vru să și le retragă, dar îi erau prinse ca într-o menghină. Degete pricepute îi controlau palmele, încheieturile și pielea de pe mâini. Un mormăit continuu însoțea cercetarea, și băiatul nu-și putu da seama dacă era unul mulțumit sau nu. Cu coada ochiului văzu figura neliniștită a tatălui său care strângea înfrigurat la piept punga cu bani și, pentru o clipă, îi fu rușine de gândul ascuns care îl bântuia: „Dă, Doamne, să nu-i plac și să mă pot întoarce cu tata acasă”.
Degetele iscoditoare se pare că găsiseră într-un târziu tendoanele sau oasele pe care le căutau, pentru că mormăitul își schimbă dintr-o dată tonalitatea, și percepură clar încântarea din el:
— E bun! – și cu un gest neașteptat îl prinse în brațe și îl strânse la piept. E bun…, mai spuse el încă o dată, aproape șoptit, și privi spre tatăl lui, care stătea încremenit, neștiind ce să mai spună.
După ce bătrânul lui tată îi dădu meșterului banii, rămase în picioare stingher, căutându-și parcă vorbele.
— Gata, poți să pleci! spuse răstit meșterul. O sa ți-l fac cel mai bun meșter argintar. O dată pe an poți să vii să-l vezi…
Tatăl lui îl strânse tăcut în brațe, apoi plecă. Din ușă se mai întoarse o dată spre el, se porni să spună ceva, dar se opri, scutură înfrigurat din umeri și se duse.





*


Viața de ucenic la meșterul argintar i-a părut grea și monotonă în primele săptămâni. Fiind cel mai nou și cel mai tânăr dintre toți, făcea muncile cele mai grele și nedorite de nimeni. Dimineața trebuia să se scoale primul, să pună mangal peste jăraticul rămas de seara în cuptor, peste zi să sufle în foale, iar la sfârșit, după ce toți terminau treaba, cu o perie măruntă, trebuia să curețe mesele de praful fin de argint, să-l strângă într-o pungă și să i-l ducă meșterului. Apoi, spre seară, trebuia să măture prin tot atelierul. Erau clipele care îi plăceau cel mai mult. Uneori, în atelierul întunecos pătrundea ciripitul unor păsări în căutare de boabe prin curtea interioară a casei. Se oprea atunci din măturat și strângea tare pleoapele, încercând să-și ascundă lacrimile. Așa, cu ochii închiși, ascultând ciripitul vesel al vrăbiilor, încă se mai putea crede acasă. O dată, cu câteva zile înainte de a începe călătoria lui spre oraș, mama lui îl luase deoparte și-i spuse încet ca și cum ar fi vrut să nu-i audă ceilalți ai casei:
— Manole, o să te faci orășean. O să ajungi domn…
La scuturatul lui încăpățânat din cap, maică-sa continuase cu răbdare:
— Manole, ascultă-mă, o să îți fie tare greu la început, dar o să scapi de munca asta de robi pe care o ducem noi aici. Nu uita, după ce vei ajunge înstărit, să-ți ajuți frații… să nu te depărtezi de ei și să nu-i uiți niciodată…
— Mama, izbucnise el, dar eu nu vreau să plec, trimite pe altul…
Mama lui îl privise o clipă înduioșată, apoi îl strânsese tare la piept și-i șoptise:
— Nu se poate, Manole. Tu ai fost cel ales…
Uneori își aducea aminte că voise să o întrebe cine anume l-a ales și de ce a fost tocmai el ales, dar fusese prea înfricoșat de durerea pe care o ghicea în cuvintele mamei ca să o întristeze și mai mult cu ispitirile lui. Asculta ciripitul îndepărtat al păsărelelor și pornea să măture mai departe. Din puținul pe care îl primea la masă, strângea uneori câteva firimituri, se urca pe geam și le arunca în curte. Vrajba lor veselă din jurul firimiturilor îi mai ostoia parcă, pentru un timp, dorul de casă.
Peste zi, în rarele clipe libere, la masa lui mică dintr-un colț, i se dădeau câteodată câteva sârme din argint din care făcea inele, pe care alții mai pricepuți urma să le împodobească și să prindă pe ele filigrane măiastre. La început argintul, deși era atât de moale, părea să aibă o viață a lui, o voință care i se opunea, și abia după al doilea an de ucenicie începu să-l simtă și metalul se porni să cânte sub ciocanul lui. Argintul devenea ca o prelungire a ființei lui și putea să-i dea, fără efort și fără încrâncenare, orice formă ar fi dorit. La un an de când intrase ucenic, tatăl lui a venit să-l vadă. S-au văzut în gangul întunecos, și bătrânul i-a întins un colac auriu trimis de mama lui.
— Cum îți merge, Manole? l-a întrebat cu glas stins.
— Bine, tată! a răspuns el și s-a simțit mulțumit că s-au întâlnit acolo, în gangul întunecos, unde nu-i vedea nimeni.
S-a simțit scârbit de gândul că i-ar fi fost rușine cu făptura împuținată a părintelui său dacă l-ar fi zărit celelalte calfe. Sau Sidonia… Și, după ce din al doilea an nu l-a mai căutat, s-a simțit cuprins de o mulțumire tăcută.
Și totuși, îi era greu. După libertatea pe care o avusese acasă, breasla, cu nenumăratele ei opreliști, i se păruse la început ca o adevărată temniță. Cele mai însemnate se găseau scrise pe pereții atelierului: „Dacă, la o întrunire, o calfă, fiind supărată, va bate cu pumnul în masă, pedeapsa calfei să fie leafa pe o săptămână, care se va pune în cutia breslei, pentru ajutorarea celor în nevoie”. De fiecare dată când citea îi venea să surâdă: va veni oare vreodată vremea să bată și el cu pumnul în masă, așa cum auzise că au făcut alte calfe? Îi venea greu să creadă, și apoi, astfel de ieșiri aveau loc în timpul întrunirilor, când începeau să bea vin. Or, el numai își înmuia vârful buzelor, nedorind să ajungă, precum alții, la vitejii plătite scump de părinți. Mai întâi pentru că știa că ai lui se îndatoraseră până peste poate ca să-i plătească intrarea în breaslă. Meșterul îl pusese chiar din primele zile să citească din hrisovul greu, unde breasla își adunase legile după care se călăuzea: „Legile date și orânduite pentru cinstita breaslă a argintarilor, pentru meșteri și calfe, legi pe care toți sunt datori să le asculte, sub pedeapsa care urmează pentru fiecare greșeală în parte”. Și, foaie după foaie, hrisovul își dezvăluise tainele, și Manole, spre deosebire de celelalte calfe, care abia atinseseră cartea, o citise din scoarță în scoarță. Mai întâi pentru a învăța și a se feri de greșeli. Ai lui nu ar fi avut de unde să îi mai plătească alți bani. Leafa lui de calfă era arvunită pe doi ani buni, oprindu-i-se pentru taxa pe care ai lui nu o plătiseră pe de-a-ntregul. Oricum, i se părea nebunească încercarea de a stăvili firea omenească prin legi și opreliști de orice fel. Cum era asta: „Dacă se întrunesc cinstitele calfe, atunci nici unul să nu constrângă pe altul să bea mai mult de o litră de vin, sub pedeapsa hotărâtă de calfe. De asemenea, să nu se îmbete nimeni și să nu se poarte necuviincios, sub pedeapsa hotărâtă de 12 denari. Iar dacă o calfă varsă pe masă vin, încât nu poate să acopere cu o mână balta făcută, să dea drept amendă acelei calfe să plătească o cană mare de vin”. La primele întruniri, a văzut cu uimire că, așa ciudate cum i se păreau, aceste reguli se respectau, iar atunci când erau încălcate, fără de întârziere pedeapsa cuvenită cădea asupra celui vinovat. Chiar dacă i se părea nefiresc ca o greșeală care de obicei se făcea din pricina vinului băut, cum era vărsarea băuturii pe masă, să fie îndreptată prin aducerea unei noi căni de vin, care avea să sporească și mai mult vitejia celor ce beau, nu avea de gând să se încontreze. Când îi venea rândul, turna cu mare grijă în pahare, amintindu-și în fiecare clipă că, dacă avea să greșească, el nu avea de unde să aducă altă cană de vin. Tremura de grijă și de încordare, și nu de puține ori i s-a părut că simte privirea meșterului ațintită cu îngrijorare asupra lui.
Apoi, din anul al treilea, a început să fie plătit și, oricât de neînsemnată era suma primită, se simțea mai stăpân pe el. Putea greși de acum, avea cu ce plăti. Oricum nu greșea, dar faptul că avea primii lui denari îl făcea să fie mai liber și viața i se părea dintr-o dată ușoară și frumoasă. Tot din al treilea an a venit și altă calfă, care să facă treburile mărunte prin atelier, așa că acum avea mai mult timp liber. Toate calfele locuiau în oraș, și seara, după ce plecau toate spre casele lor, doar el rămânea în casa meșterului. Mâncau împreună: meșterul, el și Sidonia, nepoata meșterului, cu vreo câțiva ani mai mică decât el. Cu timpul, s-au împrietenit, și a aflat mai multe despre ea. Mama îi murise pe când era încă mică, și fusese crescută de o mătușă, care murise și ea cu vreo doi ani în urmă. De atunci trăia numai sub privirea posacă a meșterului, care îi îndeplinea fără sminteală toate dorințele. Poate de unde el nu fusese însurat niciodată și-i lipsise până atunci căldura unei familii. Ca și cum tot sufletul și toată puterea și-ar fi dat-o argintului.
În primii ani după ce murise mătușa ei, venea o femeie din oraș, o rudă îndepărtată, să le gătească, dar, de când se înălțase, Sidonia preluase cu bucurie această sarcină și, sub privirea aspră a meșterului, cina se desfășura în tăcere, cu câte o fugară privire schimbată pe furiș între el si Sidonia. După ce masa se încheia, el nu scăpa ocazia să laude gustul bucatelor. Meșterul tușea morocănos:
— Ehei, să fi văzut tu cum gătea răposata soră-mea, și apoi să lauzi bucatele…
Sidonia ridica din umeri și se întorcea spre Manole:
— Bine că măcar ție îți place cum gătesc…
Manole se rușina dintr-o dată și pleca fruntea. I se părea că meșterul citește în el ca într-o carte deschisă și vede cât de mult îi place lui de Sidonia.


*


Meșterul și fata lui dormeau în casa care se înălța deasupra atelierului. Manole avea o cămăruță lipită de atelier, chiar în spatele cuptorului. Obosit de atâtea corvezi de peste zi, în primii ani dormea noaptea ca mort, și nu de puține ori i se întâmpla ca în zorii zilei să fie nevoie să-l trezească Sidonia pentru a ațâța focul în cuptor. Apoi, pe măsură ce timpul trecea și el se obișnuia cu munca, nu se mai simțea așa de obosit și somnul îi devenise mai ușor. Poate de asta i se părea în unele nopți că aude cuptorul duduind. Tot atunci, dimineața, găsea cuptorul cald. Nu și-a putut lămuri multă vreme ce anume se întâmpla, până când, într-una dintre nopți, auzind iar zgomotul cuptorului, s-a îmbrăcat încetișor și a crăpat ușa cămăruței. În fața cuptorului luminat de flăcările roșcate și pâlpâitoare, meșterul se îndeletnicea cu ceva de care el, în întunericul care domnea în atelier, nu-și putu da seama. Oricum, în cuptor, creuzetul în care topeau argintul se încingea sub flăcările ațâțate de meșter. Dar de ce noaptea? Și de ce singur? Întrebările îl frământau, chiar a vrut la un moment dat să iasă și să-l întrebe pe meșter dacă nu are nevoie de ajutor, dar, până la urmă, oboseala și obișnuința de a da ascultare și-au spus cuvântul și au fost mai puternice decât curiozitatea, așa că s-a întors în pat ca să își continue somnul. Dimineață, când s-a trezit, nefiind sigur dacă visase sau nu, s-a apropiat cu grijă de cuptor. Parcă nu era așa cum îl lăsase de cu seară. Picături mici de argint topit se răspândiseră pe marginea vetrei, acolo unde el curățase totul cu grijă. „Deci e adevărat!”, șopti el. „Nu am visat.” Prin minte i se perindară poveștile spuse între calfe despre ritualuri magice care supuneau argintul și-l făcea să-i dea ascultare celui care ar fi știut să-l descânte, prefăcându-se, în mâinile lui, moale, ca o ceară topită. Nu-i venise să creadă atunci asemenea povești, dar lucrările meșterului în toiul nopții oare ce ar fi putut să însemne? Nu exista nici o altă deslușire a faptului că meșterul lucra noaptea singur și pe ascuns. Era meșter și stăpânul argintăriei, și nu avea a da nimănui socoteală ce făcea cu prețiosul metal. Atunci, de ce atâta taină?
În timp ce încărca vatra cuptorului cu mangal de stejar, mintea lui Manole lucra înfierbântată, și se hotărî, mai-nainte de orice, să fie cu băgare de seamă. La puțină vreme după ce aprinse focul și în creuzet prinse a se topi argintul sorocit de cu seară, în atelier intrară meșterii și calfele.
Începură, ca de fiecare dată în ultimele zile, să toarne argintul în formele pregătite din vreme. Un negustor bogat, de curând însurat, voia să-și schimbe argintăria, și toți lucrau pe rupte, de dimineața până seara. Meșterul îi supraveghea îndeaproape, și totuși, acum că Manole era prevenit, i se părea că se poartă altfel decât în alte zile. Fără să se arate, îl privea cu luare aminte de câte ori ieșea din atelier. Și ieșea mult mai des decât în alte zile. O dată, în timp ce ei erau ocupați cu finisarea unei amfore mari din argint, l-a văzut pe meșter căutând în cutia de scule, alegându-și o pilă mică și intrând cu ea în odăile din spate. Peste vreun ceas, când s-a întors, în barbă îi străluceau urme de pilitură de argint, iar în ochi o bucurie mare. În timp ce ridicau cu toții vasul, pregătindu-se să-i prindă mânerele, Manole, ros de curiozitate, îl văzu iarăși pe meșter dispărând. Profitând de statutul lui de om al casei, își făcu de lucru și plecă după el. Când intră în odaia meșterului, nu văzu pe nimeni. Făcu ochii roată. Obloanele erau toate închise, încăperea nu avea nici o altă ușă, și totuși, meșterul nu era nicăieri. Închise ușor ușa după el și se întoarse în atelier, unde lucrătorii prindeau pe amfora de argint ghirlande de flori din același metal. Își făgădui să cerceteze pe-ndelete, cu primul prilej, camera meșterului. I se părea un sacrilegiu, dar curiozitatea era prea mare.
Ocazia avea să se ivească doar câteva zile mai târziu, când meșterul, însoțit de câțiva lucrători, plecă de dimineață să-i ducă negustorului argintăria. Aveau să lipsească toată ziua. Dintre cei rămași în atelier, nici unul nu avea ce căuta în casă. Mai rămânea numai grija Sidoniei. O găsi în bucătărie, unde pregătea masa de prânz. Cu șiretenia pe care numai nevoia ți-o dă, o trase de limbă să afle ce avea să facă în următoarele ceasuri. Avea noroc; după-amiază pleca să-și vadă niște rubedenii scăpătate, care locuiau tocmai la marginea orașului. Așteptă cu nerăbdare să treacă timpul, apoi, când o văzu plecând, intră în atelier.
Meșterii și calfele rămași în atelier erau prinși cu treabă: se porniseră să alcătuiască o nouă ghirlandă de flori și tocmai îi aranjau frunzele de argint. Nu aveau să-i simtă lipsa câtva timp, așa că pătrunse cu inima ticăind în odaia meșterului. Nu avea decât un pat, o masă, câteva scaune și un raft de pe care își trimiteau scânteierile mate câteva statuete mici din argint. Doi pereți dădeau spre stradă, unul spre atelier, așa că, dacă în această odaie exista o ușă secretă, numai pe peretele cu raftul trebuia să se găsească. Ciulind urechea la zgomotele de afară, se apropie cu grijă de raft. Părea zidit în perete și, oricât pipăi cu mâinile sub scândurile lui, nu găsi nici o închizătoare ascunsă. Atunci porni să miște statuetele, iar când ajunse la cea din mijloc, aceasta alunecă în jos cu tot cu scândura de care era lipită și interiorul raftului se deschise ca o ușă. Cu inima bătându-i nebunește, intră în cămăruța secretă, în timp ce ușa se închidea încet în urma lui. Dar Manole oricum nu mai vedea și nu mai auzea nimic, pentru că, pe o măsuță, în mijlocul cămăruței, era o statuie de argint masiv cam de trei-patru palme mărime și care privea ca vie spre el.
— Deci e adevărat…, șopti Manole pierdut și se trezi în genunchi, lângă ea, atingându-i cu degete lacome trăsăturile. E adevărat…, șopti el năucit cu totul.
Meșterul putea supune argintul precum ceara topită. Statuia din fața lui era cea mai bună dovadă.
Nici nu și-a dat seama cum a trecut timpul. Într-un târziu, s-a ridicat de lângă statuie și a pornit spre ieșire, dar ochii îi fugeau înapoi spre minunea din argint. Privind-o cum stă așa, cu brațele înălțate, ți se părea nu numai că este vie, dar parcă s-ar pregăti să zboare și te-ar chema să i te alături. În timp ce închidea cu părere de rău intrarea secretă, un gând îl bântuia fără încetare: „Trebuie să aflu și eu cum se face…”. Nici nu și-a dat seama cum a ajuns în atelier, printre lucrătorii care își terminaseră munca și se pregăteau de plecare.
— S-a întâmplat ceva? îl întrebă neliniștit un meșter, privindu-l lung. Arăți schimbat.
— Nu… Nu s-a întâmplat nimic…, îngăimă Manole și se îndreptă spre bazinul cu apă din colțul atelierului să se stropească pe față ca să-și revină.
Părea că toată lumea știa ce se întâmplase, pentru că și Sidonia îl întrebă neliniștită când îl văzu:
— Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat?
— Nimic, nimic, ce să se-ntâmple?
— Pari schimbat, spuse ea îngrijorată. Þi-e rău?
— Nu, nu mi-e rău, răspunse el absent, dar cred că am lucrat cam mult în ultimul timp. Mă simt obosit… O să mă odihnesc și o să-mi treacă.
Ultimii lucrători plecaseră și ei rămăseseră singuri în toată casa.
— Ei bine, spuse Sidonia, haide să mâncăm, și pe urmă chiar ai să poți să te odihnești. Tata mi-a trimis vorbă că nu se întoarce în noaptea asta.
În timpul mesei se pomeni rămânând de câteva ori cu ochii țintă la Sidonia. I se părea că fața ei veselă capătă dintr-o dată străluciri argintii și, sub privirea lui năucită, fata părea că se preschimbă în statuie. Scutură din cap să-și revină și încercă să-i urmărească vorbele.
— Nu ai mâncat aproape nimic! îi reproșă ea, alintându-se.
El răscolea cu furculița prin farfurie. „Oare cum a făcut? Să fie adevărat că sunt vorbe vrăjite care pot înmuia argintul, așa cum vorbesc meșterii cei bătrâni? Va trebui să-l pândesc, să fiu mai cu grijă, să aflu și eu cum se face…”
— Hei! auzi el ca dintr-o mare depărtare vocea Sidoniei. Tu nici nu asculți ce vorbesc!
— Mă iartă, Sidonia! Dar chiar nu mă simt bine... Mă duc să mă culc în seara asta mai devreme, poate până mâine dimineață o să-mi treacă.
Fără să vadă nimic în jur, cu gândul numai la minunea din argint, ajunse în cămăruța lui și se întinse pe patul tare. Prin perete se simțea căldura cuptorului care încă mai dogorea. Nici nu-și dădu seama când alunecă în somn. Păru dintr-o dată că totul se luminează în jurul lui și, când privi mai cu băgare de seamă, văzu că lumina venea de la statuia de argint, care acum era așezată pe patul lui.
— Taci, nu spune nimic, șopti statuia cu vocea Sidoniei și se întinse lângă el pe patul îngust.
Era caldă, de parcă atunci ar fi ieșit din cuptor, și totuși, sub degetele lui i se descoperea o răcoare mătăsoasă. Mâinile îi alunecau singure, cu o lăcomie pe care nu le-o cunoștea, pe trupul său minunat. Vru să spună ceva, dar o mână caldă i se așeză pe gură:
— Taci…, auzi el o șoaptă, urmată de un suspin.
Oare era Sidonia sau statuia? Era vis sau era aievea?
Dimineață, când se trezi, privi nedumerit patul răvășit și nu putu spune ce anume se întâmplase în noaptea ce trecuse. Sidonia veni, ca de obicei dimineața, să-l trezească:
— Dar știu c-ai dormit, nu glumă! îi spuse ea șăgalnic. Am vrut să te trezesc azi-noapte, că mi s-a părut că aud clopotul de la intrare, dar nu am putut. Dormeai ca dus, spuse ea și plecă lăsându-l mai nedumerit ca înainte.
La puțină vreme după ce făcu focul la cuptor, veni și meșterul din călătoria sa. Era încruntat și mai posac ca de obicei. Poate altă dată nu l-ar fi băgat în seamă, dar acum, în timp ce-și făcea treaba, urmărindu-l pe sub sprâncene, își dădu seama că meșterul are ceva de ascuns. Mai întâi luă una dintre lăzile de lemn stivuite lângă perete și o duse la el în cameră. După un timp luă și un sac cu talaș din cel pe care îl puneau sub florile de argint ca să le poată transporta. Lipsi cam un ceas și, când se întoarse mânios și ursuz printre calfe, fire răzlețe de talaș i se agățaseră de barbă. Manole se feri din drumul lui și-și căută de treabă în altă parte. „Asta e!”, se gândi el. „A fost nevoit să o vândă, și de asta e atât de cătrănit. Și eu aș fi, în locul lui, dacă ar trebui să mă despart de o asemenea minune… Dar, într-un fel, e bine, pentru că acum va trebui să facă alta. Și o să-l pândesc și o să aflu și eu cum se face.”
După-amiază meșterul, împreună cu doi lucrători, scoase lada și plecă însoțit de ei.
— Manole, îi zise el înainte de a pleca, bagă de seamă la treburile de pe aici. Eu voi lipsi și în noaptea asta de-acasă.
După ce curăță argintul de pe mese și văzu că Sidonia s-a culcat, luă un sfredel subțire și făcu o gaură în peretele care dădea spre atelier ca să poată vedea ce face meșterul. „Acu’ să te văd, meștere, cum îți mai faci tu vrăjile tale fără să te aflu eu”, chicoti el înainte de a adormi. Când, în puterea nopții, Sidonia se strecură în pat lângă el, i se păru ceva aproape firesc și, deși acum își dădea bine seama că nu mai era vis, trupul său fierbinte și răcoros în același timp îl făcea să se gândească la statuia din argint.
Începând de a doua zi, meșterul părea cuprins de o tulburare ciudată. Lipsea tot mai mult din atelier și lăsa tot mai multe treburi în seama lui Manole.
— Asta e! își șoptea Manole văzându-i frământarea. În curând va mai face o statuie. Și va trebui să aflu cum…
Dormea cu grijă, iepurește și, chiar în nopțile când Sidonia se strecura în patul lui, printre aprige îmbrățișări era atent dacă nu cumva se aude vuietul focului în cuptor. Nu-i era atât teamă că meșterul ar putea-o găsi pe Sidonia în patul lui, cât mai ales că ar putea să facă o statuie și el să nu-i afle taina.
Într-o zi, prinzând momentul când meșterul era plecat, riscă să mai pătrundă o dată în cămăruța secretă. Pe măsuță, o statuie neterminată din ceară albă-aurie își aștepta făurarul să o termine.
— Adică cum, murmură Manole nedumerit. De ce o face din ceară? Oare știe vreo vrajă cu care preschimbă argintul în ceară?
Nedumerirea lui nu avea să-și găsească răspuns decât peste câteva nopți, când auzi focul duduind în cuptor. Era și Sidonia la el, dar nu ținu seama de ea și se repezi la gaura făcută în perete. Meșterul se chinuia de unul singur cu o formă grea din lut.
— Ce faci? îl întrebă îngrijorată Sidonia. Vino înapoi! O să ne prindă! – dar el îi făcu semn să tacă.
Meșterul așeză forma de lut pe masă și, cu un sfredel, îi dădu două găuri, una în partea de sus și una în partea de jos, apoi o puse pe vatra cuptorului. Așeză sub ea un vas și, când începu să se adune în el ceara topită, în mintea lui Manole se făcu lumină.
— Va să zică, asta era, își spuse el și se așeză dintr-o dată liniștit lângă Sidonia.
Nu tu vrăji, nu tu minuni! Doar un simplu meșteșug… Citise despre el într-o carte veche. Se numea „ceara pierdută”, dar nu spunea acolo că ar putea izvodi asemenea minuni folosindu-l. Statuia pe care o văzuse era mult dincolo de închipuirea omenească.
O iubi pe Sidonia în noaptea aceea mai sălbatic ca oricând, și dimineață, înainte de a pleca, o rugă să-i aducă lumânări, cât mai multe lumânări.
— Lumânări?! se miră Sidonia. Ce vrei să faci cu ele?
Dar Manole nu-i răspunse, gândindu-se deja la ceea ce avea de gând să facă.
După ce Sidonia i-a adus lumânările, într-o seară, după ce toți s-au culcat, a topit ceara și, cât mai era încă fierbinte, a început s-o modeleze. Nu i-a ieșit de la bun început așa cum ar fi vrut, și a migălit multă vreme la statuia din ceară.
Meșterul căzuse la pat dintr-o dată, copleșit de o boală care îi dădea fierbințeli și-l făcea să se simtă slăbit peste poate.
După multe luni de trudă, a venit și vremea când Manole a fost mulțumit de statuia de ceară. Nu era cu mult mai mare de o palmă, dar prinsese în ea, credea el, toată viața și farmecul Sidoniei.
Într-o seară se hotărî să o învelească în lut și să purceadă la preschimbarea ei în argint. Acoperi statuia cu lut, o lăsă câteva ceasuri să se zvânte, apoi, după ce făcu cele două găuri, o puse cu grijă în cuptor și așteptă cu nerăbdare să se scurgă ceara și să se întărească lutul. Scoase afară bulgărele de lut, în interiorul căruia știa că forma își aștepta cu nerăbdare argintul spre a căpăta viață. Astupă cu lut gaura de la picioarele statuii, apoi turnă cu grijă argint topit prin gaura din creștet. Când forma se umplu, se așeză tremurând lângă ea și așteptă să se răcească. După un timp care i se păru că nu se mai sfârșește, putu să atingă cu mâna lutul în miezul căruia minunea lui de argint prinsese viață. Luă un ciocănel și începu să lovească cu grijă în formă. Bucățile de lut care cădeau dezvăluiau ochilor lui lacomi o mică minunăție argintie. Dar nu era la fel ca aceea din cămăruța meșterului, își dădu seama dintr-o singură privire. Îi lipsea ceva, liniile cădeau greu spre pământ și când o priveai nu aveai gândul zborului, ca la cealaltă.
Dinspre ușa meșterului se auzi o tuse ușoară și, când se întoarse cu statuia în mână, îl văzu pe meșter cum venea târându-și pașii cu greu spre el. Slăbise mult de când nu-l mai văzuse. Dar ochii îi străluceau privind spre statuia din mana lui Manole.
— Să văd, întinse el mâna spre ea și o cercetă câteva clipe cu ochi lacomi.
O învârti de câteva ori în mâini, apoi i-o înapoie dezamăgit.
— Nădăjduiam ca tu să reușești fără să folosești Cartea! spuse el încet și a scos din sân o carte cu învelitoarea din piele de vițel.
O deschise, privind cu ochi pierduți printre foile ei. O strânse apoi cu dragoste la piept ca și cum nu ar fi vrut să-i mai dea drumul niciodată.
— O am de la meșterii bătrâni care au învățat cum se vrăjește argintul. Meșteșug viclean care îți fură și sufletul și inima și nu te mai lasă să fii om în rândul oamenilor. Tu să cauți să găsești sufletul argintului fără ispitirile ei, spuse suflând greu meșterul și cu o mișcare iute azvârli cartea în flăcările cuptorului.
Îl prinse de mână pe Manole, care încercase să se repeadă după ea.
— Las-o să ardă cu învățăturile ei cu tot. E mai bine așa… Tu să duci meșteșugul mai departe așa cum te-am învățat și să ai grijă de Sidonia…
Ca și cum vorbele spuse l-ar fi golit de orice putere, se clătină pe picioare, și Manole se repezi să îl prindă. Îl duse până la pat, ajutat de Sidonia, care venise între timp lângă el.
În numai câteva zile, meșterul s-a stins. L-au îngropat cu cinste, așa cum a trăit, și taina lui a fost îngropată o dată cu el. Manole s-a însurat cu Sidonia, care i-a umplut casa de copii. Grijile și copii nu-l lăsau prea mult să se gândească la trecut, dar uneori, când frații lui îi trimiteau câte un copil din satul lor să îl încerce, în timp ce îi cerceta cu luare aminte mâinile și strălucirea ochilor își aducea aminte de vechiul hrisov îmbrăcat în piele de vițel. Se ducea atunci la cuptor și, căzut pe gânduri, răscolea cu vătraiul cenușa răcită de mult a vechilor vâlvătăi. I se părea că printre rămășițele de jar și cenușă mai sunt încă urme din vorbele vrăjite ale vechilor meșteri, care îți îngăduiau să supui argintul. Își lua într-un târziu seama, arunca vătraiul cât colo și se îndrepta spre zarva veselă a copiilor, alungând din minte nălucirile trecutului.